Cum arată ruinele bisericii scufundate de la Beliş: „Când am străpuns luciul apei, am simţit energia locului“

Cum arată ruinele bisericii scufundate de la Beliş: „Când am străpuns luciul apei, am simţit energia locului“

Pascale Roibu, pe lacul Beliş

Pascale Roibu, scafandrul constănţean care a făcut mai multe descoperiri de epave de nave greceşti din Marea Neagră şi de hidroavioane care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial din lacul Siutghiol, a reuşit o nouă performanţă: a fotografiat ruinele bisericii şi ale castelului din Beliş, Cluj.

Ştiri pe aceeaşi temă

Biserica scufundată din Beliş, povesteşte scafandru, este cel mai greu de găsit în perioada aceasta a anului, întrucât lacul de acumulare este aproape de cota maximă, iar lăcaşul de cult este la o adâncime de 23 de metri.

„Am reuşit să o localizez pentru că am găsit mai întâi ruinele castelului Urmanczy, undeva mai aproape de mal, la adâncimea de 12 metri, iar din pozele de arhivă înainte de anul 1918 am observat că biserica era la aproximativ 50 de metri în faţa castelului. Încă de când am străpuns luciul apei, scufundându-mă în căutarea bisericii, am simţit energia locului încărcat de istorie“, mărturiseşte Pascale Roibu.
 
Scafandrul constănţean a reuşit să coboare până la adâncimea de peste 21 de metri, putând să admire, atât cât i-a permis lumina, vizibilitatea fiind foarte redusă, zidurile clădirii bisericii. „Biserica este aproape întreagă, lipsind-i doar acoperişul. Când e secetă, mare parte din biserică se poate admira de către turişti. Din castel se văd doar fundaţiile, el fiind distrus de către localnici“, spune el. Cu imaginile realizate vrea să monteze un film, cu ocazia Centenarului. 
 
Măcelul de la Beliş
 
În nopatea de 8 spre 9 noiembrie 1918, aflăm de la dr. Aurel Gogian, contele Ioan Urmanczy, de origine armean, proprietarul a 28.000 de iugăre de pădure din zonă  a fost ţina revoltei celor ce lucrau la exploatarea forestieră: copiii şi bătrânii din sat, precum şi prizonieri de război italieni, toţi aceştia fiind ţinuţi în înfometare şi mizerie. 
 
După încheierea armistiţiului, proprietarul a fugit la Budapesta la 3 noiembrie 1918, iar prizonierii de război au cerut să fie lăsaţi să plece acasă, dar au fost refuzaţi. Prizonierii au iscat o revoltă, iar trei gărzi ungureşti au fost ucise. Prizonierii italieni au distrus depozitul de cherestea şi au plecat. 
 
Fratele proprietarului, Nandor Urmanczy, deputat în Parlamentul Ungariei, a publicat un apel în ziarul budapestan „Pesti Hirlap”, constituind un detaşament pus sub comanda căpitanului Antal Dietrich. Acest detaşament „a fost organizat, înarmat şi aprovizionat cu alimente şi echipament în cazarma din strada Falk Miksa, cu ştirea şi consimţământul Ministerului de Război” din Ungaria. 
 
Detaşamentul a sosit cu un tren special la Călăţele, la 8 noiembrie 1918, apoi s-a deplasat cu căruţele şi pe jos spre Beliş). Cei 60 de soldaţi şi ofiţeri maghiari condus de căpitanul Antal Dietrich s-a deplasat la Beliş. Înarmaţi cu 6 mitraliere, puşti, şi folosind cartuşe dum-dum ei au asasinat peste 45 de romani.
 
După incendierea satului, au jefuit şi batjocorit cadavrele, 25 dintre acestea fiind aruncate în foc. Aceste fapte abominabile au fost constatate de o comisie mixtă trimisă la Beliş de Consiliul Naţional Român şi de Consiliul Naţional Maghiar. 
 
În acea perioadă, se purtau negocieri româno-maghiare la Arad între ministrul Oskar Jaszi şi o delegaţie a Consiliului Naţional Român, condusă de Ştefan Cicio Pop pentru rămânerea Transilvaniei într-o federaţie cu Ungaria. Delegaţia română a hotărât întreruperea tratativelor de la Arad.
În anii 80 Sergiu Nicolaescu a realizat filmul „Capcana Mercenarilor“, în care a readus în opinia publică memoria măcelului de la Beliş. 
 
Biserica a dispărut în adâncul lacului de acumulare construit în anii 70. Regimul a hotărât atunci ca în zonă să se ridice un baraj de acumulare şi să construiască lacul artificial Belis-Fântânele. mica aşezare a fost strămutată. 
 
FOTOGRAFII Pascale Roibu
 
 
 
citeste totul despre: