Cum a fost persecutat de comunişti veteranul Mircea Caragea, martorul scufundării cuirasatului „Moskva“ şi care a participat la „Operaţiunea 60.000“

Cum a fost persecutat de comunişti veteranul Mircea Caragea, martorul scufundării cuirasatului „Moskva“ şi care a participat la „Operaţiunea 60.000“

Veteranul Mircea Caragea la 100 ani FOTO Fortele Navale

Viceamiralul Mircea Caragea, la 101 ani, este ultimul marinar în viaţă care a participat la primul marş de instrucţie al bricului Mircea, care a fost martor la scufundarea distrugătorului rus Moskva şi care a participat la Operaţiunea 60.000, pentru evacuarea trupelor şi a civililor din Crimeea. După venirea la putere a comuniştilor, a fost trecut în rezervă, fiind nevoit să lucreze ca muncitor necalificat în construcţii.

Ştiri pe aceeaşi temă

Întreaga viaţă a veteranului de război este consemnată în albumul omagial „Sub semnul lui MIRCEA“, ai cărui autori contramiral de flotilla Valentin Iacoblev, Mariana Păcvăloiu şi Marina Samoilă I l-au dăruit la împlinirea vârstei de 100 ani. Viceamitalul Mircea Caragea s-a născut la 18 ianuarie 1919 în comuna Şelaru, judeţul Dâmboviţa.  Cursurile primare le-a urmat la şcoala din sat, după care a mers la Craiova, fiind înscris la Liceul Militar “Dimitrie Sturdza”, al cărui elev a fost timp de opt ani (1930-1938). Cu umorul, fie el şi gri, ce-l însoţeşte de-o viaţă, Mircea Caragea a consemnat cum a ajuns la acest liceu: „Eram cu toţii în vacanţa de vară. Se lua masa la umbra unui salcâm secular, aşezat în faţa casei, a dispărut de vreo 30 de ani. Se întruneşte un “summit” care să-mi hotărască soarta.
 
Mama, bineînţeles, n-a fost invitată nici măcar pentru un rol consultativ. Ofiţerii de stat-major au avut câştig de cauză. «Armata e instituţia cea mai sigură» au afirmat ei. Eram în 1930, când şomerii manifestau la Bucureşti pentru locuri de muncă. Acum la care liceu militar, că erau şase? Nea Vasile ia cuvântul: «La manevrele de anul trecut, am cunoscut şi m-am împrietenit cu primarul Craiovei, care m-a ospătat şi m-a găzduit de atâtea ori». În unanimitate, am fost trimis printre olteni, la Craiova. Mama m-a pregătit cu îmbrăcămintea curată şi călcată, să n-o fac de râs“. Recunoscut pentru regimul sever aplicat aici de la înfiinţare, într-un interviu dat cu aproape un deceniu în urmă, Mircea Caragea  îl numeşte „lagărul militar de la Craiova“. Acolo, „Erau cei mai cazoni ofiţeri, cei mai “infanterişti”, în sensul rău al cuvântului, dintre toate cele şase licee militare“. 
 
Examenul de absolvire, susţinut în vara anului 1938, îşi află şi el un paragraf în agenda amiralului M. Caragea: „Bacalaureatul l-am dat la Bucureşti, împreună cu cei de la Liceul Militar Iaşi. Am reuşit al zecelea din 91. Încă din clasa a 8-a ni s-au făcut teste. La mine reieşea că sunt bun la marină, jandarmerie şi nu mai ştiu ce. S-a pus problema unei facultăţi civile, fiind dotat pentru medicină sau inginerie, dar totul a căzut, rămânând să merg mai departe ca militar, după ce sperasem un pic să scap de militărie. Am ales marina – nu pentru că iubeam marea sau aventura, dar fiindcă simţeam că e cea mai civilă, cea mai nemilităroasă. Şi am avut dreptate! Am trecut de la lagăr de concentrare, la pension! Având media peste 8 în ultimii cinci ani de liceu, intram fără examen. Aşa că plimbarea la Constanţa a fost de plăcere. Nu mai văzusem marea până atunci. De câte ori se făceau tabere la mare, eu refuzam, preferând să merg acasă, la mama“.
 
Şi aşa, Mircea Caragea a ajuns la Şcoala Navală. „De când eram mic, mamei îi plăcea să mă îmbrace marinar cu guler lat şi cele trei dungi. Acum eram marinar de-a binelea şi hainele îmi veneau de minune! Când mă va vedea mama?!
 
Unde eşti mamă să mă vezi? Noi discipline – în frunte cu “Navigaţia”. Învăţam lucruri noi, plăcute. Instrucţie de infanterie (nici aici nu am scăpat!) aveam doar o oră pe săptămână“.
 
Directorul de studii al şcolii era comandorul Petre Popescu-Deveselu, care preda şi cursul de “Istorie navală”. Despre el, peste ani, contraamiralul Mircea Caragea şi-a amintit cu multă căldură, elogiindu-l. Pentru început, ne oprim la moment mai personal, tratat cu delicateţe de către comandorul Popescu-Deveselu: „Intra în sarcinile sale să cerceteze actele elevilor, aflate la dosarul fiecăruia. A observat că sunt copil din flori. Fiindcă mă simpatiza -  fiind cuminte şi silitor -, a ţinut singura conferinţă din acel an (1938) cu titlul “Mari amirali ai istoriei – copii din flori”, în frunte cu Horatiu Nelson. Popescu-Deveselu vedea în mine un viitor amiral! Trecut-au anii şi iată-mă în anul 1952, fiind ipsosar pe şantierul de la Casa Scânteii! Stăteam pe o grămadă de moloz şi mă gândeam: “Unde eşti Deveselule să-ţi vezi amiralul tău?” Totuşi, după 60 de ani, previziunea lui s-a împlinit!“
 
Un moment marcant în viaţa tânărului cadet, ca de fapt pentru promoţia sa şi a celei mai mare cu un an, a fost intrarea în serviciul Marinei Române a navei-şcoală Mircea, în ziua de 17 mai 1939. S-a numărat printre cei care l-au aşteptat cu emoţie în portul Constanţa, la dana militară. Cele aproape patru luni petrecute la bordul navei i-au prilejuit amintiri de neuitat, care-l însoţesc şi acum. Când a primit “Jurnalul de bord”, în care trebuia să consemneze zilnic, entuziasmat, elevul-caporal Mircea Caragea îi dedică o poezie, pe care o aşează pe pagina de gardă:
 
N.M.S. MIRCEA
Te-am pus şi-acum în fruntea noastră
Să ne conduci spre mări şi ţări.
Nu vom cunoaşte oboseala,
Nici teama-albastrelor cărări,
Atâta vreme cât în frunte
Te-avem ca mândru galion,
Ne vom purta cu vrednicie
Ca fii ai unui vrednic domn.
 
 
Peripeţii pe nava-şcoală Mircea 
 
Sub semnul lui Mircea şi-a desăvârşit cadeţia. Viaţa la bordul bricului Mircea nu i-a fost lipsită de peripeţii. Înainte de a pleca în marşul de instrucţie pe Mediterana, nava a efectuat un voiaj până la Galaţi, „doar cu motorul, deoarece nu aveam antrenament pentru întinderea velelor“, îşi aminteşte Mircea Caragea. În portul Galaţi, în ziua de 14 iunie, a fost lansată la apă prima nava militară construită în România, puitorul de mine Amiral Murgescu, în prezenţa regelui. „Vă relatez un episod, nu ştiu dacă este important, dar este o întâmplare pe care eu am trait-o. Erau primele zile pe navă şi nu cunoşteam nimic din dispunerea cabinelor, prova, pupa etc. Când regele Carol al II-lea a venit să viziteze nava, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar nu mai era niciun ofiţer pe punte. Eram singur. Regele coboară schela, însoţit de Argetoianu, Armand Călinescu, tot guvernul. M-am prezentat şi am fost întrebat unde este careul ofiţerilor. Nu ştiam, dar am văzut câţiva aspiranţi care ieşeau de după un tambuchiu şi am arătat în direcţia aceea. Nu am spus, am arătat doar. Şi tot guvernul, în frunte cu regele au intrat şi au coborât pe scara aceea care ducea la puţul ancorei! Iar eu am luat-o la fugă şi m-am oprit deasupra hamacelor, unde am început să plâng: «Mamă, mamă, abia am intrat în Marină şi mă şi dau afară!». Am plâns acolo cam trei sferturi de oră, după care am auzit semnalul de adunare pe punte. M-am dus şi m-am aşezat în front, la locul meu, dar mai în spate. Răsăriseră şi toţi ofiţerii, apare şi regele care începe aşa, să se uite peste noi, parcă ar căuta pe cineva. Eu m-am ascuns şi mai bine. În sfârşit, a urmat discursul comandantului navei, comandorul August Roman, după aceea a luat cuvântul şi regele şi totul s-a încheiat. Eu eram cel mai fericit om, jubilam! Acesta a fost debutul meu pe bricul Mircea…“
 
Revenim la vara lui 1939: „La 3 iulie, am pornit cu bricul din portul Constanţa pe un itinerariu ce cuprindea şi America de Nord – S.U.A. (Annapolis), dar din cauza situaţiei internaţionale s-a redus la o croazieră mai scurtă, pe M. Mediterană: Palermo, Toulon, Palma, Gibraltar, Alger, Tunis şi Alexandria. Am fost obligaţi să ţinem un jurnal de bord şi l-am ţinut, aşa că nu mai descriu călătoria. La Palermo, am văzut pentru prima dată o cursă de câini (toţi fugeau după un iepure tras pe o sfoară). Peste tot (şi pe trotuare) scria “Viva il Duce”, iar în parc, unde am fost cu Radu Reus, care rupea italieneşte, era să mâncăm bătaie de la un grup de tineri fascişti pentru că eram români (aliaţi cu puterile occidentale). La Toulon, ne-a impresionat puzderia de nave (port militar), printre ele, uriaşele crucişătoare, cuirasate, vase de linie, bricul nostru nici nu se mai vedea. La Gibraltar, călcâiul lui Ahile, ieşeau ţevile de tun din stâncă, iar navele englezeşti te înfricoşau – măreţe şi pline de tunuri uriaşe. În Alger, am mers în “cazba” cu frica-n sân să nu ne atace arabii. Dar ei erau paşnici. Toţi jucau table pe trotuar. Din Alexandria, cu trenul, am ajuns la Cairo şi de aici la piramide“. 
 
La începutul lunii septembrie, echipaj şi navă au revenit cu bine în portul-mamă Constanţa, iar din luna următoare, cadeţii au început cel de-al doilea an de studii, la Navală.  În primăvara anului 1940, au trecut la pregătirile legate de avansarea la gradul de aspirant, prima fiind “Serbarea celor 101 zile”, desfăşurată la Cazinoul din oraş. La scrierea textului serbării, colaborase cu colegul şi prietenul, dâmboviţean de-al său, Daniel Nistorescu.  Dar, iată că a venit şi ziua cea mare: „Visul copilăriei mele s-a împlinit la 1 iulie 1940! Ne-a luat măsură, ne-a făcut haine, sabie, stilet, ceasuri dăruite de rege, eram gata OFIŢERI!“
 
Lecţia comandorului Petre Popescu-Deveselu
 
La festivitatea de înălţare în grad, comandorul Petre Popescu-Deveselu a ţinut un discurs adecvat momentului, ce i-a rămas în memorie proaspătului aspirant Mircea Caragea, intitulat „Cum să fie un ofiţer?“. „Îmi aduc aminte câteva sfaturi din discursul elevat al profesorului Popescu-Deveselu: ofiţerul trebuie să fie corect îmbrăcat, stilat (pe uscat), iubit de marinari (pe vapor), să se ferească de excese, să fie el însuşi model (comandorul Popescu-Deveselu nu avea niciun viciu, fiind unul dintre cei mai corecţi, oneşti şi cinstiţi ofiţeri ai Marinei Militare). Şi, bineînţeles, formula cu pregătirea pentru război: «Veţi intra în vâltoarea războiului şi trebuie să puneţi în practcă învăţăturile primite în Şcoala Navală, unde aţi fost pregătiţi de cei mai buni profesori». A fost un discurs avântat şi frumos (…) amprenta Deveselu a rămas vie în inimile noastre şi niciunul nu l-am uitat, vorbele lui dovedindu-se a fi vii în memoria noastră şi după aproape şapte decenii“.
 
Am fost îmbarcat întâi pe canoniera “Stihi”, care avea misiunea de patrulare şi de paza barajului de mine. „Eram ajutor de ofiţer cu navigaţia şi cel mai greu lucru, care mă şi plictisea, era menţinerea la secundă a cronometrului cu ajutorul căruia calculam punctul navei – astronomic (cu stele). Trebuia să iau zilnic de la telegraf ora de la Greenwich şi să scriu corecţia cronometrului în caietul lui. În august, primesc primul concediu ca ofiţer. Mama era la băi, la Vulcana. Am găsit-o iar în lacrimi, se uita la mine ca la un zeu din basme. Se fâstâcise de emoţie. Eram împlinirea unui vis de zeci de ani!
 
După un an la canonieră, am fost transferat la Bateria  de coastă “Vulturul”, navală şi antiaeriană, unde am ajuns cel mai tânăr comandant de baterie grea (76,2 mm) de pe front. Aici am stat doi ani. La 22 iunie 1941 a început războiul. În prima noapte, s-a tras ca la bâlci. A început un tun din port şi pe urmă a continuat cu un spectacol general. Ni se părea, printre nori, că vedem avioane inamice şi gata: Foc! În vuietul general. Dar, pe 24 iunie, au venit de-a binelea! Vrând să distrugă bateria, au nimerit alături. Trei bombe au căzut la 50 de metri de noi, pe Şcoala de industrie casnică, unde erau circa o sută de fete. N-au fost morţi, dar până seara, în şcoală nu mai rămăsese nimeni. Am pus stăpânire pe terenul ei“.
 
 
Cum s-a scufundat Moskva
 
După alte două zile de atac aerian al inamicului asupra litoralului românesc, a urmat atacul grupării navale ce a avut în frunte cuirasatul „Moskva“.  Iată ce a notat contraamiralul Mircea Caragea referitor la acest moment: „Fiind la mare distanţă, n-am deschis focul. Bateria germană “Tirpitz”, de 280 mm, a tras trei salve. La cea de-a treia, “Moskva” a sărit în aer, convingerea mea. Alţii sunt convinşi că a lovit o mina din baraj. Lunile următoare, a fost linişte şi pace. Mai veneau, cam rar, în formaţie de trei până la cinci avioane, fără să provoace distrugeri mari.
 
Pe 12 aprilie 1942, a venit viceamiralul Nicolae Păiş, subsecretar de stat al Marinei: “Pregăteşte-te că am ales unitatea ta pentru vizita regală!” Păiş a fost singurul comandant al Marinei cu care m-am avut bine. Mă simpatiza şi mă tutuia. La ora 12, trompete şi surle- Vine regele! Toată conducerea era la poarta bateriei! Viceamiralul Păiş mi-a spus să nu părăsesc nicicum locul din stânga regelui, pe timpul inspecţiei. A intrat regele, am dat raportul, mi-a strâns mâna şi timp de o jumătate de oră i-am explicat centrala, transmisia la tunuri, direcţia şi înălţătorul, înregistrate de către servanţii tunului etc. Pe tot parcursul, am avut de-a face cu generalul Constantin Pantazi, fiind mai scund decât mine, reuşeam să-l împing în şanţ, ca să rămân eu lângă rege. La sfârşit, ca să se răzbune, generalul mă întreabă: “Care e unitatea de tragere la voi?”. Habar n-aveam. Şapte, răspund, şapte lovituri gata de tun! Am nimerit-o. Am primit felicitări de la toţi şi de la rege, care habar n-avea de artilerie“.
 
Optimist din fire, dar şi cu simţul practic caracteristic omului născut la ţară,  Mircea Caragea a organizat împreună cu ceilalţi membri ai bateriei, o grădină de zarzavat şi un teren de sport. În anul 1943, tânărul ofiţer a fost trimis, alături de alţi camarazi de promoţie, să urmeze cursurile Şcolii de Aplicaţie. La absolvire, a fost avansat la gradul de locotenent şi repartizat ca director de tir pe distrugătorul „Regina Maria“. Aici l-a întâlnit pe cel care i-a devenit drag şi bun prieten, aspirantul Romeo Hagiac. 
 
Operaţiunea 60.000
 
Împreună au participat la evacuarea trupelor româno-germane din Crimeea, cunoscuta şi dificila Operaţiune 60000. În scrierile sale, comandorul Romeo Hagiac a scris: „Situaţia la Sevastopol e foarte grea!  Trei armate sovietice atacă continuu cu tancuri, artilerie şi aviaţie… Ordin de plecare la Sevastopol (misiunea 61, 8 mai 1944). Escortăm convoiul “Patria” ce urmează să aducă în ţară cca. 18.000 oameni, ce vor fi evacuaţi din capul de pod. Nu credeam să mai ajungem în Crimeea! Misiunea se anunţă deosebit de grea. În Golful Severnaia nu se mai poate intra căci partea de nord a băii, de la Fortul Constantin, până la localitatea Inkermann, a căzut în mâna sovieticilor. În aceste condiţii, ordinul de operaţii prevede că vom intra în Golful Streliţkaia. Acolo s-au improvizat cheurile de ambarcare, la care au acces numai nave cu pescajul mic. În consecinţă, vom sta undeva la ancoră, fără protecţie. Studiez cu atenţie harta ca să memorez adâncimile, relieful şi curbele batimetrice“.
 
„9 mai 1944. Convoiul căruia îi facem protecţia e constituit din două nave germane “Totila” şi “Teja”. În afară de distrugătorul “Regina Maria”, escorta mai cuprinde două R_BOOT-uri, plus distrugătorul “Mărăşeşti”. Acesta, la ora 12, ne părăseşte şi se întoarce la Constanţa. (…)
 
Ca ofiţer cu navigaţia, sunt aproape tot timpul pe puntea de com andă, trasez şi urmăresc drumul şi fac calcule de navigaţie. Răspund şi de transmisiuni, aşa că toate radiogramele vin întâi la mine.  În aceste consiţii privilegiate, sunt la current cu tot ce se întâmplă şi particip la toate actele de comandă, înscriind datele în Jurnalul de bord al navei, dar şi în însemnările mele.
 
La ora 22,38. Ajungem la intrarea pasei, prin barajul de mine din faţa Sevastopolului (trecerea acedasta fusese dragată pentru a permite intrarea direct spre rada portului, deoarece intrările dinspre nord (Eupatoria) şi sud (Cap Sarici) erau sub focul inamicului. Noua pasă era dificil de găsit şi urmărit, neavând repere de coastă şi cerea neapărat o navigaţie riguroasă şi o protecţie cu nave mici de dragaj, în prova. De aici se aud canonadele de artilerie, iar pe cer, spre orizont, în faţa noastră, se văd luminile trasoarelor, exploziile proiectilelor de artilerie, fascicolele de lumină ale proiectoarelor şi ale paraşutelor luminoase. Pe cerul fără lună, spectacolul este feeric, splendid şi fantastic, dar atât de tragic pentru cei care luptă acolo, pe viaţă şi pe moarte. (…)
 
Stopăm pentru a prelua răniţii de la bordul unui R-boot german, operaţie dificilă pe o noapte neagră şi o mare uşor agitată, dar şi periculoasă, ţinând seama că eram o ţintă fixă pentru eventual atac de submarine sau aerian.
 
Cu dificultate sunt transbordaţi, la bordul distrugătorului, 23 de răniţi, unii foarte grav cu bandaje sângerate ţi legaţi de tărgi, alţii pe picioarele lor, ajutaţi de camarazi şi de marinarii noştri. Doctorul navei, Podoleanu şi sanitarii îi iau în primire şi le dau primele ajutoare, sunt şi români printre ei. Războiul sângeros este din ce în ce mai aproape de noi!
 
Reluăm marşul şi schimbăm de drum ca să raliem convoiul “Lola” – “Durostor”, calculez şi verific poziţie, de la Constanţa până aici am parcurs 303 mile marine în 26 ore şi 5 minute.
 
10 mai 1944 – Sunt de cart, la comandă, urmărind, la orizont, prin binoclu, convoiul pe care-l vom escorta. Transcriu datele în Jurnalul de bord al navei, realizez brusc că e “10 Mai”, sărbătoarea noastră naţională! De necrezut: Anul trecut, în această zi festivă, eram la Bucureşti, defilam, conform tradiţiei, pe Şoseaua Kiseleff, prin faţa regelui Mihai şi a mareşalului Ion Antonescu. Eram încă elev la Şcoala Navală, în anul II. Câte s-au mai schimbat de atunci şi ce întorsătură gravă a luat războiul pentru noi!
 
Sărbătorim, totuşi, la bord, pe cei cinci elevi absolvenţi ai Şcolii Navale, avansaţi azi, de 10 Mai, la gradul de ofiţer – aspiranţi de marină, purtând pentru prima oară, tresa cu “ochiul lui Nelson”. Comandantul navei (locotenent comandorul Al. Bercea) şi ceilalţi ofiţeri aflaţi la comandă, îi felicităm într-o scurtă ceremonie, ceremonie simbolică, pe front, în timpul celor mai grele misiuni navale din Marea Neagră. E un frumos şi deosebit început de carieră! Noii aspiranţi sunt: Mircea Iacomi, Leonard Vasiliu, Alexandru Bărbosu, Constantin Bengulescu şi Mircea Drăguş.
Raliem convoiul “Lola” (…) cu toată viteza la Constanţa…
 
Cum am acostat, am şi primit noul ordin de operaţii: Vom pleca în cea mai grea şi periculoasă misiune: ultima rezistenţă din Crimeea va înceta; capul de pod de la Chersones trebuie evacuate, noaptea următoare va fi cea mai urâtă noapte de luptă de la Sevastopol.
 
Distrugătorul N.M.S. “Regina Maria” face parte din ultimele convoaie ce vor executa dificila operaţie de salvare a luptătorilor din Crimeea. Cu toţii suntem conştienţi şi îngrijoraţi, dar hotărâţi să ne facem datoria până la capăt, ca şi ei. (…)  11 mai, dimineaţa
 
O5.30 Echipajul se adună la pupa navei, unde comandantul secund, lt.cdor. Nicolae Moşor, ne aduce la cunoştinţă tuturor misiunea încredinţată, greutăţile şi pericolele ce ne aşteaptă. Conform ceremonialului obişnuit la bordul navelor, se oficiază ruga, recitându-se “Tatăl nostru” şi apoi se înalţă pavilionul de mars: tricolorul cu stema ţării. Suntem emoţionaţi şi cred că niciodată nu ne-am gândit mai intens la “Cel de sus” şi la cei dragi de acasă.
 
Goarna şi sifleele sună: “La posturile de plecare”, ne desprindem de cheu, facem manevra şi trecem de farul Regele Carol I (…) Recepţionăm o radiogramă cifrată, transmisă de la bordul distrugătorului “Regele Ferdinand”, către comandantul Forţei Navale Maritime Constanţa, pe care o transcriu integral: “Suntem sub focul bombardamentului artileriei de coastă de la Cap Chersones. Vaporul “România” e lovit şi arde; “Danubius” a sărit în aer; avem morţi şi răniţi, precum şi avarii; o căldare nu mai funcţionează: Ambarcarea răniţilor şi trupelor aproape imposibilă. Vă rugăm, decideţi!”,
 
 
Radiograma nu are darul să ne încurajeze, dar e război! Trebuie să strângi din dinţi, să înduri loviturile şi să lupţi până la capăt! Mă gândesc cu strângere de inimă la camarazii mei de pe “Ferdinand”: Radianu, Mujicicov şi alţii prin ce clipe grele trec. Dar noi? (…) Ne continuăm drumul.  De sus, de la comandă, unde mă aflu în permanenţă şi urmăresc atent tot ce se întâmplă în jur, observ prin binoclu, în prova, ceva neobişnuit. Veghea semnalează şi ea. “Întâlnim foarte multe cadavre!”; atâta specific laconic, Jurnalul de b ord al navei. Pentru noi, însă, cei de pe puntea distrugătorului, e un spectacol groaznic, de un tragism înfiorător. Leşurile celor înecaţi plutesc susţinute de centurile de salvare; majoritatea murise din pricina frigului, marea fiind prea rece ca un om să reziste mai mult de câteva ore. De la comandă, cu inima strânsă, privesc punctele – de fapt, capetele celor înecaţi, risipite în drumul nostrum, fiecare a însemnat o viaţă, o speranţă, o dragoste, o familie, un viitor… români şi nemţi, amestecaţi în această sinistră sarabandă (…) În seara aceasta, aproape nimeni nu s-a mai apropiat de mâncare. (…)
21.55 Stopăm maşinile. La alidadă şi compass, urmăresc eventuala deplasare a navei, datorată curenţilor de coastă. Din fericire, nu e pic de vânt, nici valuri. Aşteptăm în zonă , conform ordinului de operaţii, să ne abordeze navele de mic tonaj şi pescaj, ce transport pe cei evacuaţi, afară din Golful Streliţkaia, unde noi nu putem pătrunde. (…) Ambarcarea militarilor, dintre care unii răniţi, durează.
 
23.30 Ceaţa la suprafaţa mării, parcă mai deasă, ne învăluie. E drept că se micşorează vizibilitatea, dar, pe de altă parte, ne protejează de atacurile inamicului. Continuă ambarcarea din ce în ce mai organizat. Toate spaţiile libere sunt folosite la maximum. Sunt aproape 800 de oameni ce trebuiesc cazaţi pe o navă de război improprie, prin construcţie, să facă faţă unui transport de trupe. Ofiţerii şi maiştrii aleargă peste tot, dirijând operaţia, astfel ca să rămână accesibile spaţiile pentru manevre, la platformele tunurilor, cât şi la tambuchiurile de acces sub punte şi la maşini (…)
 
12 mai 1944 Cap Chersones – Constanţa
 
Prin portavoce şi telefoane se verifică situaţia la bord: Totul e în ordine. Răsuflăm uşuraţi cu toţii că am scăpat din iadul de la Chersones. (…)
 
13.45 Ne apropiem de coasta românească, un R-boot vine de la Constanţa, face rondoul şi trece în faţa noastră pentru dragaj. Convoiul se ordonează în linie de şir, pentru a intra prin pasa de sud, de la farul Tuzla. Şi se vede coasta! Suntem acasă!“
 
În următoarele luni, misiunile distrugătorului au fost legate de apărarea coastei româneşti a Mării Negre, a portului şi oraşului Constanţa. Iată ce a notat contraamiralul Mircea Caragea referitor la actul de la 23 august: „Când ni s-a comunicat în seara de 23 august armistiţiul, nu ne-am bucurat deloc. Eram grămadă în port peste o sută de nave cu cca. 1000 de guri de foc şi ordinul era să îndreptăm tunurile şi mitralierele spre nemţi. Ar fi ieşit un măcel ce nu s-a mai pomenit în istoria lumii. Fiecare tun, fiecare mitralieră erau deja îndreptate spre un obiectiv anume. Rămânea să se audă comanda “Foc!” şi măcelul începea dacă amiralul nostru Macellariu nu l-ar fi provocat la o discuţie de pace pe amiralul neamţ Brinkmann şi a rămas ca a doua zi să strângă toată flota germane şi, în ordine, să părăsească portul. Aşa s-a şi întâmplat şi toată lumea a răsuflat uşurată. Au plecat într-o ordine perfecta, după care s-au aranjat pe punţi pentru salut.  Documentele arată că Marina noastră a adus ca jertfă un număr de 24 de ofiţeri, 14 de maiştri şi subofiţeri şi 160 de grade inferioare. A le cinsti memoria înseamnă a-i aminti şi pomeni mereu, a-I da de exemplu generaţiilor următoare şi, nu în ultimul rând, a ne ruga pentru sufletele lor.
 
După trista zi de 5 septembrie 1944, dezarmarea navelor militare române în portul Constanţa de către noul aliat sovietic, locotenentul Mircea Caragea a plecat la Bucureşti şi apoi la Periş, unde se afla dislocată comanda Marinei Regale Române. A rămas în componenţa Detaşamentului Marinei Periş până la 1 noiembrie, când a fost numit comandant militar al portului Măcin. La 1 Mai 1945, a fost mutat la Giurgiu, în calitate şef birou la Sectorul Fluvial nr. 2. Şi tot în anul 1945, a fost avansat în grad de căpitan şi i s-a încredinţat comanda vedetei fluviale nr. 3 Căpitan Mihail Romano şi a Secţiei de Vedete fluviale Galaţi (12 octombrie 1945 – 23 decembrie 1946). La începutul anului 1947, a fost mutat la Turnu-Măgurele, unde se afla mutată încă din anul 1944, Şcoala Navală, în cadrul căreia a predat cursul Tragerile de artilerie. 
 
În anul 1947, la vârsta de 28 de ani, tânărul ofiţer a fost trecut în rezervă. Ca să supravieţuiască, a fost nevoit să lucreze ca muncitor necalificat în construcţii, iar în anul 1955 a fost angajat grafician, la Muzeul de Artă Populară şi Folclor, apoi la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, de unde a ieşit la pensie, în anul 1982.
 
A fost căsătorit cu Aurelia Buricescu, cu care are trei copii: Maria (1953), Felicia (1955) şi Anton (1959). 
Între anii 1950 – 1953, a lucrat ca desenator cartograf şef la Direcţia Hidrometeorologică Bucureşti. Anul 1953 a fost un an al încercărilor. A fost concentrat la o unitate militară din Bucureşti, iar mai apoi a activat în calitate de şef al Biroului Devize la U.M.03753. În a doua parte a anului, s-a angajat la Muzeul Satului “Dimitrie Gusti”, pe post de grafician. După aproape trei decenii (1982) s-a pensionat. Având aplecare pentru desen, a dorit să-şi desăvârşească acest har, înscriindu-se în anul 1955, la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, dar dosarul nu i-a permis să-şi finalizeze studiile. 
 
A rămas prezent la viaţa urbei şi iată ce şi-a notat cu privire la decembrie 1989:  „Ajungând la CEC-ul din dosul Sălii Palatului, asist la o scenă de SF. De necrezut! Mă ştergeam la ochi să văd dacă într-adevăr este adevărat: Piaţa Palatului, la un semnal (un zgomot) începe să fiarbă, în timp ce conducătorul iubit, îngrozit, a început să pluseze: alocaţia pentru copii se măreşte, concediul de naştere va fi…, ajutorul de … etc. Pe fondul acestor promisiuni disperate, piaţa dă în clocot. Încep să curgă puhoaiele de lume pe toate părţile. Miliţienii au de furcă – ameninţă, lovesc, dar nu s-a tras un foc. Când mă uit în piaţă, nu mai rămăsese nimeni, afară de câţiva tineri. MINUNEA: Am crezut că totul s-a terminat, dar coborând spre catedral, văd şiruri nesfârşite de tineri, venind pe Strada Nuferilor, alţii dinspre Piaţa Victoriei, strigând lozinci ca: Jos Ceauşescu!, Libertate, libertate!, Moarte securiştilor! Etc. Intru şi eu într-un rând şi mă podidesc lacrimile de emoţie. Intru în catedrală şi când le spun surorilor ce se întâmplă, încep să-şi facă cruci. Cine i-a anunţat pe aceşti tineri, cine i-a adunat, cine le-a dat curaj? Cine i-a înaripat? Tocmai ei, tinerii crescuţi ca şoimi ai patriei, ca pionieri, apoi ca utecişti – viitori comunişti? MINUNE. Cerul i-a însufleţit. Până seara (21 dec.), Piaţa Romană, Piaţa Universităţii şi Piaţa Palatului se umpluseră de tineri revoluţionari. Se fac arestări (cca. 300), s-a dat voie să se tragă – morţi, răniţi, curge sânge pe Bdul. Elisabeta. La 4 dim. (22 dec.) totul e curăţat şi spălat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…“
 
Sărbătorit la 101 ani
 
 
FOTO Centrul pentru Seniori al Municipiului Bucureşti
 
Viceamiralul Mircea Caragea a fost sărbătorit astăzi, la împlinirea a 101 ani de Primăria Capitalei, prin Centrul pentru Seniori al Municipiului Bucureşti. La eveniment au fost prezenţi şi reprezentanţii Direcţiei Calitatea Vieţii Personalului din cadrul MApN.
 
Alexandra Dobre, Directorul General al Centrului pentru Seniori al Municipiului Bucureşti, l-a vizitat acasă pe cel care a scris o pagină frumoasă din istoria poporului român pentru a-i aduce un omagiu la împlinirea vârstei de 101 ani. Îmbrăcat la patru ace, în uniformă militară, veteranul de război a depănat poveşti din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, care i-au marcat destinul pentru totdeauna.
 
Vădit emoţionat de cadourile de suflet pe care le-a primit, omul, care altădată se lupta cu furia valurilor şi cu armele inamice, a lăcrimat atunci când i s-a cântat „La mulţi ani“, când a primit tortul aniversar, un superb buchet de flori şi o plachetă din partea Primarului General, doamna Gabriela Firea. La final, a salutat vizitatorii cu expresia marinărească „Bun cart înainte!“.
 

Vă mai recomandăm:

Istoria miilor de români care au luptat voluntar pentru Armata Germană în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: