Cum i-au transferat ruşii peste Nistru pe prizonierii români închişi într-un lagăr din Bacău. Amănunte dintr-un protocol militar umilitor pentru partea română

Cum i-au transferat ruşii peste Nistru pe prizonierii români închişi într-un lagăr din Bacău. Amănunte dintr-un protocol militar umilitor pentru partea română

Trupe sovietice

Istoricul Alexandru Duţu a făcut publice discuţiile dintre partea română şi cea rusă la încheierea protocolul militar româno-sovietic din 1944. Abandonaţi de foştii aliaţi, românii au fost nevoiţi să accepte condiţiile impuse de ruşi privind destructurarea forţelor militare române.

Ştiri pe aceeaşi temă

În dezacord cu prevederile Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, care nu se refereau la cadrul organizatoric al armatei române care nu participa la operaţiile militare, Comisia Aliată de Control (partea sovietică), profitând de neimplicarea părţilor americană şi engleză, a desfăşurat o susţinută activitate de subminare a structurilor militare ale statului român, care a vizat, în esenţă, destructurarea forţelor militare române din interiorul ţării, care trebuiau să devină, în concepţia Marelui Stat Major, o „rezervă strategică“ pentru sporirea capacităţii combative a trupelor operative şi să contribuie, în caz de necesitate, la asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării, aflăm din volumul „Armata română în război, 1941 – 1945“, scrisă de istoricul Alesandru Duţu.
 
Acţionând în afara literei şi spiritului Convenţiei de armistiţiu, Comisia Aliată de Control a impus, după multe presiuni, Protocolul militar din 26 octombrie 1944, care avea să ducă la desfiinţarea comandamentelor Armatei 3, ale corpurilor 1 şi 3 armată, al Corpului de cavalerie şi al trupelor motomecanizate, precum şi a 10 divizii de infanterie şi de munte, o divizie motomecanizată şi trei divizii de cavalerie. Concomitent trebuiau demobilizate la „efective de pace“ comandamentele Corpului 5 armată şi al trupelor de munte, precum şi trei divizii de infanterie sau de munte.

Începute la Bucureşti, la 25 septembrie 1944, întâlnirile delegaţiilor română şi sovietică pentru stabilirea modului de soluţionare a principalelor clauze ale armistiţiului păreau iniţial să se finalizeze relativ uşor. 
 

 
Generalul Gheorghe Mihail consemna peste ani: ,,Am cerut mareşalului Malinovski ca unităţile capturate de ruşi după 23 august 1944 să-mi fie redate. Malinovski a răspuns că nu există capturi făcute după 23 august 1944. Înainte însă de sosirea lui Malinovski la Marele Stat Major sosise generalul Gherghe Radu, care comanda pe frontul de la Iaşi un corp de armată şi el m-a informat că într-un lagăr mare de lângă Bacău există mii şi mii de prizonieri români capturaţi de ruşi. Acest lucru i l-am relatat lui Malinovski.

Malinovski a spus: „Bun, atunci să se formeze o comisie de ruşi şi români care să se ducă la Bacău şi ce-o găsi dau înapoi. Am pus din partea românilor ca şef al delegaţiei acesteia româneşti însuşi pe generalul Gherghe Radu, care mi-a adus această ştire că el i-a văzut cu ochii lui; ştia şi locul. Au plecat şi după câteva zile Gherghe Radu se întoarce cu mâna goală. N-a găsit pe nimeni. Ruşii i-au transportat peste Nistru, în Rusia”. 

Interzis fabricarea armamentului în ţară
 
Discuţiile au continuat la 26 septembrie 1944. în localul Marelui Stat Major, partea sovietică fiind reprezentată de generalul V.P. Vinogradov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control. După ce generalul Gheorghe Mihail a dat citire proiectului de protocol elaborat de partea română, al cărui conţinut corespundea prevederilor Convenţiei de armistiţiu, generalul sovietic i-a adus obiecţii esenţiale, respingând categoric formularea delegaţiei române, care menţiona operaţia de acoperire a concentrării forţelor sovietice la nord de Carpaţii Meridionali executată de armata română şi care reflecta un adevăr istoric incontestabil, recunoscut chiar de comandanţii sovietici, motivând că protocolul urma să statueze numai obligaţiile viitoare care decurgeau din Convenţia de armistiţiu, nu şi realizările ,,primei faze operative“ care urma să intereseze ,,numai pe militari“. 
 
Conducătorul delegaţiei sovietice a respins şi capitolele referitoare la restituirea personalului şi materialelor reţinute pe frontul din Moldova după 23 august 1944. Nu a fost de acord nici să se permită fabricarea în ţară a armamentului, muniţiei şi materialelor necesare trupelor române şi nici lăsarea la dispoziţia acestora a depozitelor, pieselor de schimb şi atelierelor proprii, precum şi cedarea unor materiale germane din capturi.

Nu a acceptat nici propunerile referitoare la asigurarea funcţionării trenurilor pentru aprovizionările şi evacuărilor necesare marilor unităţi, la reţinerea în România a prizonierilor germani şi a materialelor capturate de trupele române, la paza depozitelor şi la dorinţa legitimă a guvernului ca teritoriul Transilvaniei eliberate să fie considerat ca un teritoriu amic. Deoarece şeful Marelui Stat Major român nu a admis obiecţiile delegaţiei militare sovietice, lucrările au fost suspendate. În final, V.P. Vinogradov a acceptat să studieze două – trei zile varianta românească a protocolului şi să revină cu contrapropuneri.
 

 
Reluate la 28 septembrie 1944, discuţiile româno-sovietice privind încheierea Protocolului militar au eşuat din nou deoarece varianta sovietică cuprindea şi de această dată punctele de vedere exprimate de generalul V.P. Vinogradov la şedinţa anterioară.

„Când am auzit că noi am început războiul la 12 septembrie – rememora generalul Gheorghe Mihail –, când am sărit odată în sus, s-a speriat Vinogradov. Cum se poate, domnule general – era general-locotenent – toată lumea ştie că noi am început războiul la 24 august, numai dvs. nu ştiţi? Şi îmi spuneţi că la 12 septembrie am început? Dumneata crezi că voi semna cu mâna mea acest protocol? Cum crezi dumneata, ce va spune armata, ce va spune Poporul, Ţara Românească, şi ce vor spune toţi dacă aş semna că armata română a început războiul la 12 septembrie? Dar de la 23 august la 12 septembrie ce a făcut armata română? Şi n-am trecut mai departe, la art. 2, aici ne-am împotmolit. Vă rog, eu nu semnez! A luat hârtiile, protocolul şi s-a dus acasă. Râdeau şi ofiţerii de la Marele Stat Major“. 
În zilele următoare, partea sovietică a mai prezentat un proiect de protocol, în esenţă neschimbat. 
 
Protocol în limba rusă 
 
La reluarea discuţiilor (23 octombrie 1944), partea sovietică a prezentat un proiect de protocol, numai în limba rusă, cu multe prevederi dezavantajoase pentru statul român. În afara marilor unităţi române participante la război, care a constituit singurul punct de vedere în care cele două părţi au fost de acord, toate celelalte probleme erau defavorabile românilor.

Deosebit de gravă era impunerea ca numărul diviziilor române destinate să asigure apărarea teritoriului naţional să fie reduse de la 10, cât preconizase Marele Stat Major, la numai trei. În faţa acestei pretenţii, generalul Nicolae Rădescu a declarat: ,,Nu pot lua nici o hotărâre, cererea Comisiei Aliate de Control depăşind împuternicirea cu care sunt învestit; voi aduce la cunoştinţa guvernului”.
 
Cum s-au desfiinţat toate diviziile din spatele frontului

Deoarece situaţia era foarte critică, Comisia Aliată de Control acuzând deja, în mod eronat, România că nu respectă obligaţiile asumate prin Convenţia de armistiţiu, s-a apelat la arbitrajul generalului Constantin Sănătescu, prim-ministrul guvernului. În varianta Gheorghe Mihail, discuţiile s-au derulat astfel: „Sănătescu spune: Nici cum vrei dumneata rus ca toate 13 diviziile să le desfiinţez, nici cum vrei dumneata domnule Rădescu să le ţii pe toate. Pe jumătate! Era tocmeală. Aşa am ajuns. Eu n-am vrut să ajung aici. În sfârşit s-a convenit şi s-a semnat de către Rădescu desfiinţarea a 7 divizii. Mai rămâneam cu 6. N-au trecut 2-3 zile, ruşii intervin din nou: Să se desfiinţeze toate cele 6 divizii care au rămas. Rădescu se opune: Am desfiinţat deja. Iar Sănătescu arbitru: Nici cum vrei dumneata: Pe jumătate. Trei. Au rămas trei. Ei bine n-am vrut eu să mă găsesc în această situaţie ridicolă. De aceea am preferat a pleca. Din cele trei divizii, după mai multe zile, iar intervin ruşii, iar cerând ca toate trei care au rămas să se desfiinţeze. Acestea, într-adevăr, s-au desfiinţat până la urmă. În două săptămâni s-a ajuns la cererea rusească de a desfiinţa toate diviziile din spatele frontului“.
citeste totul despre: