Cum a fost salutat Paul Goma de securistul de la ghişeu când s-a dus să-şi scoată banii. Amănunte din jurnalul lui Ion Raţiu

Paul Goma şi dosarul de la Securitate

Istoricul Stejărel Olaru a făcut publică o notiţă din jurnalul lui Ion Raţiu unde vorbeşte despre Paul Goma, alături de câteva fotografii din dosarul său de la Securitate.

„Miercuri, 30 noiembrie 1977

La recepţia dată de PEN International în onoarea lui Goma. Vorbeşte Georges Emile Clancier, preşedintele PEN, despre marele curaj şi marele talent al lui Goma, care răspunde abia câteva fraze, dar foarte simţite. Secretarul PEN e Dimitri Stolypine. Am vorbit cu Eugen Ionescu. Cred că nu şi-a dat seama cine eram. Am strâns mâna lui Constantin Virgil Gheorghiu şi am vorbit mai mult cu dna Ionescu, care şi-a adus aminte de un coleg Raţiu, pe vremuri la Universitatea din Bucureşti, şi cu Sanda Stolojan (fata lui Zamfirescu-Catafalc) şi cu Pavel Tigrid. La sfârşitul recepţiei invit pe Monica şi Virgil Ierunca, împreună cu familia Goma, Paul şi Ana şi Filip la restaurantul „La Coupole”. Băieţaşul are 2 ani şi jumătate. E blond şi foarte drăguţ. Flueră şi e mândru că ştie s-o facă.

Goma ne-a povestit cum s-a întâmplat totul. Şi-a ţinut un jurnal de zi „de iarnă” de la 26 ianuarie, până la 1 aprilie. Când l-au arestat, i-au luat jurnalul şi au fost foarte intrigaţi „dobitocii”, cum le spunea Goma locotenent-coloneilor care-l interogau, de ce a pus exact ziua de 1 aprilie. El a lăsat atunci o altă notă „Jurnalul de Primăvară” şi a pus data 1 aprilie – 11 mai. Din nou l-au întrebat de unde a luat data de 11 mai. Le-a răspuns: „pentru că atunci o să mă lăsaţi liber”.

M-a interesat cum a descris scena la bancă, de unde şi-a scos fondurile, cu excepţia a 50 de lei ca să-şi păstreze contul. El era la ghişeul 16. Şi-a dat seama că-şi dădeau din coate: „Ăsta-i ăla!”. Treaba a durat aproape trei ore, cu plecări şi reveniri. În cele din urmă şi-a luat rămas bun de la funcţionarul respectiv care i-a dorit tot succesul, etc. Unul după altul, toţi şi toate care erau la celelalte ghişee au ţinut să-i strângă mâna, unul după altul, până a ajuns la ghişeul numărul unu. Iar acolo securistul de gardă l-a salutat: „Să trăiţi, dle Goma”.

Şi cu obţinerea paşaportului a avut tot felul de probleme. I se tot promitea, dar nu i l-au dat în mână. În cele din urmă l-a obţinut, cu viză cu tot, la ambasada Franţei. „Şi ăştia sunt timoraţi, ca şi românii”.

Toată familia mi-a plăcut. El e mijlociu de statură. Cam solid, dar nu gras. Barbă albă fără mustaţă. Păr cărunt. Ochi deschişi, vioi. Vorbeşte liniştit. Cu sănătatea n-o duce prea bine. Ţine dietă. Ea e evreică. Frumuşică. Tatăl ei e important în partid. Îşi caută casă. Ana-Maria Năvodaru.

Am vorbit apoi de posibilitatea unei conferinţe de presă la Londra. Tânărul Shafir i-a contactat deja şi a propus să se facă la Universitate în conjuncţie cu Amnesty [International]. Am spus că e bine, dar ar trebui să fie făcută la nivelul cel mai înalt. De Foreign Press Association, de exemplu, care a făcut-o şi pentru Maurer când era prim ministru. Le-am povestit apoi, cum s-a înfiinţat Amnesty de Peter Benenson şi rolul pe care l-am jucat eu în lansarea primilor prizonieri de conştiinţă, dându-i loc de frunte lui Dinu Noica.

Toată operaţia a fost bine regizată. El, Goma, dădea material unui diplomat la Bucureşti, care-l trecea apoi lui Ţepeneag aici, la Paris. Prin Monica şi Ierunca se dădea totul la Radio Free Europa şi presei occidentale. De altfel, după arestarea lui şi-a dat imediat seama că se vorbeşte de el la radio după felul cum se purtau gardienii cu el. N-a înţeles de ce nu s-a acţionat mai repede. Se pare însă că americanii nu erau tocmai siguri de informaţiile ce aveau. El a dat testamentul său lui Flora Lewis de la Times, care nu l-a utilizat. Ar fi bine să mă interesez de acest lucru.

Amuzant că Elisabeth a luat un magazin Manuscriptum de pe unul din rafturile de cărţi. Pur şi simplu la întâmplare. A fost Manuscriptum Anul V, Vol. 14 din 1974, cu articolul fratelui meu Radu despre Ion Codru Drăguşanu. Extraordinară coincidenţă. Asta la Centrul Clubului PEN din 6 rue Francois Miron“. 

Document din dosarul de Securitate al lui Paul Goma făcut public de Stejărel Olariu

Scriitorul disident Paul Goma a murit la vârsta de 84 de ani, în noaptea de marţi spre miercuri, la spitalul La Pitié Salpêtrière din Paris, unde era internat din 18 martie în urma infectării cu coronavirus. 

Scriitorul Paul Goma avea deja un trecut revoluţionar notoriu atunci când, în anul 1977, a reuşit să trimită la postul de radio „Europa Liberă“ o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu în care vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în România. Anterior, el a trimis o scrisoare deschisă şi lui Pavel Kohout, lider al „Chartei 77“ (n.r. - mişcare disidentă care a luat naştere în Cehoslovacia la începutul anului 1977, din care a făcut parte şi Vaclav Havel).

În anul 1952, în timp ce era elev la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, a fost reţinut opt zile de Securitatea din Sibiu pentru că vorbise în clasă despre partizani şi pentru că ţinea un jurnal. În toamnă aceluiaşi an a fost exmatriculat. În timpul revoltei de la Budapesta, din 1956, fiind student, Goma a criticat materialismul dialectic, a afirmat că limba moldovenească este o invenţie şi că trupele sovietice sunt de ocupaţie.

Afrontul lui n-a rămas nepedepsit. A fost arestat în acelaşi an, sub acuzaţia de „tentativă de organizare de manifestaţie ostilă“, fiind condamnat la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a executat la Jilava şi Gherla. Ulterior, pentru că autorităţile comuniste au considerat că nu s-a reeducat, a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan.

„Toţi vecinii noştri se mişcă“

La 2 martie 1977, la Europa Liberă a fost citită scrisoarea adresată de Paul Goma lui Nicolae Ceauşescu. Manifestul, dar şi alte documente din dosarul de Securitate al lui Paul Goma, au fost făcute publice recent de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), la împlinirea a 40 de ani de la mişcarea revoluţionară din fosta Cehoslovacia.

„Toţi vecinii noştri se mişcă, îşi cer drepturile care li se cuvin. Până şi ruşii strigă în gura mare că sunt neliberi, că drepturile le sunt călcate în picioare. Numai noi, românii, tăcem. Şi aşteptăm să ni se dea totul de-a gata. Românii noştri se gândesc numai la ceea ce vor pierde dacă va afla Securitatea. Nu se gândesc la ceea ce vor câştiga în ciuda Securităţii. Un cunoscut, un «...escu» pur sânge, m-a jignit de moarte. Şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice: «Domnule, dumneata te agiţi într-un fel anume şi vrei să faci anume chestii care nu sunt specifice românului. Deci, nu eşti român»“, scria Goma în scrisoarea către Europa Liberă.

