Cum se constituia un guvern în perioada interbelică. România a avut nu mai puţin de 29 de prim-miniştri desemnaţi între cele două războaie mondiale

0
Publicat:
Ultima actualizare:

După Unirea din anul 1918, nu mai puţin de 29 de guverne s-au perindat la cârma ţării până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

Timp de două decenii, România a avut nu mai puţin de 29 de guverne, adică un Executiv la şapte luni şi jumătate.

Guvernul Alexandru Marghiloman (5 martie - 23 octombrie 1918)

Guvernul General Constantin Coandă (24 octombrie - 28 noiembrie 1918)

Guvernul Ion I.C. Brătianu (29 noiembrie-1918 - 26 septembrie 1919)

Guvernul General Arthur Văitoianu (27 septembrie - 30 noiembrie 1919)

Guvernul Alexandru Vaida Voievod (1 decembrie 1919 - 12 martie 1920) 

Guvernul General Alexandru Averescu (13 martie 1920 - 16 decembrie 1921)

Guvernul Take Ionescu (17 decembrie 1921 - 19 ianuarie 1922)

Guvernul Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922 - 29 martie 1926)

Guvernul General Alexandru Averescu (30 martie 1926 - 3 iunie 1927)

Guvernul Barbu Ştirbei (4 iunie -  20 iunie 1927)

Guvernul Ion Brătianu (21 iunie - 24 noiembrie 1927)

Guvernul Vintilă I.C. Brătianu (24 noiembrie 1927 - 9 noiembrie 1928)

Guvernul Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928 – 6 iunie 1930)

Guvernul George G. Mironescu (7 - 12 iunie 1930)

Guvernul Iuliu Maniu (13 iunie - 9 octombrie 1930)

Guvernul George G. Mironescu (10 octombrie 1930 - 17 aprilie 1931)

Guvernul Nicolae Iorga (18 aprilie 1931 - 5 iunie 1932)

Guvernul Alexandru Vaida Voievod (6 iunie - 10 august 1932)

Guvernul Iuliu Maniu (20 octombrie 1932 – 13 ianuarie 1933)

Guvernul Alexandru Vaida Voievod (14 ianuarie - 13 noiembrie 1933)

Guvernul Ion Ch. Duca (14 - 29 noiembrie 1933)

Guvernul dr. Constantin Angelescu (30 decembrie 1933 - 3 ianuarie 1934)

Guvernul Gheorghe Tătărescu (5 ianuarie – 1 octombrie 1934)

Guvernul Gheorghe Tătărescu (2 octombrie- 1934 - 28 august 1936)

Guvernul Gheorghe Tătărescu (29 august 1936 - 14 noiembrie 1937)

Guvernul Gheorghe Tătărescu (17 noiembrie- 28 decembrie 1937)

Guvernul Patriarh Miron Cristea (10 februarie - 29 martie 1938)

Guvernul Gheorghe Tătărescu (11 mai - 3 iulie 1940)

Guvernul Ion Gigurtu (4 iulie - 3 septembrie 1940) 

Parlamentul a fost expresia tuturor partidelor şi curentelor politice: conservatori (1919-1922), liberali (1919-1937), averescani (1919-1937), ţărănişti (1919-1926), naţional-ţărănişti (1926-1937), socialişti (1919-1922), social-democraţi (1928-1937), comunişti (1931), legionari (1931-1933). 

Presa din România perioadei interbelice a constituit, cu adevărat, o „a patra putere în Stat”. Numărul periodicelor a cunoscut o creştere considerabilă; de la 13 în 1917 (ca urmare a războiului) s-a ajuns la 1.233 în 1922 şi 2.351 în 1935. Cele mai multe periodice erau consacrate vieţii politice, fiind editate atât în Bucureşti, cât şi în provincie. De exemplu, în 1929, la Cluj apăreau 69 de periodice, cu un tiraj de 228.050 exemplare, dintre care 14 în limba română (54.950 exemplare) şi 55 în limbile minorităţilor naţionale (173.000 exemplare). Un studiu alcătuit în 1934 arăta că în acel an reveneau 3,7 periodice la 100.000 de etnici români şi 6 periodice la 100.000 de cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, notează prof. univ. dr. Ioan Scurtu. 

Despre cum se constituiau guvernele în perioada interbelică aflăm dintr-o culegere de documente  alcătuită de Emil Păunescu, Nicolae Petrescu, George G. Potra - „Apud Nicolae Titulescu – Nicolae Raicoviceanu. Mărturiile unei prietenii“.

Nicolae Titulescu: „Am depus mandatul. Cu Argetoianu nu pot face guvernul şi cu el nu vor să colaboreze nici liberalii, nici Maniu. Îl vrea regele cu orice preţ şi cei ce vor să torpileze guvernul de coaliţie l-au influenţat pe Rege”.
 

titulescu

Nicolae Titulescu

În amintirile sale, Nicolae Raicoviceanu, unul dintre secretarii particulari şi prieten al lui Nicolae Titulescu, ministru de Externe al României, se referă şi la unele momente ale încercării de constituire a guvernului de către „Patronul” său.

Redăm mai jos, un extras din memoriile lui Raivoviceanu:

„Gheorghe Mironescu, preşedintele Consiliului, prezentase Regelui demisia guvernului la 4 aprilie 1931 şi Regele a chemat telegrafic pe dl Titulescu de la Londra, care numai de câteva zile părăsise Bucureştii. Sosit în ţară, Titulescu este însărcinat să facă un guvern de coaliţie. Tratativele cu partidele politice mergeau greu. Patronul (Nicolae Titulescu – n.n.) vroia ca în guvernul de coaliţie să intre preşedinţii partidelor politice, evident, în primul rând, ai marilor partide. Discuţiunile asupra persoanelor, repartizarea portofoliilor şi distribuirea locurilor în Parlament partidelor care urmau să intre în coaliţie se prelungeau şi, când credeam că guvernul era gata format, în ultimul moment noi pretenţiuni se iveau şi zădărniceau totul şi tratativele trebuiau reluate de la capăt.Dificultăţile în ultimele zile au fost sporite de amestecul micilor partide – Goga, Filipescu, Gh. Brătianu, Iunian – care găsiseră momentul să încerce să înfrângă pe liberali şi naţional-ţărănişti. Unele manevre reuşiseră pe lângă Rege, care acum voia ca Argetoianu să intre în guvern, deşi ştia că nici liberalii, nici Maniu nu voiau să colaboreze cu acesta.

Iuliu Maniu

Iuliu Maniu

Toate piedicile însă păreau a fi îndepărtate şi, în seara zilei de 17 aprilie, aveam siguranţa că a doua zi Patronul va depune jurământul. Seara, pe la ora 9, mă cheamă Patronul şi-mi spune:

- Raico, cred că mâine fac guvernul şi depun chiar jurământul. Închipuieşte-ţi că n-am însă ministru de Justiţie. N-aş vrea să dau acest departament unui om de partid. Ştii cât ţin la magistratură. Vreau să-i dau un ministru dintre ei. Îl cunoşti pe Lupu de la Casaţie?... Du-te chiar acum la el. Spune-i că îl rog să primească Ministerul Justiţiei... Spune-i că mîine dimineaţă depunem jurământul...

L-am găsit într-o casă modestă, mi se pare în strada Buzeşti... I-am explicat împrejurările politice care l-au dus pe Patron în situaţia de a face un guvern de coaliţie şi dorinţa Patronului de a pune în capul magistraturii pe unul dintr-ai ei, ca să o ferească de politică... A doua zi, la 9 ½ eram la Lupu... L-am condus pe Lupu la Patron, care a mai stăruit încă o dată pe lângă dânsul ca să primească, dar fără rezultat. După ce a plecat, Patronul îmi spune: 

- Raico, fuga, du-te la Titu Magheru.

- La Titu Magheru?

- Haide, haide, ştiu eu ce te gândeşti... dar ce facem? Înainte de ora 2 p.m. trebuie să depunem jurământul şi trebuie să am ministerul complet. Spune-i să nu mă refuze, dar să nu-ţi scape că am apelat la Lupu.

M-am dus imediat în str. Robert de Flers. L-am găsit pe Titu Magheru aşteptând să dejuneze ca să plece la Casaţie – era pe atunci consilier la Secţia I-a. I-am spus scopul vizitei mele.

- Dragă Raicoviceanu, să-i mulţumeşti lui Conu Nicu. Sunt la dispoziţia lui... Spune-i lui Conu Nicu un singur lucru. El ştie că sunt om sărac şi că trăiesc din leafă. Să aibă grijă de mine după ce voi ieşi din minister. Sau să-mi reiau locul la Casaţie, sau o altă competenţă. E scurt timpul ca să discut cu el toate acestea, dar ştiu că va avea el grijă, am toată încrederea.

- Dar nici nu încape vorba. Când dumneata primeşti să intri în guvernul său, nu-i dl Titulescu omul care să uite şi să te lase. Dar apoi, fiind dumneata ministru la Justiţie ai putea să aranjezi aşa ca, părăsind ministerul, să-ţi reiei locul în Casaţie.

- Da! Da! Ai dreptate. Nu numesc pe nimeni pe locul meu sau fac o lege ca primul loc vacant în Casaţie se cuvine de drept consilierului ce a părăsit Casaţia ca să se ocupe de possul de ministru al Justiţiei. Da! Da! Se face. Spune-i lui Conu Nicu că-l pup. Mă duc la frate-meu Adrian să-i spun. Într-o jumătate de ceas sunt acasă şi aştept să-mi telefonez pentru jurământ...

Când m-am întors la Şosea, patronul plecase. L-am căutat la Palat, la Maniu, la Iorga şi peste tot unde credeam că-l pot găsi ca să-i comunic răspunsul lui Magheru. Nu l-am găsit. După ora 1 p.m. am aflat că era la Palat şi chiar la rege, unde nu-i mai puteam vorbi, dar mi-am spus că nici nu era nevoie. Răspunsul lui Magheru îl cunoştea dinainte şi de ar fi voit să-l ştie ar fi telefonat după mine. Se apropia ora când Patronul ar fi trebuit să depună jurământul. De la Palat mi s-a spus că era încă în convorbire cu Regele, că Iorga şi Argetoianu erau la Palat, că Iorga – care urma să fie vicepreşedintele guvernului de coaliţie – avusese o audienţă comună cu Patronul la Rege, dar că în acel moment Patronul era singur la Suveran. 

Iar vreo piedică? Iar vreo intrigă de ultim moment? În fine soseşte patronul.

- Am depus mandatul. Cu Argetoianu nu pot face guvernul şi cu el nu vor să colaboreze nici liberalii, nici Maniu. Îl vrea Regele cu orice preţ şi cei ce vor să torpileze guvernul de coaliţie l-au influenţat pe Rege. Face Iorga guvernul. L-am lăsat la Palat cu Argetoianu

Dar nu ştiu cât timp, în care patronul ne-a povestit ce s-a întâmplat, mi-am adus aminte că ex-viitorul ministru de Justiţie – cu fracul, probabil, scos din dulap – aştepta telefonul ca să-i spun la ce oră va depune jurământul

- Alo! Dl. Magheru? Chestiunea despre care am vorbit nu mai este actuală.

- Cum? Ce zici? Nu mai...

- Nu. Totul s-a schimbat şi cel în numele căruia ţi-am vorbit şi-a declinat însărcinarea.

- Îmi pare rău!... şi ca să nu închid telefonul ... Alo! Alo! Îmi pare rău... pentru Conu Nicu!”.

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite