Cine a fost torţionarul Moromete, care a inspirat cântecele din coloniile de muncă. De ce l-a căutat pe Seneca pe lista deţinuţilor

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nicolae Moromet (Moromete) a fost una dintre cele mai negre figuri ale spaţiului concentraţionar românesc, ajungând, din gardian, să conducă mai multe închisori comuniste.

Conform Institutului de investigare a crimelor comunismului şi Memoria exilului românesc, Nicolae Moromete s-a născut pe 13 mai 1912, într-o familie de ţărani săraci, în comuna Valea Ungureni - Piteşti. A făcut cinci clase primare şi s-a angajat ca măturător, apoi om de serviciu la Primăria Bucureşti, unde va lucra până în anul 1941, când a fost mobilizat şi trimis pe frontul de est.

În 1945 a intrat în Partidul Comunist, iar din 1947 a fost încadrat în diferite poziţii în Ministerul Afacerilor Interne (MAI) - prim gardian, comandat gardă, comandat de penitenciar la Jilava, Caranşebeş, Galaţi, Formaţiunea Chilia Veche şi locţiitor de comandat pentru pază şi regim la Văcăreşti, ultimul grad fiind cel de locotenent colonel în MAI. Numirea lui Moromete în funcţia de comandant de gardă, cu delegaţie de director interimar de penitenciar la Jilava survine în anul 1949, atunci când regimul carceral devine unul dintre cele mai severe. Transformarea închisorii într-un iad a fost trasată de către Partidul Comunist, după cum însuşi Moromete susţine într-un memoriu din 1955. Lui Moromete i s-a cerut să aplice o „disciplină nemaiîntâlnită”, „întrebuinţând orice metode” în numele luptei de clase, fiind ameninţat că în caz contrar va fi închis la rându-i.

În toată perioada cât a lucrat în Direcţia Generala a Penitenciarelor şi Lagărelor de Muncă,  Moromete s-a remarcat prin comportament violent şi limbaj abject la adresa deţinuţilor şi a subalternilor.
 

Torţionarul nu numai ca ordona bătaia deţinuţilor, dar şi participa direct. Un fost deţinut politic trecut prin închisoarea Jilava povesteşte cum, în anul 1950, toţi deţinuţii politicii, în urma evadării a doi iugoslavi din închisoare, au fost scoşi în curte şi obligaţi să treacă dezbrăcaţi printr-un tunel de gardieni înarmaţi cu bâte, în frunte cu Moromete.

Torţionarul a utilizat mai multe metode criminale: bătaia deţinuţilor până la epuizare sau eliminare, privarea de alimente (mâncarea era aruncată ostentativ la porci), de medicamente şi îngrijire medicală, impunerea unui regim de muncă extrem de sever şi fixarea unor norme de muncă imposibil de îndeplinit, utilizarea la munci grele a deţinuţilor bolnavi, infirmi sau în vârstă etc.

În perioada Galaţi (1952-1954), Moromete a continuat politica lui de exterminare a deţinuţilor politici prin supunerea acestora la munci istovitoare ori reducerea porţiilor de mâncare. Toate aceste lucruri au fost sesizate Procuraturii Galaţi printr-o  scrisoare anonimă, iar în urma anchetei s-a constatat că regimul de detenţie şi de muncă era insuportabil, fapt ce făcea ce rata mortalităţii să fie extrem de ridicată, zilnic decedând 3-5 deţinuţi. O bună parte din mâncarea deţinuţilor era dată la porci, porţiile de hrană erau tăiate pentru vini imaginare, iar mâncarea era oricum proastă şi inconsistentă.

Deţinuţii munceau, mâncau şi dormeau în frig, umezeală şi mizerie. Cei bolnavi erau practic lăsaţi să moară pentru că nu primeau medicamente şi îngrijire medicală. Deşi ancheta a relevat abateri grave săvâşite sub comanda lui Moromete şi a propus trecerea lui în rezervă, până la urma acesta a fost caracterizat după cum urmează: „În concluzie, este un tovarăş cinstit, în care se poate avea încredere”. Ca urmare, a fost numit  comandat al Formaţiunii Chilia Veche unde şirul crimelor şi abuzurilor a continuat. Şi aici s-a făcut o anchetă, care a constatat că Moromete a aplicat sistematic pedepse corporale la toţi deţinuţii.

Cu cât era plătit un torţionar

La Chilia Veche erau aduşi din toată ţara deţinuţi în vârstă (70 sau 80 de ani), cu infirmităţi fizice (fără o mână, cu proteze la picior), bolnavi. O comisie de medici a constat că o bună parte din deţinuţi erau inapţi de muncă şi totuşi au fost folosiţi la recoltatul stufului, cu norme ridicate şi raţii scăzute. Din cauza condiţiilor de muncă şi a tratamentului brutal la care erau supuşi unii dintre  deţinuţi au preferat să se sinucidă prin spânzurare, înghiţirea de obiecte contondente sau înecare. Ancheta a constatat că şi la această colonie de muncă s-a înregistrat un număr anormal de decese intre octombrie 1958 şi ianuarie 1959.

„Comandantul Jilavei în acea vreme era căpitanul Moromet. Găgăuz de origine, bâlbâit rău, era celebru pentru bestialitatea şi sadismul său. Bătea personal deţinuţii şi una dintre pedepsele lui favorite era ca vara, în celulele supraaglomerate, să bată geamurile în cuie până când, de căldură şi lipsă de aer, deţinuţii începeau să leşine“, aflăm din Memorialul durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală“, de Lucia Hossu Longin. 

Moromete a fost trecut în rezervă, în 1959, cu drept de asigurare sociala, dar fără să fi fost judecat pentru crimele şi tratamentele inumane prin care au trecut mii de deţinuţi la Jilava, Văcăreşti, Caranşebeş, Galaţi, Chilia Veche. După trecerea în rezervă a fost plasator la un cinematograf din Bucureşti.

Torţionarul era plătit regeşte. Conform unui ordin din 1956 al Ministerului Afacerilor Interne, semnat de gen. Col. Alexandru Drăghici, maiorul Moromete Nicolae, la acea vreme şef penitenciar la colonia Chilia Veche, avea un salariu de 1.500 de lei. 

În coloniile de muncă, Moromete a devenit „eroul“ unor cântece populare printre deţinuţi. „La Chilia şi Tataru / Bate Maromet cu paru…/ De la Salcia la vale / În Dobrogea-i numai jale…/ Cum să poţi uita amarul / Când Albon sărea cu calul / Pe feciorul lui Madgearu…”. Versurile originale îi aparţin lui Puiu Spiru, din Galaţi.

Delta Dunării era supranumită drept ţara lui Maromet – „Ţară fără lege şi mormânt, fără sicriu” (maiorul Moromete Nicolae – şef al mai multor penitenciare, Aiud, Jilava, Vacăreşti). Multe cântece de genul acesta se cântau în cor, în masă şi se cultiva ideea răzbunării totale. 

„Care p.... mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!!!“

În Aiud însângerat, luptătorul anticomunist Grigore Caraza, referindu-se la torţionar, îl caracterizează astfel:

„Pentru a putea stăpâni, conduce şi teroriza poporul, comuniştii s-au servit de elemente de cea mai joasă speţă, de drojdia şi scursura acestui neam. Un exemplu elocvent este Maromet, care a ajuns în timpul comunismului comandantul celei mai sălbatice închisori, Jilava, cunoscut ulterior printre cei mai sângeroşi torţionari comunişti. Înainte, fusese om de serviciu la primăria Sectorului Negru Bucureşti - pe atunci, capitala fiind împărţită pe sectoare, în culori - galben era centrul, iar pentru celelalte sectoare fiind verde, roşu, albastru şi negru“.

Mai departe, el povesteşte un episod care îl are ca personaj principal pe Maromet:
 

„Într-o zi, când Maromet trecea să îşi vadă robii, sub priviri îi căzu o maximă scrisă pe peretele unei celule: «Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob» (Seneca - filozof roman, sec. I d.H.). Înfuriat peste măsură, Maromet le-a strigat celor din camera respectivă:
 

- Care p.... mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!!!

Linişte.

- N-auzi, mă?! Ieşi, mă, afară!!!

Aceeaşi linişte mormântală. Spumegând de mânie, Maromet se adresă unuia dintre însoţitorii săi:

- To... to... tovarăşe mi... mi... miliţian, mergi la Grefă şi adu-mi tabelul camerei! Îl învăţ eu minte pe Seneca!!!

Miliţianul îi aduse tabelul şi Maromet îl citi cu insistenţă de câteva ori, dar Seneca - nicăieri! Pentru că între timp se instalase o atmosferă de groază care nu prevestea nimic bun, un student îi spuse:

- Domnule comandant, Seneca a plecat de dimineaţă la tribunal pentru că astăzi avea termen şi probabil că se va întoarce după-masă.

După ce îl înjură şi pe student, luminat, Maromet i se adresă din nou miliţianului:

- Mergi în poartă şi, când o veni Seneca de la Tribunal, să mi-l aduci mie! I-arăt eu lui Seneca, Dumnezeii mă-sii!

După mai bine de jumătate de secol care a trecut de atunci, mă întreb dacă miliţianul lo mai fi aşteptând şi acum pe Seneca, în poarta închisorii. Scump, dar face!
 

În timpul inspecţiilor sale, Maromet întâlni într-o celulă un fost funcţionar al primăriei unde el fusese om de serviciu. Pentru că îl cunoştea foarte bine, se opri în faţa lui, adresându-i-se de sus:

- Ce cauţi aici, Popescule?

- Domnule comandant, am fost condamnat, imputându-mi-se un fapt de care nu mă fac vinovat.

Uitându-se mai atent, Maromet observă că victima avea la picioare lanţuri grele de pedeapsă.

- Popescule, dar de ce porţi lanţuri? îl întrebă cu emfază, ca şi cum n-ar fi ştiut nimic de acest lucru.

- Păi, să vedeţi, domnule comandant. Cu o săptămână în urmă, am fost chemat la proces după ce am zăcut aici, în Jilava, mai bine de un an. În sala de judecată, spre marea mea surprindere, am văzut-o pe soţia mea cu un copil în braţe. A arătat către mine apoi i-a şoptit ceva, iar acesta a întins mânuţa înspre mine strigând: «Tata! Tata! Tata!» A fost un moment când totul s-a răvăşit în mine şi n-am mai ştiut ce fac. Am deschis portiţa boxei, am trântit-o peste gardianul care stătea în faţă şi din câţiva paşi am fost lângă soţia mea. Mi-am îmbrăţişat copilul, după care m-am întors liniştit în boxă. Totul s-a petrecut în câteva secunde. Judecătorul a bătut în masă şi i-a strigat gardianului să mă pună în lanţuri când ajung la Jilava. A tăcut Popescu privind peste umărul comandantului undeva, departe. Cu un licăr de bucurie în ochi, parcă refăcea scena de atunci, îmbrăţişându-şi încă o dată copilul şi nevasta.
 

- Scump ai plătit, Popescule! zise Maromet. Scump!

- Scump, domnule comandant! Scump, dar face! În România comunistă, faptul de a-ţi săruta copilul pe care nu l-ai văzut niciodată constituie o infracţiune foarte gravă şi se pedepseşte cu lanţuri grele...“

Vă mai recomandăm:

Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini

Secretele cu care a fugit Mihai Pacepa în SUA: diamantele sintetice, traficul de arme clandestin, numele agenţilor străini
 

Poveste de dragoste comunistă: idila dintre „prinţesa roşie“, fata lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi amantul ei, un medic chirurg care a murit în închisoare

Operaţiunea „Olimp ’72“ – Cum i-a urmărit Securitatea pe sportivii români la Olimpiada de la München. Patzaichin: „Securiştii aveau urme de caschetă“

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite