Cele mai cutremurătoare poezii scrise în închisorile comuniste. Balada celor 56 de deţinuţi ucişi fără sentinţă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Colonii de muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră
Colonii de muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră

Închis de trei ori de regimul comunist, Nicolae Caratană a descris în versuri groaza temniţelor şi a plâns soarta condamnaţilor executaţi şi aruncaţi în gropi comune.

Nicolae Caratană (1914 - 1992), a fost un poet aromân, membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1979. În tinereţe, a fost arestat de tri ori. Prima data a fost aruncat după gratii în anul 1948. 

Eliberat după câteva luni, a continuat să fie urmărit de regimul comunist şi după o nouă detenţie, perioada în care este adus şi la Canal, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în câteva sate din câmpia Bărăganului.

A fost arestat a treia oară, în anul 1957, şi plimbat prin mai multe închisori până în anul 1964. De la eliberarea din detenţie şi până la pensionare a lucrat ca simplu muncitor pe diverse şantiere de construcţii.

Imagine indisponibilă

În memoriile sale, Nicolae Caratană, închis de trei ori în temniţele comuniste, spunea: „Am văzut lumina zilei în satul Horopani, localitate situată între Veria şi Neagoste, cumpărat de către păstorii aromâni din Selia pentru a fi folosit ca loc de iernat. Nu ştiu precis anul în care m-am născut. Mama îmi povestea că m-am născut  după doi ani de la „venirea grecului“. Dar grecul a venit în două rânduri, prima dată în 1912, când au fost izgoniţi turcii, iar a doua oară în 1913, când au fost bătuţi bulgarii. Nu-mi cunosc nici ziua de naştere. Tot mama spunea că m-am născut în ziua de Sfântul Dionisie, un sfânt local foarte venerat în Macedonia, sfânt ale cărui moaşte, pe vremuri de molimă, le aduceau în sat pentru a îndepărta boliştea. La formarea naturii mele spirituale cred că a contribuit mult relieful ţinuturilor natale ,numele satelor din împrejurimi. Se întipărise adânc în mine  satul în ruină Dihalevri, cu casele de piatră pe jumătate surpate. Se zicea că acolo fusese biserica, apoi satul Selia veche, Dargilova. Prin vechile curţi mai supravieţuiau prunii, de acum bătrâni, martori dureroşi ai vremurilor tragice care au bântuit regiunea. 

De la sat în sus urcau dealurile, deşi localitatea era în plin şes. Apoi veneau muncelele, iar ceva mai departe se înălţa Muntele Selia cu piscul Durlea, înalt de 1900 metri. Fermecător era asfinţitul soarelui pe piscul Durlea. Soarele, mărit din cauza negurii, creştea în dimensiuni. Aveai impresia că atinge piscul. Razele, revărsate la vale, inundau muntele, mai mult pietros, care părea îmbrăcat în aur. Apoi, când soarele scăpăta după pisc, începeau să cobore umbrele, mai întâi pe pieptul muntelui, apoi la vale, pe muncele, pe dealuri, până când ajungeau, călătorind parcă, şi cuprindeau toată câmpia Sărunei-Salonic.”

Botez

Acum un vis, acum un zbucium

simţii în inimă un bucium.

Tic, tac! 

şi mă trezisem în alt veac.

Tic, toc! 

şi mă trezisem în alt loc.

M-a podidit atunci ideea:

Voi apoteoza Hebreea!

În Iordan, în râul-har

mi-oi boteza şi gând şi pântec,

şi deveni-voi făurar

de libertate şi de cântec.

O stea căzu din altă stea.

Eram în căutarea mea?

De câte veacuri şi epòci

n-avui vedere, n-avui voci? 

Pe piatra unde stam mai sus, 

piatră mârşavă, fără crez,

poate-aşteptase şi Iisus 

să-i vină rândul la botez.[…] 

Eram stingher.

Tăcere-naltă pân’ la cer.

Nu ştiu ce fel de-arsură rece

mă ferecă, mi se petrece

şi cu îndemn să strig

mi s-a fost prins belciug de frig

ca şarpe-ncolăcit pe-o gleznă.

Am tresărit deodată-n beznă:

Scăpat-am un picior în apă

O clipă cât mai aţipii

şi era frig, şi era groapă.

O, vremuri moarte,vremuri vii!

Priveam acum, bătut de hulă,

Tot aşteptând un timp să treacă

cum eu… şi piatră... şi băltoacă

eram captivi într-o celulă.

Plângere

Domnule Comandant,

mai îmblânziţi-ne veacul restriştii,

daţi-ne drept la scrisori

aşa cum aveau comuniştii

când mai zaboveau prin închisori.

Daţi-ne drept la pachet

cum aveau comuniştii cândva berechet.

Daţi-ne dreptul la cărţi de citit.

Ai mei acasă cred c-am murit.

Sunt sigur că mi-au făcut şi pomană.

Mă plânge fata numită "orfană".

Aveam un copil când am fost arestat,

acum e bun de-nsurat.

Daţi-mi o carte poştala să-i scriu

să afle şi el că încă sunt viu,

ţărâna e bună,

încă nu m-a chemat să fiu aruncat în groapa comună.

Patul e prea îngust

pentru doi, doi şi jumătate-ntr-un pat.

Chiar şi patul lui Procust

cred că fusese mai lat.

Osândiţi să vorbim numai în şoapte,

în graiul nostru se depuse noapte.

Ni-i foame cumplit, însă nu şi sete.

Daţi-ne voie să ne rezimăm de perete,

avem spondiloză, ne ucide podagra.

Când ne rezimăm câte-un pic,

nu ne mai trimiteţi la "neagra":

o zi cu mâncare, două nimic.

Varza-i otravă din cele mai rare.

Să i se mai lepede din sare.

Noi o-mbăiem de trei ori,

o facem lipie, o dregem sul,

însă, sub frunte, la subţiori

tot mai ramâne sare destul.

În somn becul ne pune viscol în cap.

Razele-i nu sunt raze, sunt topor de casap.

În oraşe e beznă de te înfrici.

De ce nu se fac economii şi aici?

Lumina cerului trimisă de ziuă

oblonul o zdrumică-n piuă.

Devenirăm soboli.

Fiecare din noi e un muzeu de boli.

Azi noapte-ntre noi a murit o "stafie" 

Nu i s-a dat nici o doctorie.

L-au scos din celulă ca pe-un buştean.

Era un biet ţăran,

nu un exploatator.

Noi toţi ni-s oameni săraci din popor.

Priviţi spurcăul,

duhnesc căcălaiele.

Nu staţi mult între noi, apuca-vă-va răul,

vi s-or certa măruntaiele,

amăreala va sui până-n gât.

Vă rugam doar atât:

Mai îndulciţi-ne veacul restriştii,

daţi-ne drept la scrisori

asa cum aveau comuniştii

când mai treceau şi prin închisori.

- Pentru duşmanii poporului nici o milă!

Şi uşa e-nchisă în silă.

Prima zi la Canal

Flămânzi, zdrenţuroşi,

Deţinuţii iau loc pe platou.

Comandantul, bravul erou,

un lup gata să sfâşie mieii,

după ce i-a-njurat de strămoşi,

iar apoi de toţi dumnezeii,

latră ca şacalul:

„Ce ziceţi, faceţi Canalul?”

„Îl facem”, răspunseră unii.

„Păi, să-l faceţi, daţi cu-avântul,

dacă nu, printre spinii de-aici

cu şerpi veninoşi şi-arici

aici vă vom face mormântul.”

…………………………………….

…………………………………….

…………………………………….

Cât de mare râvna-n muncă,

ba cu ranga, ba cu scoaba,

lutul silicat le-aruncă.

Cum să faci canal cu roaba?

Uite-aici doi candamnaţi,

e feciorul şi cu tata.

Sapă, sapă fără sat…

Cum să-l facem cu lopata?

Stratul roşu te înfrânge,

Greu se lasă să-i furi scopul.

Năduşeala e de sânge.

Cum să-l faci cu târnăcopul?

Stânca-i stâncă-n toate cele

vezi-i faţa, vezi-i dosul.

Sar scânteiele ca stele.â

Cum să-l facem cu barosul?

Vin’aici, măi Comandante,

tu, ce ne-ai făcut judeţul!

Stridii, moarte diamante.

Cum să-l facem cu hârleţul?

Deseori, din şantier,

se revine c-un om lipsă.

A murit sub acest cer

cu istoria-n eclipsă.

Balada deţinutului care s-a lăsat împuşcat de santinelă

Patru grupe merg în rând.       

Deţinuţii câte zece .                  

Într-un om dospeşte-un gând   

după ce-nflorise rece.

             .

Gândul lui e-un gând cu fald   

şi cu fel şi fel de chinuri.         

Când mai rece, când mai cald,  

e un gând purtat în chinuri. […]

     

Vine-o voce şi îi spune:           

Scapă-odată de bătăi.              

Gându-i fum în rugăciune,     

vâlvora unei bătăi.

                 

Ce de sare, ce de sare               

veşnic i se pune-n blid !         

Nu e om, i-o arătare,               

bătăuşii o ucid.

                       

Sarea-l arde, îl aprinde             

cere apă, niciun dram.             

I se scuipă în merinde,           

pus să latre: ham! ham! ham! 

Veşnic este pus la şmotru,

veşnic este la hazna.

E strigat bandit şi lotru,

lipitoare, poamă rea.

Cine sunt chinuitorii?

Nu sunt temniceri. Ghiceşti:

Sunt feciorii, sunt feciorii

ce trecură prin Piteşti!

Unul pe-altul se spioană,

unii pe-alţii s-au smintit,

din prigoană în prigoană

până când s-au năucit.

Joacă acum după cadenţa

tobei care bate-n vânt.

Este vina lor? Demenţa

n-o poţi pierde în cuvânt!

Veacul însuşi e-n demenţă

năucit e de dalac.

Pentru-aceşti feciori, clemenţă…

Daţi-le, de ştiţi, vreun leac!

Tot prin ce trecură dânşii

O repetă-acum cu el.

Oase frânte au într-înşii ?

Oase frânte fac şi-n el.

Îndopaţi au fost cu sare?

sare i se dă şi lui.

Excremente în mâncare?

Excremente şi-ntr-a lui.

Gându-i naşte alte gânduri.

Sentinela, uite-o-n cap!

Dacă voi ieşi din rânduri,

trage-n mine şi-am să scap.

Zise şi-o zbughi la fugă.

Sentinela trage drept.

Cade ca o buturugă

Glonţul i-a trecut prin piept.

Stepă fără de  hotare.

Un cadavru în plin câmp.

Veacul, eclipsă de soare.

Ceasul bate tot mai strâmb.

  

Balada lui Dumitrache

      

Cine este acel mort

langă sârmele ghimpate?

După umbră, după port

pare împuşcat prin spate.

Vină vântul să ne spună

care-i numele ce-l poartă.

Huma bună, huma bună,

e şi ea de gloanţe spartă.

Sârme-nalte de trei metri,

iar în juru-i, nici o scară.

Chiar de-ar fi fost firul pietrii

n-ar fi putut să le sară. […]

Dumitrache-i, zis-au unii,

-jalea-n noi iscase uşe-

cel legat la stâlp cu funii

şi cu mâinile-n cătuşe.

Nu-l văzurăţi? –L-am văzut.

Temnicerii lângă dânsul…

Dumitrache stătea mut,

un Cristos ce-şi muşcă plânsul.

Temnicerii, toată casta.

Dumitrache stătea-nalt,

jumătate-n lumea asta,

alta-n ţărmul celălalt.

Temnicerii numai spume,

Dumitrache fără grai…

Jumătate-n astă lume,

jumătate-n drum spre rai.

Cum putea să se dezlege,

fiarele să-şi dee jos,

pân’ la sârme să alerge

el, zdrobitul os cu os? […]

Nu s-a scris în nici o carte

Puşcătura s-auzise.

Moartea mai năştea o moarte

Visele mureau în vise.

Balada canalului morţii

Umblă roabele pe coamă,

păsări din necunoscut.

Mamă, mamă,

încă unul a căzut.

Cum să le scoţi din chiunetă?

E adâncă, metri trei,

uriaşă epubretă,

serpentine, mâzgă, clei.

Cel ce cade-i dat deoparte.

Nu-i nimic de-i rup piciorul

ori sunt alte oase sparte.

Roabele-şi urmează sforul.

O, chiuneta, numai rocă!

Târnăcopul sare-n sus.

Sar scântei. Trăirea-i cocă

În speranţe e-un apus.

Doar cu ranga dai jos malul.

Deţinuţii sunt roboţi.

Ordin: „Ori faceţi Canalul

Ori muriţi aici cu toţi!”.

Dar Canalul se opune,

te respinge-n toată graba.

Nici chiar ranga nu-l răpune.

Cum să faci canal cu roaba?

Vin’ să vezi, măi comandante,

Tu ce ne-ai făcut judeţul!

Scoici de piatră, oase-plante,

Cum să-l facem cu hârleţul?

Doamne, Doamne, către seară

oboseala cu găleata.

Mulţi ar vrea acum să moară.

Cum să-l facem cu lopata?

Strofe pentru deţinuţii care mureau pe şantier

A murit şi astăzi unul:

Uite-l acolo-n ceea groapă!

Urlă viscolul, nebunul,

până şi în piatră seacă.

Au de unde şi-adunase

vâjul din ciocniri de oase

şi de unde îşi culese

atât răget, atât muget,

pleznetele-i să ne-aşeze

straturi de fiori pe cuget?

Viscolul de astăzi are

decât orişicare altul

mult mai ascuţite ghiare,

mult mai vrăjmăşit asaltul.

Eu socot că Dumnezeul

el şi bunul, el şi răul

şi-a văzut într-însul greul,

şi-a văzut într-însul hăul.

Uite mortul, vreri apuse,

faţa scoarţă, buze coajă.

Parcă viscolul l-aduse

şi-l vărsase ca pe-o plajă. […]

Măi, Ioane, gerul urcă,

şi-aşa spatele ni-l seacă. 

La plecare ia-l în cârcă

el ţi-l va-ncălzi oleacă.

Tu eşti învăţat cu dusul.

Câţi morţi ai cărat pe umeri?

Domnul ştie şi Iisusul,

n-am avut curaj să-i număr!

Balada gropii de var

Brigaderiu-i împărat,

lui nimic nu îi scapă.

La o margine de sat

fierbe varul într-o groapă.

Brigadierul poate tot,

poate condamna la moarte.

Nu e om, e un robot.

Stăpânirea i-a dat carte.

Brigadierul bate scump,

dar şi ieftin să înjure. 

Ciomăgirile-i se rump

ca tăiate prin secure.

Legea lui este de fier, 

dar şi de granit mai este.

El e Dumnezeu din cer 

peste umbrele aceste.

Ce se duc şi iarăşi vin.

Pietre-aruncă într-o groapă.

Pietre ce băură vin, 

pietre însetate de-ap

Uite-o umbră cade jos!

Nu mai poate, nu mai poate!

Poate-aşa cădea Cristos

Crucea când şi-o ducea-n spate.

Noapte. Ce imperiu vag! 

peste tot ningea tăcere.

Pietrele în groapă rag, 

iar apoi se pun să zbiere.

Pietrele fac şi clăbuci, 

când se pun în şir să urle.

Nasc fantome şi năluci 

şi-apoi cântă grav din surle.

Varul, năucit frumos, 

da din coate, da din şale.

Umbra ce căzuse jos 

nu mai poate să se scoale.

Este greu, e greu de ani 

şi de foame tot atât.

Cum să care bolovani

când e mort până la gât?

Scoală, bestie, ţi-am spus! 

brigadierul ţipă-n noapte.

Varu-acum e mai supus, 

luă drumul către lapte.

Însă, umbra, ce să-ngâni?

N-are glas, căci n-are gură.

Brigadierul-ia-ntre mâni

şi-l aruncă în fiertură.

Veac zănatic. Veac amar.

Între sârmele ghimpate 

fierbe-un om, se face var.

Ceasul trece, dar nu bate.

Poem pentru Zoe

Eu nu fui născută ca alţii de-o mamă, 

nu fui sădită de-un tată.

Poate un râu ce-a băut o furtună de-aramă

m-a adus dintr-o ţară numită Vreodată.

Toţi copiii se nasc după legea naturii.

Legea aceasta o ştie şi varza.

Numai pe mine, într-un secol al urii,

din nu ştiu ce ţară mă aduse barza.

Era o vreme cu hulă.

Cu bice şi harapnice viscolea.

Fiindcă nici o casă nu mă primea,

mă strecurase într-o celulă.

De-atâta îngheţ copacii deveniră de fier.

Aş fi murit de mă lăsa afară, la ger.

Mărire ţie, -nchisoare,

c-ai fost totodată şi cămin al copilului,

când barza m-aduse prinsă-ntre ghiare,

din nu ştiu ce Deltă a Nilului.

Cântec pentru lanţurile de la picioare

Iată-ne de-acum şi-n lanţuri!

Până când va să ne ţie?

Mi-au făcut la glezne şanţuri,

brazde trase-n carne vie.

Zi de zi, oricât de-alene,

mi-au tăiat ciorapi, izmene.

Uite-aice, uite-aice:

Au belciuge două crice.

Unii spun că sunt custuri

meşterite dinadins

să ne facă tăieturi.

Uite sângele prelins!

Parcă e un vârf de aţă 

care-a-mprumutat roşeaţă, 

dar, când briciul cu bot gros 

va pătrunde pân’ la os, 

bănuieşti ce o să facă…

Rana-ncepe-va să coacă,

iar apoi, şi mai apoi

va ţâşni din ea puroi.

Vine şi-o necunoscută:

Sângele, şi-aşa un calp,

otrăvit ca de cucută

deveni-va sânge alb. 

Dar cu ce să-nfăş custura,

Dinţii să-i astup şi gura

Cu ştirbitele-i măsele?

„Foloseşte-te de-obiele,

Mergi desculţ, mergi desculţ!

Ştiu că sfatul meu te doare,

Însă-aşa făcură mulţi.”

Şi-apoi, noi stăm bine, frate, 

n-avem mâinile-nţărcate,

însă cel de lângă uşe

e şi-n lanţuri, şi-n cătuşe.

Vino să te mângâi reavăn,

vino să ne facem rude.

Ştii tu foamea cât de zdravăn

poate-ntr-un flămând s-asude?

Lola, ageră felină,

foamea rage, foamea latră,

Iartă-mi mâna asasină,

capul ce ţi-a spart cu-o piatră.

Iartă-această mână rece 

ce s-a pus să te destrame.

Şir de zile, pân-la zece,

n-o să mai îmi fie foame.

Poem pentru cei striviţi în mină

                

În memoria lui Ion Constantin, ofiţer deblocat, 

mort sub prăbuşirea cerimii

Ce-o să fie, ce-o să fie?

Groază în şobolănie!

Şobolanii au în vene,

totodată şi în tâmple,

nu ştiu ce fel de antene

care prind ce-o să se-ntâmple. […]

Fug din dreapta, fug din stânga,

fug de sus şi fug de jos,

poate că-i alungă tânga,

ora ce s-a-ntors pe dos. […]

Nu ştiu ce presimte mina.

Se va prăbuşi lumina?

Întunericul urla-va

că i se-ameninţă slava?

Se vor bate-n văgăuni

dracii răi cu dracii buni?

Cu fior de zvon de apă

cerul minei, uite-l, crapă.

Ca un vânt ce plânge-n strună

cerul minei, uite-l, sună.

S-aud pietre care rag.

A troznit întâiul prag.

Năvăleşte cerul doi

peste deţinuţii goi.

Fost-au zeci sau fost-au sute?

Numere necunoscute…

Balada dubelor fantomă

Unde sunteţi, unde, unde, 

voi din dubele fantomă?

Întreb vântul, nu răspunde,

întreb zarea, cade-n comă.

Unde-s dubele plecate

într-o noapte dură, dură?

Sufletul, întors pe spate 

le suportă, nu le-ndură.

Lătrături de mitralieră 

tot muşcau Necunoscutul.

Veacul, un căzut din eră,

însuşi el îndură cnutul.

Vreo pădure sub un munte 

poate-ar şti să spună drept 

cum vă împuşcau în frunte 

sau în spate sau în piept.

Poate-o vale sumbră, sumbră, 

vreun pârâu făcând gâlceavă 

vedea umbră după umbră 

cum era-mpuşcată-n ceafă.

Gloanţele trezeau izvoare, 

dar trezeau şi somnul văii.

Purtând lanţuri în picioare 

rând pe rând cădeau strigoii. 

Cred că n-a fost cer cu stele.

Poate-un vânt, de foc muşcat, 

tot scrâşnind ca din măsele 

a văzut ce s-a-ntâmplat.

A văzut şi ţine-ascunsă 

taina, sau şi el vă plânge.

Împuşcată câte-o frunză 

cădea leneş peste sânge.

Dar şi lacrima mea mută 

vă tot plânge, plânge încă.

Moartea voastră o sărută

şi se pune-apoi să plângă.

„Balada dubelor fantomă” este închinată celor 56 de deţinuţi ucişi în anul 1950 fără nici o sentinţă de condamnare la moarte. Toţi cei dispăruţi, pentru că nu se cunosc locurile unde au fost executaţi şi nici unde au fost înmormântaţi, aveau sentinţe de condamnare între 15 ani muncă silnică şi muncă silnică pe viaţă. 

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite