Cum au executat comuniştii muncitori la Canal pentru a-şi ascunde incompetenţa. „După ce au împuşcat oameni că sabotează canalul, l-au închis ei apoi“

Nu doar elita intelectualităţii româneşti a avut de suferit pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, ci şi oamenii liberi, mulţi aduşi cu forţa să lucreze pe şantier. Dacă opozanţii regimului comunist au murit din cauza condiţiilor inumane şi a bătăilor, oamenii liberi erau executaţi după procese simulate.

Gheorghe Gheorgiu-Dej, liderul comunist al României între 1948 şi 1965, s-a încăpăţânat să termine în mandatul său o lucrare inginerească copleşitoare: un canal de inspiraţie sovietică, între Dunăre şi Marea Neagră, care să ieftinească transportul naval şi să asigure un sistem de irigaţii complex în Bărăgan. Numai că planurile lui Dej au fost finalizate abia în timpul republicii lui Nicolae Ceauşescu, câteva decenii mai târziu.

Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost hotărâtă la 25 mai 1949 de către Consiliul de Miniştri al României. Are o lungime totală de 95,6 kilometri şi leagă portul Cernavodă de Constanţa Midia Năvodari. La construirea albiei artificiale, care scurtează drumul pe Dunăre spre portul Constanţa cu aproximativ 400 de kilometri, regimul comunist a folosit forţa de muncă în condiţii similare sclavagismului antic.

Principalele trei categorii sociale care au muncit la canal au fost oameni liberi, militari şi deţinuţi politic.

Proiectul faraonic a început cu resurse materiale foarte reduse, fără specialişti suficienţi, iar responsabilii de şantier au înscenat numeroase procese sumare prin care au încercat să justifice eşecurile repetate în îndeplinirea planurilor. Practic, condamnarea oamenilor muncii a vizat găsirea unor ipotetici vinovaţi pentru ritmul lent.

Majoritatea inculpaţilor au fost executaţi în urma pseudoproceselor, fără dovezi conculudente.
Inginerii Aurel Rozei Rozenberg şi Nicolae Vasilescu şi muncitorulul Dumitru Nichita au fost judecaţi într-o baracă la Poarta Albă şi ulterior au fost executaţi în 1952. Ei se făceau vinovaţi de crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a RPR“. 

Lovitura de moarte dată imperialiştilor

În spatele şantierului, activitatea „oamenilor muncii“ era supravegheată îndeaproape de Partidul Muncitoresc Român (PMR). Activiştii făceau rapoarte detaliate. Unul dintre ele, întocmit de activistul politic Gherghel Anton, se află în Arhivele Naţionale Constanţa şi a fost publicat în volumul „Dobrogea în Arhivele româneşti (1597 – 1989)“. „Construirea canalului, spunea el, este o lovitură de moarte dată imperialiştilor anglo-americani care n-au fost în stare să construiască în secole de ani ceea ce a construit clasa muncitoare în ţara noastră“.

Deşi recunoştea că România nu dispunea de suficienţi muncitori calificaţi pentru a realiza acest proiect, activistul o justifica prin faptul că „duşmanul de clasă a reuşit să introducă elemente duşmănoase în rândurile muncitorilor care urmăreau să saboteze activitatea de pe şantier. Asta s-a dovedit în special în dstrugerea utilajului greu, punctul principal ce stă la construirea canalului“.
 

Activistul politic povesteşte cum, în 1951, s-au distrus multe utilaje. „Nu întâmplător ne stau zeci de maşini care nu se pot repara pe la ateliere, nu întâmplător ne lipsesc piese de schimb. La şantierul 9 excavaţii, din 10 excavatoare lucrau numai 3. Sau la şantierul 56, unde s-a aruncat cablul din reţeaua de înaltă tensiune, întrerupând curentul 2 zile, iar locomotiva 324276 să deraieze pe motivul că impiegatul Crivăţ şi cu încă 3 şefi de echipă erau în stare de ebrietate“.

În susţinerea sa, aduce şi alte dovezi: „la Atelierele Centrale Medgidia, Vasilescu Ilie a spart radiatorul unui motor cu scopul de a nu reuşi un tânăr la probă, iar la şantierul 9 stâncă într-o zi s-au produs 4 accidente: o maşină care transporta materiale de la Constanţa a luat foc pe drum, motorul unui excavator Kirov a fost spart, iar la un alt excavator s-au introdus corpuri străine la pinioane“.