În continuare, scriitorul dovedeşte că este mai patriot decât mulţi români. „Cum zic, atins la tricolor – e adevărat bunicul dinspre tată era macedonean - Goma, bunica dinspre mamă grecoaică - Cuza. E adevărat că am şi ceva sânge polonez. Dar ce contează sângele, care apă nu se face? Contează că eu sunt român pentru că m-am născut în România, în judeţul Orhei, pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mamă îl cheamă Popescu şi pentru că închisorile le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite“.

Goma mai scria, adresându-i-se lui Ceauşescu, că în România sunt doar două persoane care nu se tem de Securitate: „Domnia Voastră şi cu mine. Dar, numai cu două semnături... Există însă o soluţie: solidaritate individuală. Eu expediez o scrisoare cu semnătura mea olografă. Numai că gestul meu nu va împrăştia teama concetăţenilor noştri de a se alătura celor care cer drepturi. Cu totul şi cu totul alta ar fi situaţia dacă Domnia Voastră a-ţi trimite o asemenea scrisoare. O declaraţie de susţinere a Cartei 77. Sunt ferm convins că milioane de români vă vor urma şi se vor solidariza cu cehii şi slovacii. Făcând acest lucru, veţi arăta că sunteţi consecvent cu declaraţiile din 1968 (...) Cu speranţă, Paul Goma, Bucureşti, februarie 1977“, încheia el scrisoarea.

Filat de Securitate şi apoi arestat

Gestul fără precedent a pus în mişcare aparatul represiv al Securităţii. Dintr-o notă-raport a Securităţii, din martie 1977, aflăm cât de periculos devenise pentru statul comunist, fiind filat, iar în locuinţă fiind montate mijloace de interceptare. Securitatea a decis să monteze microfoane până şi în casa din Breaza a mătuşii soţiei sale, Luiza Năvodaru. Acţiunea a fost coordonată de colonelul Mihai Nicolae, şeful Serviciului 5 din cadrul Direcţiei I.

„Pentru a uşura acest lucru (n.r. - montarea de aparate de interceptare), vom organiza ca, timp de 15 minute, curentul din ziua respectivă să fie întrerupt. Lucrarea se va efectua după camuflarea geamurilor“, se arată în raport.

În ziua în care urma să se pătrundă în vilă, oamenii securităţii au organizat „chemarea la Editura Cartea Românească a soţiei lui Paul Goma şi la Editura Universul a lui Petre Năvodaru“.

Pentru a nu fi deconspiraţi, securiştii pregătiseră terenul dinainte pentru ca nu cumva vreun vecin să-şi dea seama de acţiunile lor. „La data fixată, se cerea în raport, se va organiza scoaterea din zonă a tuturor vecinilor menţionaţi în anexa alăturată, anexă în care este precizat şi locul unde vor fi chemaţi, precum şi cine va discuta cu fiecare persoană în parte“. Anexa lipseşte din documentele publicate de CNSAS.

Ziua arestării

Tot la dosarul de Securitate al lui Paul Goma apare şi un proces-verbal de percheziţie domiciliară datat 1 aprilie 1977, data arestării sale, la apartamentul său din Bucureşti, de pe Aleea Compozitorilor.

Ofiţerii de la Direcţia de Cercetări penale a Ministerului de Interne acţionaseră în baza autorizaţiei emisă de Direcţia Procuraturilor Militare. Într-o declaraţie olografă, care se întinde pe mai multe pagini, aceştia au trecut toate bunurile ridicate din casă, printre care se numără „douăzeci şi patru de casete-benzi diferite provenienţă străină, una lucrare bătută la maşină intitulată «Prima noapte» conţinând 125 file, una lucrare bătută la maşină intitulată «Prolog», conţinând 142 file“.

În aceeaşi zi, scriitorul român a fost arestat, fiind eliberat pe 6 mai 1977 în urma unei campanii internaţionale. Însă ce putea să facă statul totalitar cu un disident celebru? Să scape de el, într-un fel sau altul, astfel că în noiembrie 1977 Goma, soţia şi copilul au fost practic expulzaţi în Franţa, unde au cerut azil politic. Departe de casă, Paul Goma a continuat lupta împotriva regimului comunist.