Cum a descris-o Principesa Ileana pe infama Ana Pauker: „Era ca un boa constrictor care abia fusese hrănit, aşa că nu te mănâncă pe loc“

Cum a descris-o Principesa Ileana pe infama Ana Pauker: „Era ca un boa constrictor care abia fusese hrănit, aşa că nu te mănâncă pe loc“

Anna Pauker Sursa andco.ro

Principesa Ileana, fiica cea mică a regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria, şi-a povestit destinul frânt în cartea „Trăiesc din nou“. Printre altele, i-a făcut şi infamei Ana Pauker un portret dur.

Ştiri pe aceeaşi temă

Principesa Ileana a României a descris-o pe Ana Pauker în volumul „Trăiesc din nou“ ca un „Un boa constrictor care abia fusese hrănit, aşa că nu te mănâncă pe loc! Greoaie şi trândavă cum era avea tot ce este respingător, dar totodată fascinant la un şarpe“.
 
Vă redăm un scurt fragment din cartea publicată la Humanitas în anul 2010 în care principesa Ileana povesteşte cum a cunoscut-o pe Ana Pauker:

„Cei «mai puţin de o mie» de membri ai Partidului Comunist din momentul în care a fost impus României un guvern comunist erau o reflectare fidelă a atitudinii românilor faţă de comunism, şi nu vorbesc doar de clasele de sus, ci şi de coloana vertebrală a ţării: ţăranii şi clasele de mijloc.
Cam pe vremea aceea mi-a spus Bodnăraş că, după părerea lui, ar trebui să fac cunoştinţă şi cu restul guvernului, aşa că m-a întrebat dacă accept o invitaţie la o petrecere organizată acasă la el? M-am gândit la asta şi mi-am dat seama că existau unele avantaje. Dacă regele acceptase compromisul care îi fusese impus la Conferinţa de la Moscova şi acum exista o relaţie politică între el şi guvern, nu aveam nici un motiv serios să spun nu. Am acceptat invitaţia şi, când am ajuns la casa lui, erau toţi!
 
 
Atunci l-am întâlnit pentru prima dată pe Groza, care, cu felul lui vesel de a fi, ştia să fie antrenant într-o societate. Râdea zgomotos, iar glumele sale erau prea puţin rafinate. Sitta mi-a spus odată că puteam fi chiar recunoscători la aceste petreceri pentru incapacitatea lui totală de a simţi atmosfera, ceea ce îl făcea să umple toate golurile din conversaţie gălăgios şi plin de el. Mai era şi Gheorghiu Dej, fostul mecanic de tren, un bărbat solid şi nu neplăcut ca înfăţişare; Maurer, care era poate mai distins decât ceilalţi din grup; Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei, cu frumoasa şi talentata lui soţie – singura femeie dintre cele prezente îmbrăcată cu gust; şi mai era şi scundul, antipaticul Theohari Georgescu, ministrul de interne, care nici măcar nu se străduia să fie agreabil.

La urmă, dar în mod sigur nu mai puţin importantă – Ana Pauker. Corpolentă, cu un păr cărunt, scurt şi în dezordine, cu ochi albaştri tăioşi, privind pe sub sprâncenele joase şi cu un zâmbet fascinant, nealterat de faptul că buza de sus se răsfrângea peste cea de jos, ea îi făcea pe toţi să simtă că aveau de-a face cu o adevărată personalitate. Am avut întotdeauna impresia când mă aflam în preajma ei că era ca un boa constrictor care abia a fost hrănit, aşa că nu te mănâncă pe loc! Greoaie şi trândavă cum părea, avea tot ce este respingător, dar totodată fascinant la un şarpe. Puteam să-mi imaginez cu uşurinţă, doar privind-o, că îşi denunţase propriul soţ, care fusese, ca urmare, împuşcat; iar întâlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece şi dezumanizată datorită căreia ajunsese la puternica poziţie pe care o ocupa acum.

În acea primă seară n-am vorbit cu ea decât puţin. Cu altă ocazie, când încercam să uşurez cumva teribilul tratament de care aveau parte cei din puşcării, am conceput planul de a o invita să ia masa cu mine şi cu copiii în Bucureşti. Oarecum spre uimirea mea, a acceptat. Toţi copiii erau prezenţi şi, ca de obicei, înainte de a ne aşeza la masă, cel mai mic a spus rugăciunea – şi iat-o pe ateea noastră stând în picioare, cu respect, ca şi noi. Era chiar simpatică în modul cum vorbea cu copiii despre ceea ce învăţau la şcoală şi, după ce au plecat să se culce, am avut cu ea o conversaţie foarte interesantă care a durat aproape trei ore. La sfârşit am fost surprinsă şi chiar amuzată să o aud spunând:

— Acum mă concediaţi sau să plec eu singură? Atât de mult mi-a plăcut această conversaţie încântătoare încât am uitat cum este protocolul!

Nu fusese o conversaţie în care să mă disting eu în vreun fel, căci nu puteam ţine piept avalanşei de jumătăţi de adevăr şi fapte vag deformate pe care le folosea cu dexteritate în argumentările ei. Uneori răspundea la întrebări atât de direct, cu o asemenea o lipsă de „omenie“ cum spunem noi, încât îmi amintea de primii soldaţi ruşi pe care îi văzusem la Bran.

Ştiu că am rugat-o să-mi explice câteva din principiile şi metodele comuniste; de ce, de exemplu, foloseau atâta violenţă, când violenţa nu a convins niciodată pe nimeni.

— Nu este menită să convingă, a replicat ea calmă, ci să înspăimânte. Când cineva plantează din nou, întâi distruge tot ce creşte: şi rădăcini, şi crengi. Apoi nivelează pământul. Doar după aceea se poate planta bine“.
 
Cine a fost Ana Pauker? 
 
 
Ana Pauker, născută Hana Rabinsohn, (n. 28 decembrie 1893, Codăeşti, Vaslui – d. 3 iunie 1960, Bucureşti) a fost o militantă şi politiciană comunistă româncă, evreică de origine, conform www.wikiwand.com.

S-a născut la Codăeşti, Vaslui într-o familie de evrei români. A studiat o vreme medicina la Geneva, în 1918-1919, dar şi-a întrerupt studiile. De tânără a învăţat limba ebraică, pe care a predat-o la o şcoală primară evreiască din Bucureşti. În timp ce fratele ei mai mic, Zalman, a devenit sionist, din 1915 ea s-a orientat spre socialism, fiind influenţată în această direcţie de colegul şi iubitul ei din tinereţe, Heinrich Sternberg.
 
În timpul unei şederi în Franţa l-a cunoscut pe activistul comunist Marcel Pauker, descendentul unei influente familii de ziarişti şi avocaţi de stânga, cu care s-a căsătorit. La încurajarea lui, a intrat, în anul 1920, în mişcarea comunistă. Este racolată în această perioadă ca agent sovietic. În anul 1922 a fost arestată, împreună cu Marcel Pauker, pentru activităţi politice ilegale şi, după ce au fost eliberaţi, au plecat în exil, în Elveţia. De acolo a plecat în Franţa, unde a devenit instructoare a Cominternului şi apoi s-a implicat în mişcarea comunistă din Balcani.

A fost arestată de mai multe ori pentru activitate politică interzisă, fiind membră a Partidului Comunist din România, în cadrul căruia ca activistă Comintern, milita şi pentru desprinderea Basarabiei româneşti (Moldova Orientală) de România. În urma unui proces, a fost condamnată la 10 ani de închisoare, dar a reuşit să fugă în 1926 în URSS, unde a rămas până în 1934, perioadă în care făcut studii politice la şcolile Comintern.
 
După întoarcerea în România, a primit funcţii de răspundere în partidul comunist. A fost arestată la 14 iulie 1935 şi judecată la Craiova împreună cu alţi conducători ai Partidului Comunist, între care Alexandru Moghioroş, Şmil Marcovici şi Alexandru Drăghici, fiind condamnată la zece ani închisoare. În luna mai 1941 a fost lăsată să plece în Uniunea Sovietică, ca urmare a schimbului cu un politician român, deţinut de autorităţile sovietice după ocuparea în 1940 a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Mai exact, era vorba de „Moş” Ion Codreanu, fost membru al Sfatului Ţării (Basarabiei), arestat de sovietici imediat după intrarea lor în Basarabia, la 28 iunie 1940. Între timp, în timpul unei şederi în Uniunea Sovietică, soţul ei, Marcel, fusese arestat şi executat în 1938, ca „spion al Occidentului”, în cadrul epurărilor staliniste, fapt care nu a reuşit, totuşi, să zdruncine credinţa ei în cauza comunistă şi loialitatea ei de agent al regimului sovietic.
 
La Moscova a devenit şefa grupului de comunişti români exilaţi, cunoscut, ulterior, în cadrul PCdR, sub denumirea de "facţiunea moscovită". A fost apropiată de Dmitri Manuilski şi Gheorghi Dimitrov şi a întreţinut legături cordiale cu alţi lideri comunişti, aflaţi în exil la Moscova: Palmiro Togliatti, Maurice Thorez, Dolores Ibárruri. A jucat un rol important în constituirea diviziei de prizonieri români "Tudor Vladimirescu", conducând activităţile de "reeducare".
 
A semnat actul prin care România ceda Insula Şerpilor Uniunii Sovietice 
 
Ana Pauker s-a reîntors în România în 1944, îmbrăcată în uniforma sovietică, după ce Armata Roşie a intrat în ţară. A fost aleasă secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi a jucat un rol important în organizarea guvernului de coaliţie, intitulat "de largă concentrare democratică", de fapt, controlat de comunişti, prezidat de Petru Groza, în anii 1945-1947.

În 1947 a fost numită ministru de externe şi viceprim-ministru, fiind prima femeie din lume care a deţinut această funcţie guvernamentală. În această calitate, a semnat, între altele, actul prin care România ceda Uniunii Sovietice Insula Şerpilor. Ca lideră a PCR şi a regimului dictatorial comunist, deosebit de nepopular şi de represiv, şi-a câştigat o reputaţie negativă.

Ana Pauker a participat activ la procesul de impunere în România a comunismului prin crimă şi teroare. În plan extern, România a devenit un stat satelit al Uniunii Sovietice şi a rupt sau răcit relaţiile diplomatice cu statele din vestul Europei. În anul 1948 România a denunţat unilateral Concordatul din 1927, primul pas care a deschis drumul spre persecuţia Bisericii Catolice din România.
 
Reabilitată în 1965
 
În anul 1952, în cadrul unui val de epurări, iniţiat de Gheorghiu-Dej şi inspirat după modelul altor campanii şi procese orchestrate în URSS şi în toate ţările aflate sub dominaţie sovietică, a fost eliminată din conducerea PCR, fiind acuzată de "cosmopolitism", de "deviere de dreapta" şi de activităţi "antipartinice", de sabotarea colectivizării agriculturii şi de legături cu legionarii, cu agenţi străini, cu sionişti etc.

În 1954 a fost exclusă din Partidul Muncitoresc Român (cum se numea atunci partidul comunist). În februarie 1953 a fost supusă unui şir de interogatorii în vederea unui proces politic, dar la numai o lună şi jumătate după moartea lui Stalin, în luna aprilie 1953, a fost eliberată din închisoare şi ţinută mai mulţi ani în arest la domiciliu, fiind aflată sub continuă supraveghere, suspectată de intenţia unei revanşe politice în condiţiile relativei destalinizări iniţiate de Nikita Hruşciov.

În ultimii ani de viaţă, i s-a permis să lucreze ca traducătoare din limba franceză şi limba germană pentru Editura Politică, însă fără drept de semnătură. În octombrie 1959 a primit de la autorităţile sovietice post-staliniste înştiinţarea oficială că soţul ei, Marcel, despre a cărui soartă exactă nu avea certe informaţii, nu a supravieţuit Gulagului şi a fost, cum era de presupus, executat în URSS, la 16 august 1938.

Ana Pauker a murit, în urma unui cancer de sân, la Bucureşti la 3 iunie 1960. La incinerarea ei, la crematoriu, a fost de faţă şi veteranul comunist Gheorghe Cristescu, unul din fondatorii Partidului Comunist din România.

A fost reabilitată după 1965, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, iar urna cu cenuşa ei a fost depusă la Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism, cunoscut astăzi ca Mausoleul din Parcul Carol. În 1991, când mausoleul a fost dezafectat, cenuşa Anei Pauker a fost ridicată de către familie şi transportată în Israel.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările