Cum au ocupat membrii rezistenţei anticomuniste din România legaţia RPR din Berna în anii '50. Şeful grupării a sfârşit împuşcat în Fortul 13 Jilava

În zilele de 14-16 februarie 1955, un grup de emigranţi români care se opuneau regimului comunist au ocupat legaţia Republicii Populare Române (RPR) din Berna.

14 februarie 1955. Presa din întreaga lume anunţă o ştire ce va ţine capul de afiş al buletinelor de ştiri în zilele următoare. Legaţia românească de la Berna fusese ocupată de un grup de tineri români anticomunişti.

Membrii grupului, Dumitru Ochiu, Ion Chirilă, Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu şi Teodor Ciochină, erau refugiaţi politici în Occident, evadaţi din iadul instaurat de sistemul represiv condus de Gheorghe Gheorghiu Dej. Ei aveau deja la activ o întreagă serie de acţiuni împotriva comuniştilor, atât în ţară, cât şi în exil, povesteşte Florin Dobrescu, vicepreşedinte al fundaţiei „Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei“. Ei transmiseseră deja că acţiunea lor era o formă de protest faţă de crimele, abuzurile şi încălcările flagrante ale drepturilor omului din România comunistă. Prin acest demers extrem, ei doreau să atragă atenţia opiniei publice internaţionale asupra suferinţelor îndurate de naţiunile captive ale Europei de Est. 

Şeful grupului era Oliviu Beldeanu, arestat prima oară în 1945, la 21 de ani, pentru răspândirea de lozinci favorabile lui Iuliu Maniu şi Partidului Naţional Ţărănesc. A evadat din ţară în 1949, prin Iugoslavia. Serviciile secrete iugoslave i-au oferit libertatea în schimbul efectuării unor misiuni de spionaj în România, dar la Trieste rupe legăturile cu iugoslavii şi ajunge în Occident, stabilindu-se la Munchen, iar apoi în Elveţia, la Konstanz. Pe ceilalţi camarazi ai săi îi cunoscuse în timpul periplului prin închisorile şi lagărele iugoslave.

El a fost creierul organizării, până în cele mai mici amănunte, a acţiunii de la Berna, locaţie aleasă ca urmare a suspiciunii că diplomaţii acestei legaţii erau de fapt spioni în favoarea sovietelor. Atacul a fost precedat de îndelungi antrenamente şi de procurarea de arme. Reuniţi la Konstanz pe 14 februarie, ei au pornit spre Berna, unde, în jurul orei 22.00, Ochiu, Chirilă Beldeanu şi Codrescu au descins în faţa legaţiei RPR.

Au escaladat gardul şi, în timp ce Codrescu şi Ochiu asigurau garda în curte, Beldeanu şi Chirilă s-au îndreptat în anexa ce adăpostea cancelaria. Aici locuia şoferul legaţiei, Alexandru Şeţu, un ofiţer de Securitate, care locuia aici împreună cu soţia sa. Ajunşi înăuntru, ei au imobilizat-o pe soţia lui Şeţu, începând să caute ore întregi documentele incriminatoare. În jurul orei 2.00 din noapte, avea să îşi facă apariţie Aurel Şeţu, ofiţer de Securitate legendat în şofer al Legaţiei, care a fost somat de Codrescu dar, după o scurtă luptă corp la corp, a fost împuşcat tocmai când voia să folosească pistolul automat.

Împuşcăturile au alertat personalul legaţiei, dar şi pe Beldeanu şi Chirilă, care părăsiră cancelaria cu sute de documente. Erich Stoffel, şeful legaţiei, s-a aruncat pe fereastră, abandonându-şi soţia şi copiii.

Alertată, poliţia elveţiană a înconjurat legaţia RPR, neputând însă să pătrundă ca urmare a interdicţiei menţinute de şeful acesteia, Stoffel. Seara, primul luptător avea să se predea poliţiştilor elveţieni, înmânând autorităţilor sute de documente ce dovedeau fără dubiu activităţile de spionaj desfăşurate de personalul legaţiei. El a declarat că ocuparea legaţiei are ca scop demascarea acţiunilor ostile ale regimului de la Bucureşti împotriva Occidentului.

El avea să descrie, de asemenea, regimul de exterminare aplicat de comunişti elitelor deţinute în închisorile politice. Ochiu a susţinut ca revendicare eliberarea generalului Aurel Aldea, a episcopului Ioan Suciu, a redactorului ţărănist Anton I. Mureşanu şi a fruntaşului ţărănist Ilie Lazăr. El a mai declarat despre ceilalţi trei camarazi ai săi că juraseră să rămână în legaţie până la moarte sau până când guvernul comunist de la Bucureşti le va îndeplini doleanţele.

Demascat în acţiunile sale de spionaj, Stoffel a dezlănţuit un virulent protest la adresa autorităţilor elveţiene, acuzându-le de violarea neutralităţii, şi cerând arestarea tinerilor români, pe care îi numea fascişti, şi predarea lor Bucureştiului. Comisarul elveţian Kurt Kessai a refuzat să ia cu asalt legaţia, aşa cum cerea Stoffel, tratând cu tinerii anticomunişti şi convingându-i să se predea. Ei aveau să fie judecaţi de o curte elveţiană, primind pedepse nesemnificative, între patru ani şi un an, toţi fiind eliberaţi însă mult mai repede.

Totuşi, mâna lungă a Securităţii avea să se răzbune. După o serie de tentative nereuşite de răpire a liderului Oliviu Beldeanu, acesta a fost capturat în 1957. Operaţiunea, încadrată în rândul aşa numitelor «afaceri umede» ale Securităţii (asasinate, răpiri şi atentate teroriste desfăşurate pe teritoriul ţărilor occidentale împotriva unor vârfuri ale exilului anticomunist), avea să fie coordonată de generalul Nicolae Doicaru, acelaşi care în 1948-1952 coordonase teribila represiune împotriva rezistenţei armate din Dobrogea.

Unealta folosită a fost un anume George Kehayoglu, un pretins om de afaceri, care îl invitase pe Beldeanu la Berlin, pentru a-i oferi un loc de muncă onorabil. Agentul deplânsese soarta tristă a luptătorilor anticomunişti, abandonaţi mizeriei de indiferenţa Occidentului. Automobilul care îl preluase pe Beldeanu de la aeroport era condus de un agent STASI, care a trecut de linia de demarcaţie, în Berinul de Est. Înţelegând că este victima unei capcane, Beldeanu a scos arma, trăgând în şofer şi încercând să fugă înapoi, în Berlinul de Vest. Avea să fie împuşcat de ofiţerii STASI. El a strigat, în timp ce era imobilizat de comunişti: «Germani, ajutor! Sunt răpit. Numele meu este Beldeanu, luptătorul de la Berna!», spune Florin Dobrescu.

Beldeanu a fost spitalizat, iar după vindecare a fost preluat de Securitate şi adus în România, După îndelungi anchete şi torturi, a fost condamnat şi executat la data de 16 februarie 1960, la Fortul 13 Jilava.