Vinovat, în opinia lui, era comitetul de partid, care nu a luat măsuri la timp împotriva elementelor duşmănoase. Se cerea luarea măsurilor faţă de cei care răspândeau zvonuri printre muncitori. Spre exemplu, pe şantier se vorbea de faptul că americanii au debarcat în Turcia şi urmează să-i înlăture pe sovietici din ţările pe care le-au ocupat. Zvonul plecase de la inginerul Borghi, care mai spunea că „deţinuţii de astăzi vor fi conducătorii de mâine“. El le reproşa celor din Securitate că nu iau măsuri împotriva celor care ascultă posturi de radio străine şi creează panică printre muncitori.

Salariu de 20.000 de lei

În vizor era luat şi preşedintele comitetului de întreprindere, un oarecare Ungureanu, „un element cu apucăturile trecutului ca beţie, îngâmfare. Munca lui se rezumă la opt ore ca la un simplu funcţionar, deşi primeşte un salariu de peste 20.000 de lei din partea administraţiei ca preşedinte“.

Deţinuţii lucrau separat

Lucrările Canalului Dunăre-Marea Neagră din epoca Gheorghe Gheorghiu Dej au fost oprite brusc, în 1955. Dan Bacalu, al cărui tată, Nataniel, a lucrat la canal ca inginer, îşi aminteşte că s-a întors într-o dimineaţă acasă fiind anunţaţi că şantierul a fost închis. „A fost un proiect care a început cu mult tam-tam şi s-a închis pe tăcute, într-o noapte. Au rămas până şi greutăţile atârnate în macarale“, spune el. „După ce au împuşcat oameni că sabotează canalul, l-au închis ei apoi“.
 

Teama era în fiecare familie. Copilul de atunci îşi aminteşte că în fiecare dimineaţă, angajaţii se stângeau la Direcţia Canalului care era unde este astăzi Direcţia Agricolă. „Tatălui meu îi era tot timpul teamă că va fi săltat de Securitate şi eu îl însoţeam. Dacă ieşea la fereastră înseamna că totul este bine şi eu mergeam acasă, să o liniştesc pe mama. În cazul în care era luat de Securitate, familia nu era anunţată“, povesteşte el.

Peste toate astea, spune că tatăl său era foarte bine plătit. Câştiga un salariu triplu faţă de acelaşi post la Căile Ferate. Toată lumea primea un sport de 40% de canal. Îşi aminteşte şi de cantina canalului, care era pe strada Mircea din Constanţa, unde se mânca foarte bine, ca la restaurantele de lux.
 

Tatăl său îi povestea şi de deţinuţii care munceau la canal, de care nu se puteau apropia, fiind strict supravegheaţi. „Odată, a fost strigat tata de un bărbat, Ponta, tatăl lui Remus, un băiat alături de care copilărisem în Timişoara. „Ce mai face Dănuţ?“ l-a întrebat pe tata. După ce i s-a zis că fac bine, tata l-a întrebat dacă îl poate ajuta cu ceva. „Nu“, a răspuns omul, sec.
 

Lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost reluate 20 de ani mai târziu. Din vechiul canal nu a fost utilizată decât o mică parte. Amplasamentul canalului actual se suprapune peste cel început de Gheorghiu-Dej pe o lungime de 9,4 kilometri.

Vă mai recomandăm:

Poveştile românilor care au deturnat avioane ca să evadeze din comunism: şase au ajuns până în Austria

Poveste de dragoste comunistă: idila dintre „prinţesa roşie“, fata lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi amantul ei, un medic chirurg care a murit în închisoare

Inginerul care a proiectat Magistrala Albastră şi caznele construirii Canalului Dunăre-Marea Neagră

Straja de la Canalul Dunăre - Marea Neagră, vestigiu al comunismului

„Statuia Libertăţii“ a românilor, lăsată pradă hoţilor. Monumentul Tineretului de la Straja este demontat bucată cu bucată

POMENIRE Mănăstirea martirilor de la Canal şi-a serbat hramul: Duminica Sfinţilor Români

FOTO Femeile, victime şi călăi în lagărul de muncă forţată de la Canal

FOTO VIDEO Canalul Dunăre-Marea Neagră, gulagul comunist al Dobrogei

FOTO Canalul care leagă Dunărea de Marea Neagră a fost populat cu sirene