Cum au fost înăbuşite revoltele populare în ţara noastră în ultimii 70 de ani: de la pumni şi picioare la gloanţe şi închisoare

Cum au fost înăbuşite revoltele populare în ţara noastră în ultimii 70 de ani: de la pumni şi picioare la gloanţe şi închisoare

Revoluţia din 1989

Istoricul Cristian Troncotă face o trecere în revistă a modului în care au fost înăbuşite revoltele românilor în perioada comunistă: ale ţăranilor, studenţilor şi muncitorilor. De departe, Revoluţia din 1989 rămâne încă un mister chiar şi după trei decenii.

Ştiri pe aceeaşi temă

După venirea la putere a comuniştilor, prima mare revoltă consemnată de istorie este cea a ţăranilor care s-au opus colectivizării, care s-a derulat între anii 1949–1962, prin confiscarea aproape a tuturor proprietăţilor agricole private din ţară şi comasarea lor în ferme agricole administrate de stat. Cum ţăranii s-au opus acestei acţiuni, guvernul comunist a recurs uneori şi la represiuni, ucideri, deportări, încarcerări şi confiscări de avere. Istoricul Cristian Troncotă spune că s-a tras în ţărani cu arme de foc mai ceva ca la 1907.
 
Manifestaţiile studenţeşti, reprimate 
 
Au urmat apoi, în 1956, mai multe revolte studenţeşti anticomuniste, de solidaritate cu colegii lor din Ungaria. Liderul mişcării, Teodor Stanca, a fost condamnat la opt ani de închisoare. Tinerii au fost ridicaţi de Siguranţă, judecaţi rapid şi condamnaţi. „Am primit pumni, înjurături şi au urmat anchete interminabile“, îşi aminteşte fostul lider al studenţilor. Primul proces s-a judecat foarte repede, autorităţile vrând să dea un exemplu pentru cei care ar vrea să continue manifestaţiile studenţeşti. În primul lot au fost trimişi în judecată şapte studenţi şi un asistent universitar. 
 
Studenţii din primul lot au fost trimişi în judecată în data de 15-16 noiembrie în baza Decretului 199/ 1950 şi, conform art. 1 lit. c. (crimă împotriva ordinii de stat), puteau primi condamnarea la moarte. Norocul lor a fost acela că în Ungaria, în 4 noiembrie, prin intervenţia brutală a armatei sovietice de ocupaţie, revoluţia a fost înecată în sânge. Considerându-se că în felul acesta pericolul escaladării revoluţiei şi în România nu mai constituia o ameninţare, s-a hotărât schimbarea încadrării juridice, tinerii fiind acuzaţi de agitaţie publică, infracţiune pedepsită cu până la 10 ani de închisoare. 
 
Teodor Stanca a primit o pedeapsă de opt ani de închisoare, una dintre cele mai mari condamnări date în dosarul revoltei studenţilor de la Timişoara, din care a făcut şase ani şi trei luni. „Am fost dus direct la Gherla, unde am stat din ajunul Crăciunului lui 1956, până în 1959. Îmi amintesc că închisoarea era foarte aglomerată, iar condiţiile foarte mizere. Stăteam înghesuiţi câte doi-trei într-un pat. Celulele erau pline de ţărani care se opuseseră colectivizării. Pentru că închisorile deveniseră neîncăpătoare, s-au redeschis coloniile de muncă din Balta Brăilei şi din Delta Dunării, acolo unde am ajuns şi eu“, povesteşte Stanca. Au urmat alţi trei ani şi jumătate de detenţie în lagărele de reeducare de la Salcia şi Periprava.

Al doilea lot, compus din 23 studenţi, a fost judecat în 12-13 decembrie. Un mare număr de studenţi au fost exmatriculaţi, iar multe cadre didactice au fost sancţionate sau eliminate din sistemul de învăţământ.
 
La grevele minerilor s-a tras în ziduri 
 

Nimeni nu a îndrăznit să înăbuşe în sânge revoltele ortacilor. La Motru, spre exemplu, spune istoricul Gheorghe Gorun, în oraş s-a tras cu armament de război pe zidurile clădirilor din centru. „Pe zidurile Şcolii Nr. 1 din Motru s-au văzut multă vreme scrijeliturile gloanţelor. Chiar şi martorii oculari din aparatul de partid recunosc că s-a tras cu armament de război, pentru a se crea diversiune şi panică. Mult timp nu mi-am explicat cum de la o asemenea amploare a revoltei, după miezul nopţii, pe la ora 2.00, toată situaţia era pacificată. Însă au venit unităţi de Securitate, cu luptători special echipaţi, de la Mehedinţi, de la Dolj şi Gorj, fiecare unitate fiind postată într-o anumită zonă de intrare în oraş“, mai spune Gorun. Târziu, în noapte, trupele speciale au intervenit pentru a dispersa mulţimea, concomitent cu deschiderea focului, în scop de intimidare.
 
Istoria celei mai puţin cunoscute greve a minerilor români. Cum s-au revoltat ortacii din Motru împotriva sistemului şi au băgat groaza în liderii comunişti
 
Greva muncitorilor din Braşov
 
Ultima mare revoltă care a precedat Revoluţia a fost cea a muncitorilor din Braşov, din 15 noiembrie 1987, când angajaţii de la Întreprinderea de Autocamioane „Steagul Roşu“ din Braşov (actualmente Roman SA) s-au răsculat pentru că nu şi-au primit salariile. Cristian Troncotă spune că, de fapt, revolta de la Braşov ar fi fost orchestrată de Securitate, care ar fi incitat muncitorii, cerând să nu li se plătească salariile, pentru a vedea până unde pot merge.

„A fost un exerciţiu făcut de Securitate pentru a vedea ce se întâmplă cu muncitorii dacă le dai o motivaţie să se răscoale, să vadă până unde merg. Acolo concluzia a fost trasă de generalul de Securitate Emil Macri: «Dacă nu moare nimeni, se duc acasă». Aşa s-a întâmplat. Câţiva dintre cei care se răsculaseră au fost deportaţi“, spune Troncotă. 
 
Enigmele Revoluţiei: teoria puşcaşilor de la Răsărit
 
Revoluţia din 1989 rămâne, în continuare, cel mai mare mister al României moderne. Nici după 30 de ani nicio autoritate nu a reuşit să facă lumină în acest caz. Rămâne întrebarea: cine a tras în revoluţionari. Cristian Troncotă susţine că, din punctul lui de vedere, un singur lucru este cert: Armata nu a tras, cei care au ucis fiind puşcaşii cu lunetă, veniţi de la Răsărit. 
 
„La Timişoara au venit 22 de lunetişti, conduşi de Abdullayev. Aşa cum am scris şi în cărţile mele, «Duplicitarii» şi «Prăbuşirea mitului Securitatea», ei se întorseseră în februarie 1989 din Afganistan, unde fuseseră bătuţi. Erau supăraţi şi le frigeau palmele să se răzbune. Atunci, Mihail Gorbaciov a pus în aplicare planul «Nistru» de dislocare a lui Ceauşescu şi le-a dat de muncă. De fapt, lunetiştii şi-au făcut apariţia în ţară în aprilie 1989. La acea vreme, eu eram în control la Sibiu, pe linie de Arhivă, şi am stat de vorbă cu nişte CI- şti, care erau foarte supăraţi. Mi-au spus că au nişte «musafiri», nişte băieţi atleţi care vorbesc o română moldovenească. Nu făceau nimic, ci doar cercetau, semn că veniseră să-şi ia reperele“, spune Troncotă, care a lucrat peste 26 de ani la arhivele Securităţii. 
 
„La Revoluţie, s-a încercat încăierarea Securităţii cu Armata, însă nu au reuşit, pentru că corb la corb nu-şi scoate ochii. Din documentele deţinute de mine, care provin de la 26 memorialişti de prima mână ai Securităţii, lunetiştii străini nu au venit de capul lor în România, ci au fost chemaţi de Securitate. În timpul acelor zile de decembrie, Armata a reuşit să ucidă vreo 40 de lunetişti, care au fost arşi la crematoriu. După vreun an şi jumătate au fost revendicaţi, chipurile, de  rude. Dar au fost numai minciuni ordinare, pentru a nu se descoperi implicarea ruşilor în Revoluţie“, mai susţine istoricul.
 
Schimbarea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu a fost posibilă prin trădarea Securităţii, continuă Troncotă. „În stenograma din 17 decembrie 1989, Ceauşescu îl acuză pe generalul Vlad că nu a luat toate «măsurile». Lumea a înţeles că i-a cerut să tragă în manifestanţi, dar nu la asta se referea. El voia să zică faptul că nu a oprit la graniţă grupurile străine“, spune Troncotă. Ulterior, arată istoricul, Vlad a fost cel care a deschis porţile Comitetului Central şi poarta televiziunii, instituţie publică pe care o păzea Securitatea. 
 
„În anii '80 au acumulat în depozitele rezervelor de stat atâta marfă că nu mai aveau spaţii libere în loc să o pună pe piaţă şi lăsa astfel populaţia să moară de foame pentru a creşte numărul nemulţumiţilor. La fel de adevărat este faptul că Securitatea a avut în 1989 peste 32 de miliarde de dolari în conturi. La vremea aceea erau peste 300 de ofiţeri coordonatori de credite, de la Direcţia de Informaţii Externe. Banii astfel obţinuţi din vânzări erau puşi în conturi speciale şi de asta nu i-a găsit nimeni după 1989“, spune istoricul..

Nomenclatura
ceauşistă, ameninţată de Dosarele Revoluţiei. Pentru ce ar mai putea fi inculpat Ion Iliescu
 
Faptul că Securitatea s-a implicat în schimbarea lui Nicolae Ceauşescu a fost susţinut şi de către Ion Mihai Pacepa. Într-un interviu pe care l-a dat unui jurnalist spaniol, Pacepa a afirmat: „La Departamentul de stat al SUA e cunoscut faptul că noi, cei de-aici (n.r. - adică el şi ceilalţi 32 de ofiţeri de Securitate care au trădat şi care erau în Occident), cu cei de acasă (n.r. - adică cei peste 27 de trădători din interiorul Securităţii), l-am schimbat pe Ceauşescu“. 
 
În ceea ce priveşte intervenţia în forţă a jandarmilor, cu lacrimogene, din 10 august, Troncotă mai spune că gazele sunt în dotarea Jandarmeriei după ’90 şi că statul comunist nu avea astfel de proceduri de intervenţie. „Ei (n.r. – comuniştii) s-au ferit să facă proceduri, pentru că se pleca de la teza partidului că e centrul naţiunii şi poporul e în jurul conducătorului iubit. Nici nu se punea problema să existe ceva de genul ăsta“, concluzionează istoricul Cristian Troncotă.
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările