Cum a fost botezat evreul Nicolae Steinhardt: „Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid“

Cum a fost botezat evreul Nicolae Steinhardt: „Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid“

Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt, evreul genial convertit la ortodoxie, a povestit în „Jurnalul fericirii“ cum s-a petrecut botezul său în închisoarea Jilava.

La 15 martie 1960, în timp ce se afla la închisoarea Jilava, el a fost botezat de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu, un coleg de lot. După Revoluţie, a publicat celebrul „Jurnalul fericirii“. 

 
„Călugărul meu e basarabean. E un om tânăr, condamnat pentru a fi avut vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta împotriva desfiinţării schitului unde vieţuise. Abia apuc – bat fierul cât e cald – să-i spun că sunt ovrei şi că doresc a mă boteza, că se şi arată de acord. E blajin, cu gesturi domoale, şi tăcut. (…)
Părintele Mina, călugărul ortodox, mi-a impus numai câteva lecţii de catehizare şi le facem şezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoaptă. Suntem, fireşte, amândoi în uniformă de puşcăriaş: bocanci fără şireturi, zeghe vărgată şi giorsită, boneţică pe cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea scurţi, stau să cadă. De altfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puşcărie, de pârnaie, nu de temniţă gravă. Clădirea e sinistră, dar interiorul celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel, Chagall, a balamuc.(…)
 
10-15 Martie 1960
 
Lecţiile de catehizare merg foarte repede, părintele Mina e îngăduitor şi nepretenţios, şi e drept că şi eu mă dovedesc a cunoaşte destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe, vreau să fiu catolic sau ortodox? Le răspund fără şovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. (…) Nu se poate şti când vom fi scoşi din celula 18 (e de tranzit) şi răspândiţi pe unde s-o nimeri. Este aşadar bine să nu mai amânăm. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut, prin urmare, nici zece zile între sosirea mea în celulă şi efectuarea botezului.(…)
 
15 martie 1960
 
Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de 15, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea de la aer când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia este maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (…)
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de cîte doi balia, ciubărul, tineta şi un rezervor cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în rezervorul purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo două zile înainte pe Em. V., fost profesor şi avocat, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi «Vă ordon, treceţi Prutul!». V. a fost directorul de cabinet al lui Ică şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să îl scrie în numele său. (…)
 
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. (…)
 
Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri, fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite. Şi noutatea: nou, sunt un om nou, de unde atâta prospeţime şi înnoire?”
 
 
Nicolae Steinhardt a făcut parte încă din tinereţe din elitele intelectualităţii bucureştene, absolvent al celebrului liceu „Spiru Haret” unde a fost coleg cu Mircea Eliade, Constantin Noica, Dinu Pillat, Arşavir Acterian. A frecventat cenaclul lui Eugen Lovinescu „Sburătorul” şi îşi face debutul literar cu pamfletul „În genul...tinerilor” în 1934. Din 1936 devine doctor în drept constituţional.
 
Fecior de antreprenor evreu, după 1940 resimte rigorile politicii rasiale antievreieşti care s-a tradus chiar cu concedierea sa din redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale”. Un uşor reviriment are loc odată cu 1944, în sensul că reuşeşte să se reintegreze vieţii publicistice bucureştene, texte semnate de el fiind publicate de ziare de mare tiraj precum: „Viaţa românească”, „Libertatea” sau „Universul literar”. Din 1947, va cunoaşte din nou efectele marginalizării, ca de altfel întreaga clasă intelectuală românească. Ba mai mult, de data aceasta va fi exclus şi din baroul de avocaţi şi ajunge să practice tot soiul de slujbe insignifiante, jenante, necalificate pentru a-şi asigura supravieţuirea.
 
Arestarea sa are loc în luna martie a anului 1960 în lotul „Noica-Pillat” pe simplul motiv că era vechi prieten. Prin sentinţa Nr. 24/960 a Tribunalului Regiunii a II-a Militare Bucureşti, a fost condamnat la 12 ani muncă silnică pentru „uneltire”, făcând detenţie la Jilava şi Gherla şi eliberat în august 1964, ca urmare a Decretului nr. 411. În timpul detenţiei, s-a împrietenit cu oameni care au văzut în rezistenţă singura cale de prezervare a umanităţii.
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: