Viaţa de film a prinţului Mihai Dimitrie Sturdza în gulagul românesc: arestat pe când era minor, a fost eliberat după moartea lui Stalin
0
Prinţul Mihai Dimitrie Sturdza a povestit în 2004, la o conferinţă susţinută la Şcoala de Vară de la Memorialul Sighet, motivul pentru care a fost arestat când era minor şi ce a însemnat pentru el lagărul comunist.
În memoria prinţului Mihai Dimitrie Sturdza, care a murit la Paris, la vârsta de 86 de ani, Memorialul Sighet a publicat un fragment din conferinţa susţinută la Şcoala de Vară de la Memorialul Sighet din iulie 2004.
„…În ziua de 9 iulie 1952, trei zile după ce trecusem bacalaureatul, eram arestat, în cadrul unei grupe de tineri, băieţi şi fete. Cei mai tineri erau de 14 ani, cel mai bătrân eram eu, de 17 ani. Aveam să încep o detenţie de aproape doi ani prin diferite lagăre de muncă, dar nu în închisorile cele mai grele. Eram încă minor; vina care mi se aducea era aceea de omisiune de denunţ. Nu denunţasem, spunea Securitatea, un grup de tineri liceeni, prieteni, cum sunteţi şi dumneavoastră la această vârstă: ieşeam, mai dansam, mergeam la ştrand şi în vacanţă, câteodată, împreună.
Una din fete, aparţinând şi ea unei familii cu „nume”, scrisese într-adevăr pe ziduri „Jos Ana Pauker! Jos comuniştii!“. Avea 15 ani.
…Am fost acuzat de omisiune de denunţ şi am primit pedeapsă administrativă de 3 ani, o pedeapsă fără proces, pentru că nu existau dovezi. Am trecut de la ancheta din Rahova – o anchetă, trebuie să spun, destul de formală, la Jilava – unde am stat 3 luni foarte grele, pentru că acolo am suferit de foame. Cu anumite consecinţe asupra sănătăţii mele, care au durat tot restul vieţii. Norocul meu a fost că am plecat din Jilava la Ghencea, un lagăr imens de triere, unde era toată duşmănimea clasei muncitoare, de la ţărani până la foşti miniştri; aici, totuşi, primeam o hrană ceva mai acceptabilă. De acolo la lagărul de muncă forţată de la Bicaz, la baraj, de acolo la lagărul de muncă forţată, mult mai moderat ca regim, de la Oneşti, pentru ca să fiu eliberat după moartea lui Stalin. Moartea lui Stalin a însemnat îndulcirea gulagului şi în România. Am fost eliberat după 22 de luni de detenţie.
A urmat o perioadă oarecare de dezgheţ în România, am putut intra la facultate, au vrut să mă dea afară, în fine nu m-au dat şi m-au repartizat într-un sat de lângă Bucureşti, ca învăţător, în comuna Mereni-Vlaşca.
…Am lucrat câtva timp ca traducător tehnic, cunoşteam limba engleză, şi dându-mi seama că pentru unii ca mine nu exista absolut nici o şansă am început să presez nişte rude din străinătate să obţină plecarea mea. Astfel am plecat în Franţa, unde am ajuns în aprilie 1964. Atunci, Franţa trecea printr-o perioadă de expansiune economică foarte marcată; eu am intrat ca traducător tehnic la birourile de proiectare ale uzinelor de automobile Renault.
Dumneavoastră nu ştiţi că, în anii aceia de după război, partidul comunist în Franţa era extrem de popular. Ajungea la o audienţă în electorat de 25%, astăzi nici nu are 5%. Şi pentru comuniştii francezi tot ce era democraţie populară, Uniunea Sovietică, era extrem de popular şi de frumos.
Acolo am nimerit eu, cu poveştile mele despre lagărele de concentrare, despre lipsurile de tot soiul – dumneavoastră n-aţi cunoscut cozile la alimente -, despre înghesuiala lumii în locuinţe: în fiecare apartament, în fiecare cameră a unui apartament trebuia să stea cel puţin o persoană, dacă nu o familie… Venind eu cu versiunile mele despre comunism, am dat peste un scepticism generalizat: „nu se poate“. Totuşi nu au fost duşmănoşi, pentru că nu aveam aerul cuiva care minte. Dar mi se spunea „asta, aşa, la dumneavoastră“, temperamentul francez „la noi, în Franţa, nu o să fie posibil aşa ceva, pentru că noi n-o să ne lăsăm aşa duşi de nas, noi suntem mai deştepţi“.
…În sfârşit, am lucrat la Paris mulţi ani de zile ca funcţionar, nu ca diplomat, la departamentul de schimburi culturale şi ştiinţifice al Ministerului francez de Externe. Cum am ajuns acolo? În martie 1968, primul mare lider occidental care se pregătea să viziteze România era generalul De Gaulle. O figură impunătoare, care a scos Franţa din situaţia umilitoare de putere învinsă în timpul războiului mondial (învinsă pentru că era nepregătită şi fără curaj). Cu gestica lui, cu talentul de orator şi de actor, cu discursurile sale înflăcărate, a reuşit să ridice Franţa în rândul celor patru mari puteri.
Generalul De Gaulle îşi făcuse planul să mai slăbească din regimul dictatorial al Europei de Est, vizitând România. Se făcuse un program de comun acord cu autorităţile române. Întotdeauna cele două părţi se consultă tocmai pentru a nu fi incidente neplăcute pe parcurs. Fusese ales şi un interpret, în persoana doamnei Sanda Stolojan, care şi-a publicat şi memoriile, foarte interesante, legate de vizita lui De Gaulle în România. Însă generalul De Gaulle, care era şi înalt, şi voinic, şi cu mari gesturi oratorice, când a văzut că e o doamnă, a spus „nu, ar fi bine să fie un bărbat“ Ca să nu se aducă o insultă doamnei Stolojan, a cărei singură vină (în ochii unui militar misogin cum era generalul De Gaulle) era că se născuse femeie, ea a fost păstrată ca interpretă şi am fost adus şi eu. Nu vă mai dau amănunte asupra modului destul de neaşteptat în care m-am pomenit ales pentru această funcţie.
Am venit în România în mai 1968, l-am văzut de aproape pe Ceauşescu şi pe Elena Ceauşescu. I-am revăzut de două ori după aceea pe Ceauşeşti, după ce au venit în Franţa la invitaţia preşedintelui Pompidou şi am rămas interpretul guvernului şi pentru preşedintele Giscard d´Estaing.
… Mai târziu am luat legătura cu fostul meu coleg de facultate, Vlad Georgescu, care astăzi nu mai este printre cei vii; datorită altui rând de întâmplări destul de neaşteptate, el ajunsese director al Departamentului românesc de la „Europa Liberă”. Şi îmi spune: „uite, peste două luni o să fie un post liber, vino la München!” Peste două luni m-am dus la München, unde am locuit timp de zece ani. Am putut constata acolo diferenţa dintre caracterul francez şi cel german, disciplinat, strict, milităros. Germania nu mi-a plăcut, nu mi-au plăcut nici patronii americani. Statele Unite au avut imensul merit de a scăpa Europa de Vest de comunism, în 1945, au avut imensul merit de a forţa căderea sistemului sovietic, dar au, după părerea mea, marele defect că se consideră atât de superiori, încât judecă lumea după anumite şabloane şi tot ce este de altă părere nu are nici o importanţă.
Am lucrat la München aproape 10 ani, până la mutarea posturilor la Praga. N-am vrut să mă duc la Praga, eu rămăsesem cu nostalgia celei de-a doua mele patrii, Parisul, unde mi-am aranjat drepturile la pensie şi unde trăiesc jumătate din timp, restul de timp fiind consacrat regăsirii României“.
Istoricul şi diplomarul Mihai Dimitrie Sturdza este descendentul uneia dintre cele mai vechi şi ilustre familii domnitoare şi boiereşti din Moldova, care a dat doi domnitori în Moldova, Ioniţă Sandu Sturdza (1822- 1828) şi Mihail Sturdza (1834 -1849), precum şi un prim-ministru al României, D.A. Sturdza (care a fost şi preşedinte al Academiei Române, şi preşedinte al Partidului Naţional Liberal).
Se încarcă comentariile...
