Copilăria ca luptă de clasă: „Când s-a întors din detenţie, tata a cerut să nu ne vadă pe toţi deodată pentru că ar fi fost prea mult. Mie mi-a venit ultimul rândul“

Copilăria ca luptă de clasă: „Când s-a întors din detenţie, tata a cerut să nu ne vadă pe toţi deodată pentru că ar fi fost prea mult. Mie mi-a venit ultimul rândul“

Cei  7 fraţi Visky alături de deţinutul politic Aurelian Păuna (student din Timişoara, arestat în 1956, trimis cu DO la Lăteşti după expirarea condamnării Colecţie Memorialul Sighet

András Visky, care în anul 1959 a fost strămutat împreună cu mama sa şi cei şase fraţi în Banat şi apoi în Bărăgan, a povestit într-un interviu drama copilăriei sale.

Ştiri pe aceeaşi temă

Memorialul Sighet a publicat de 1 iunie drama copilăriei lui András Visky, care, în loc de cadouri, a primit un tată, pe care nu l-a cunoscut decât după mulţi ani. 
 
„Când s-a întors din detenţie, tata a cerut să nu ne vadă pe toţi deodată pentru că ar fi fost prea mult pentru el”
M-am născut la 13 aprilie 1957, în Târgu Mureş. Tatăl meu, Ferenc Visky, a fost preot reformat, iar mama mea, Júlia Irina Visky, a fost casnică şi a avut şapte copii. Eu am terminat liceul la Oradea şi chiar în pragul bacalaureatului, imediat ce am împlinit 18 ani, am fost anchetat de Securitate.
(…) Mama şi cei şapte copii am fost strămutaţi la începutul anului 1959. […] Din povestirile ei şi ale fraţilor mei, ştiu că noi am fost strămutaţi la început la Timişoara, unde am stat o perioadă foarte scurtă. Acolo erau strămutaţi şi alţii, din alte locuri. După aceea am fost duşi la Răchitoasa, în Bărăgan, unde a fost foarte greu pentru mama mea. Eu aveam un an şi jumătate, iar fratele meu mai mare a trebuit să devină brusc capul familiei. […] La Răchitoasa am stat foarte puţin timp. Prima mea amintire din această perioadă este următoarea: ne aflăm în tren, suntem păziţi şi mama mea este absolut neputincioasă, nu ştie ce să facă cu noi. Ne e sete şi ne este foame. Chiar şi acum îmi este sete şi foame când călătoresc cu trenul, chiar dacă am mâncat bine înainte; apare un reflex foarte interesant, aşa că tot timpul trebuie să am ceva cu mine.
 
Apoi am ajuns la Lăteşti, unde am găsit o comunitate de deţinuţi excepţională, care ne-a ajutat foarte mult. Când am picat acolo, se vedea imediat că mama nu vorbea limba română, că nu era de aici. Era o femeie frumoasă, cu o ţinută deosebită, şi se vedea faptul că este total pierdută în lumea asta, cu cei şapte copii după ea. Probabil că ştiţi că satul Lăteşti a fost construit de deţinuţi politici. Acum nu mai există.
 
(…) Mama mea fiind bolnavă, a suferit un atac de cord, care era s-o omoare. Mulţi au venit atunci acasă să ne ajute. Printre ei erau doi medici. Unul nu-şi terminase facultatea – e vorba de Romulus Pop, care fusese arestat în anul 5, pentru că făcuse parte din Rezistenţă. Venise la Lăteşti după ce ieşise din închisoare, având acolo domiciliu obligatoriu. Aici, la Lăteşti, situaţia noastră s-a schimbat într-un fel. A fost mult mai greu, dar în jurul nostru a existat o solidaritate omenească neaşteptată. N-am să uit modul în care ne-a ajutat Aurelian Păuna. Trebuia să mergem la şcoală. Cei mici nu ştiau limba română iar el venea să ne înveţe zi de zi, ajutându-ne cu tot ce putea. Mama a încercat să lucreze, dar era foarte fragilă. A lucrat de mai multe ori până când a suferit acest atac de cord, care a fost crucial în viaţa ei. Mi-aduc aminte de acea perioadă în care noi a trebuit să ne luăm rămas bun de la ea în fiecare zi… A fost o perioadă foarte grea pentru noi.
Ce s-a întâmplat cu tatăl dumneavoastră când s-a întors acasă?
A venit în satul Iojib, unde locuiam. Eu nu-l cunoşteam…
Cum a fost prima întâlnire?
A cerut să nu ne vadă pe toţi deodată în acel moment, pentru că ar fi fost prea mult pentru el, să mergem pe rând. Aveam o bucătărie mică şi o cameră. Asta era toată casa. Mie mi-a venit ultimul rândul, fiindcă eram cel mai mic. Când am intrat, toţi ceilalţi erau deja acolo şi el m-a întrebat: „Tu cine eşti?”. Eu i-am spus cum mă cheamă şi că fac parte din această familie. Nu ştiu ce mi-a mai spus, dar la un moment dat m-a întrebat dacă am tată şi i-am spus: „Da, am tată. Nu l-am cunoscut până acum, dar acum îl cunosc”. şi atunci n-am mai rezistat nici eu, nici el, şi am sărit în braţele lui. […] Sunt doar câteva fragmente pe care le găsiţi în Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei interviul nr. 2495, realizat de Corina Cimpoieru, Cluj,1.11.2007 şi în volumul Copilăria ca luptă de clasă, editori Ilie Rad şi Traian Călin Uba, prefaţă Ana Blandiana, Fundaţia Academia Civică, 2013.
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: