Arhitectul Emanoil Mihăilescu, arestat în lotul „Rugul Aprins“: „Cel mai periculos nu era să stai în celulă, ci să fii scos la muncă în lagărele de exterminare“

Arhitectul Emanoil Mihăilescu, arestat în lotul „Rugul Aprins“: „Cel mai periculos nu era să stai în celulă, ci să fii scos la muncă în lagărele de exterminare“

Arh. Emanoil Mihăilescu FOTO Eduard Enea

Arhitectul Emanoil Mihăilescu a plătit cu libertatea faptul că a mers la întâlnirile de taină, unde, alături de mari duhovnici şi alţi studenţi, se discutau teme din literatură şi spiritualitate.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe parcursul anului 1958, mari duhovnici ai României, intelectuali şi studenţi au fost arestaţi fiind acuzaţi că fac parte dintr-o grupare „subversivă şi contrarevoluţionară“. Era vorba de mişcarea „Rugul Aprins“, o organizaţie culturală al cărui suflet era părintele Daniil Sandu Tudor. În boxa acuzaţilor au intrat preoţii Daniil Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), stareţul schitului Rarău, Benedict Ghiuş, Adrian Făgeţeanu, Roman Braga, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae, profesorul Alexandru Mironescu, medicul şi scriitorul Vasile Voiculescu, medicul Gheorghe Dabija.

Alături de ei, au căzut victime ale prigoanei comuniste şi patru studenţi: Şerban Mironescu, student la Facultatea de Filologie, George Văsîi, absolvent anul 5 la Institutul de Arhitectură, Nicolae Rădulescu, absolvent anul 5 la Institutul de Arhitectură, Emanoil Mihăilescu, absolvent anul 4 la Institutul de Arhitectură şi un funcţionar - Dan Grigore Pistol.
 
Mişcarea „Rugul Aprins al Maicii Domnului“ a fost o organizaţie religioasă, în cadrul căreia monahii şi intelectualii laici îşi propuneau păstrarea valorilor ortodoxe, care a funcţionat legal, între 1946 şi 1948, în cadrul Mănăstirii Antim din Bucureşti. Sufletul mişcării a fost părintele Daniil Sandu Tudor, cel care aflase de „Rugăciunea Inimii“ atunci când a fost la Muntele Athos. Tot de acolo, el adusese o icoană veche dedicată Rugului Aprins. Potrivit mărturiei părintelui Sofian Boghiu „practica rugăciunii inimii a ajuns la membrii Rugului Aprins prin părintele Ivan Kulîghin, duhovnic isihast de tradiţie veche spirituală, rusească, a cărui chemare a Numelui Domnului reuşise să coboare din minte în inimă astfel încât se ruga şi când vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea devenise pentru el ca şi respiraţia. Mai mult, şi în somn se ruga. Pelerinul rus le-a transmis această învăţătură, alături de o binecuvântare specială, de unde deducem atât că aceasta nu putea fi practicată decât sub călăuzirea unui părinte duhovnicesc, cât şi că rugăciunea trebuia integrată contextului liturgic“. 
 
Regula hirotesiei pentru rugăciunea inimii, introdusă de pelerinul rus, consta într-un ritual cu punerea mâinilor pe cap şi rostirea binecuvântării pentru începerea ei. Sigur că oamenii Securităţii au văzut în practica rugăciunii inimii o „activitate cu caracter duşmănos“, o formă de „misticism desăvârşit“ care-i sustragea pe oameni de la împlinirea îndatoririlor profesionale şi social-politice, aceştia fiind preocupaţi, în viziunea lor, permanent cu rugăciunea“, spune lect. univ. dr. Carmen Ciornea, cea care a studiat dosarele întocmite de fosta Securitatea membrilor grupului „Rugul Aprins“. Faptul că la conferinţe participau atât monahi de seamă ai vremii cât şi intelectuali de marcă îi conferă acestui grup un caracter unicat în ortodoxie. Deşi nu era ucenic al părintelui Daniil Sandu Tudor, ci doar pelerin, studentul la Arhitectură Emanoil Mihăilescu a fost judecat în procesul celebru numit „Alexandru Teodorescu şi alţii“.
 
Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul de Week-end“, Emanoil Mihăilescu, de 81 de ani, ne povesteşte drama prin care a trecut, atât după zidurile celulei, dar mai ales într-o închisoare mai mare, care era România comunistă. 
 
„Adevărul de Weekend“: Aţi trăit mai multe regimuri. Aţi cunoscut şi boieri şi „oamenii noi, comuniştii“. Aţi luat lecţii de franceză în particular, dar aţi cunoscut şi bătaia în gulagul comunist. Povestiţi-ne cum au fost primii ani ai vieţii dumneavoastră.
 
Alexandru Mihăilescu: M-am născut în 1935 într-o familie modestă. Părinţii mei nu şi-au putut continua studiile, provenind din familii cu mulţi fraţi. Tatăl meu, Constantin, provenea dintr-o familie cu opt copii, iar mama, Maria, dintr-o familie cu şapte copii. Cu toate acestea, erau oameni inteligenţi. Tata iubea istoria. Nu îmi spunea poveşti cu Făt-Frumos şi cu Albă ca Zăpada, ci era ahtiat despre marile figuri ale istorie Românilor. Îl iubea pe Constantin Giurescu, şi mergea des la operă. S-a cultivat singur. Tata avea mulţi prieteni doctori şi împreună discutau politică, istorie. În bibliotecă, ţin minte, aveam cartea lui Nicolae Densuşianu în primă ediţie. Aşa am cunoscut şi literatura rusă, datorită bibliotecii lui. Avea un mare respect pentru Puşkin, Dostoievski. Tata era croitor, învăţase să confecţioneze de la frac şi redingotă, până la costume pentru doamne, de la haine pentru militari la haine pentru popi. Şi mama, Maria, o femeie de excepţie. Era o fată de ţărani, dar era o doamnă. A stat la Paris vreo patru ani, la un văr de-al ei şi a învăţat croitorie. Şi avea gust, aplicare. Lucra doar la boieroaice. Mama mea, având educaţia făcută în Franţa, era de o eleganţă deosebită. Purta pălărie şi haine cu gust. Eu n-am văzut-o niciodată ieşind în papuci să stea de vorbă cu vecina sau îmbrăcată în rochia de casă. Credeţi că se îmbrăca ca o croitoreasă de azi? Era o lady. 
 
Cum aţi ajuns să alegeţi Arhitectura? 

Când eram puşti mă întrebau mătuşile ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Eu le spuneam „doctor de cucoane“. Le admiram pe femei pentru că erau de o eleganţă deosebită. Îmi plăcea teatru de revistă şi de mic copil ascultam teatru la microfon la radio. Îi ştiam pe actori şi cum am mai crescut mergeam la teatru de estradă. Artiştii m-au fermecat şi am vrut să mă fac actor, sau regizor, să lucrez în domeniul artei cinematografice sau teatrale, dar nu m-a lăsat tata. Când a aflat că am depus actele la Institutul de Cinematografie şi Teatru şi aşteptam să dau proba practică a spus: „Emil, poţi să faci ce vrei, dar pe banii tăi, eu nu te întreţin“. N-am regretat, pentru că arhitectura este o meserie extraordinară. Este şi tehnică este şi artă. Te apropie de frumos şi eu m-am remarcat de mic la desen. 
 
Cum era să fii licean odinioară?

Am fost elev la Liceul „Titu Maiorescu“ din Bucureşti. Îmi aduc aminte de prima grevă la care am participat. Aveam un profesor de istorie care ne-a făcut să ne îndrăgostim de istoria antică, de perşi, de tot ce însemna structură socială în Grecia antică. Dar l-au dat afară din învăţământ şi noi, mai bine de o săptămână, nu l-am primit pe noul profesor. Scriam pe tablă: „Îl vrem pe domul profesor Şerbănescu“ şi nimic. A venit directorul ca să ne ameninţe, dar noi nu cedam. Puneam creioanele pe duşumea. Dar nu ni l-au adus înapoi.
 
„Pe Calea Victoriei a apărut omul cu bască“
 
Cum era atmosfera în Bucureştii de altădată?

Lumea era veselă, lumea cânta, dansa. Astăzi, trăiesc o dramă. Toată lumea e stresată. E prinsă într-un joc al existenţei care nu ne mai lasă loc să ne bucurăm de viaţă... Am prins atmosfera de la „Carul cu bere“, cu vechiul Lipscani, cu mama care mă lua la cumpărături. În plasă avea un material – două, nu ca astăzi, când omul devine animal de povară. Am prins „Gambrinus“, renumitul „Capşa“, furnizorul Casei Regale, unde venea şi Regina Maria să mănânce o prăjitură. Acolo se întâlneau protipendada, intelectualitatea. Era o lume bine informată. Oamenii se plimbau prin Bucureşti cu ultimele ziare, cu ultima carte apărută în Franţa. Ce vă descriu este o palidă frescă a lumii de altădată. Pe Calea Victoriei nu exista cerşetorul zdrenţăros. Cum a venit comunismul, a apărut omul cu bască. După aceea ce a urmat? O negură, s-a lăsat ceaţa, cortina de fier. Nu mai veneau ziare, cărţi, nu mai venea nimic. Noi, la Arhitectură, aveam reviste de la începutul secolului. Vă imaginaţi tristeţea acelei lumi?
 
Care sunt cele mai frumoase amintiri din primii ani ai Facultăţii de Arhitectură, până să fiţi arestat?

Am intrat la facultate în anul 1953. Prietenia de acolo a făcut să nu se simtă teroarea de afară. Am avut colegi deosebiţi şi suntem prieteni de atunci. O dată pe lună ne întâlnim, cei care am rămas în ţară, iar o dată pe an cu toţi foştii colegi care sunt răspândiţi prin toată lumea. La întâlnirile noastre vin şi două doamne mai mari cu 10 ani ca noi. Când stai de vorbă cu ele despre George Matei Cantacuzino, te întorci în altă lume... Era un lord, dar destinul i-a fost tragic. A făcut puşcărie şi a murit într-un spital de la Iaşi, unde s-a refugiat după puşcărie. La Iaşi a ajuns după ce Patriarhul Moldovei l-a luat să lucreze pentru biserică. Cineva care l-a văzut în ultimii ani îmi povestea că a murit bolnav, singur, pentru că soţia şi copiii lui au plecat în Anglia, dar el nu a vrut să părăsească ţara. Ăştia erau Cantacuzinii, care au ridicat mari edificii în Bucureşti, un astfel de exemplu fiind Spitalul Colţea. Am avut doi colegi din neamul Sturza. Unul dintre ei, Ioan Varlam, a intrat la închisoare la 14 ani. Securitatea s-a aplecat asupra acestui puşti, care iniţiase organizaţia „Pătratul roşu“ împreună cu Marion Cantacuzino, fiica aviatorului Bâzu Cantacuzino, care fugise în Franţa. Ceilalţi membri erau mai mari, aveau 16 ani. Organizaţia „Pătratul roşu“ era formată din copii ai unor mari personalităţi, care voiau să dea o mână de ajutor partizanilor din munţi, care luptau împotriva comuniştilor.
 

 
Cum a început apropierea dumneavoastră de gruparea Rugul Aprins, care a funcţionat legal până în anul 1948?

L-am cunoscut pe părintele Daniil Sandu Tudor datorită lui George Văsîi, colegul meu, care era un mistic. Mi se rupe sufletul când trebuie să pomenesc de el, pentru că a avut un sfârşit tragic. A ieşit din puşcărie cu schizofrenie, o boală nimicitoare. Şi datorită lui, care îl cunoştea pe părintele Daniil, mi-a propus mie şi lui Nicolae Rădulescu, un alt băiat extraordinar, un foarte bun arhitect şi un om de o spiritualitate aleasă, autentică, să mergem în acea vară la Mănăstirea Slatina, ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu. Acolo l-am întâlnit pe Arsenie Papacioc, care era duhovnicul mănăstirii. Ceea ce mă fermeca era că la uşa lui stăteau, în acel pridvor, mulţi tineri, cuceriţi de acest călugăr micuţ, dar cu nişte ochi care te sfredeleau. De la Slatina, George ne-a propus să mergem la Rarău, la părintele Daniil. A fost o sărbătoare. Am uitat să ne întoarcem în Bucureşti şi ne-a apucat ninsoarea în ghete de baschet pe munte. Era fermecător părintele, ştia să ne vorbească de la literatură la filosofie. În fiecare dimineaţă ne ţinea predici, fără nicio tentă politică. Câteodată, ne amintea: „Comuniştii se refereau la biserică ca la un basamac pentru popor. Basamacul era o băutură. Aşa prezentau comuniştii religia“.
 
Cum decurgea o zi la mănăstire?

Alături de părintele Daniil mai erau şapte – opt călugări. Era un program foarte riguros, dar care era încărcat de spiritualitate, de informaţii. Ne vorba de mari gânditori, de oameni ai spiritualităţii. După-amiaza mai ajutam călugării la strânsul fânului, la făcut căpiţe, la treburi, iar noaptea participam la slujbă. La plecare, părintele ne-a promis că ne vom revedea la Bucureşti, pentru a mai sta de vorbă. Aşa cred că a încolţit în sufletul şi mintea lui misiunea încredinţată de Dumnezeu pe pământ: să fie un îndrumător pentru tineri. Părintele era un om care atrăgea tineretul, având o conversaţie elevată. Şi atunci la întâlniri veneau cred că peste zece studenţi de la arhitectură, dar şi de la medicină şi litere. Ne întâlneam acasă pe la diverşi camarazi. Din păcate, părintele nu putea coborî de la Rarău decât de câteva ori pe an. 
 
Ce ştiţi de perioada când întâlnirile se ţineau la Antim?

Trebuie să precizez că perioada Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim nu îmi este cunoscută în mod direct. Eu nu am participat la nici una dintre întâlnirile care au avut loc între 1945 – 1948 la Antim. Ceea ce cunosc de la George Văsîi sau din diversele lecturi este că, pe lângă Antim, şi-au găsit refugiu o serie întreagă de matematicieni, filosofi, scriitori, dar numai oameni de caracter. Spre exemplu, Ion Barbu venea să asculte aceste conferinţe, care aveau diverse subiecte de cultură generală. La părintele Daniil l-am cunoscut şi pe profesorul universitar Şerban Mironescu, un fel de fiu adoptiv al părintelui, pe care îl cunoştea de mic copil. Era un bărbat înalt, frumos. A făcut limbile clasice: greacă şi latină. Vă daţi seama cât de depăşit era de realităţi. A ajuns un fel de bibliotecar ici şi colo. O viaţă ratată, deşi era un băiat fin, deştept, educat. A murit chinuit în Elveţia. 
 
Norocul lor a fost că l-au prins şi pe călugărul Ioan Kulîghin, care îl însoţise, fiind-i duhovnic, pe mitropolitul de Rostov, care a fugit de ruşi în România, la Cernica. Şi venea şi el duminicile în Bucureşti şi, cu ajutorul unui translator, reuşeau să discute despre Rugăciunea inimii şi despre diverse tehnici de rugăciune. Părintele Daniil, deşi condamna comunismului, era un mare admirator al marilor mistici ruşi, el ştia să facă o mare deosebire între literatură şi politică, de care nu erau în stare comuniştii. Comuniştii erau nişte oameni care voiau puterea, să se joace de-a puterea. Erau nişte vipere cu ăia mai mici ca ei şi slugarnici faţă de cei de sus.
 
Părintele Daniil Sandu Tudor nu făcea politică cu noi. Ar fi fost stupid să facă politică cu nişte copii de 20 de ani. Nu avea rost, dar el ştia ce se întâmplă în Rusia, despre crimele lui Stalin, despre ce înseamnă comunismul. În acelaşi timp, critica cu toată vehemenţa şi fascismul lui Hitler. Pe părintele Daniil este greu să-l prinzi într-o pagină de carte. Era îndrăgostit de tot ceea ce însemna artă, frumos. Atmosfera unde el îşi avea cămăruţa era plină de frumos: avea artizanale, care au suflet în ele, sfeşnice, alămuri, o bibliotecă învelită în pânză de culoarea nisipului. 
 
De ce credeţi că sistemul comunist a dorit să distrugă grupul de la Mănăstirea Antim?

Gheorghe Gheorghiu-Dej voia să dovedească faptul că este supus Moscovei după plecarea Armatei Roşii din ţară şi atunci ultimul val de arestări a început în 1958. S-au pus tunurile pe preoţi şi pe mănăstirile ortodoxe, care până atunci fuseseră tolerate, deşi urmărite cu atenţie de Securitate. Au închis multe mănăstiri, iar călugării şi călugăriţele au fost băgaţi în închisoare sau trimişi să muncească în fabrici. 
 
Ce reproşa Securitatea grupului Rugul Aprins?

Chipurile, preoţii voiau să ne facă educaţie mistico-legionară, asta este o fantasmagorie comunistă. Comuniştii nu i-au iubit pe legionari, legionarii nu i-au iubit de comunişti. Numai că între ei era diferenţă de clasă, spun asta cunoscându-i şi pe unii şi pe alţii. 
 
Care a fost replica Patriarhului Justinian Marina atunci când au fost închişi mari duhovnici ai României?

Să ştiţi că patriarhul l-a protejat la biblioteca Patriarhiei pe viitorul arhimandrit Bartolomeu Anania, pe atunci student la Cluj, care avea nişte ghiulele la picioare, în sensul că fusese acuzat că era simpatizant al Frăţiilor de Cruce iar părintele patriarh l-a ascuns acolo. Benedict Ghiuş fusese la un moment dat stareţ la Antim, şi stătea într-o cămăruţă la Patriarhie. Justinian Marina a fost încântat de acest om cultivat şi l-a păstrat pe lângă el. La un moment dat, patriarhul chiar l-a înfruntat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, retrăgându-se la una din mănăstiri câteva luni, într-un fel de grevă. După ce au ieşit din puşcărie, atât părintele Bartolomeu Anania, viitorul arhiepiscop şi mitropolit al Clujului, cât şi alţii, Roman Braga, au fost protejaţi de Justinian Marina, pe ultimul trimiţându-l misionar departe, în Brazilia şi SUA, pentru a-l proteja de comunişti. 
 
 „Consideram că eram nişte privilegiaţi în închisoare. Nici afară nu erai liber“
 
„Weekend Adevărul“: Cum a reuşit Securitatea să vă aresteze?

Emanoil Mihăilescu: Prin iunie 1958, au fost ridicaţi preoţii, apoi George Văsîi, Nae Rădulescu, Şerban Mironescu. Eu nu le-am dat satisfacţia să mă ridice noaptea, din casă. Eram plecat în excursie pe munţi cu colegi de liceu şi, când am ajuns acasă, tata era disperat. Niciodată nu l-am văzut aşa înspăimântat. Mi-a dat bani şi mi-a zis: „Fugi!“. Am aflat că veniseră să mă aresteze şi pe mine la ora 1.00 noaptea. I-au pus lanterna în ochi fratelui meu şi l-au legitimat. Au crezut că eu sunt. Şi au plecat. Eu am plecat de acasă şi am ajuns în tabăra de corturi de la mare, de la Eforie Sud. Apoi, toată vara, am fost pe la ţară, la rude. Dar, în septembrie, începeau facultăţile şi eu voiam să mă întorc în Bucureşti, să nu pierd anul. Şi am făcut prostia să mă întorc. Dacă mai stăteam două luni, scăpam, că nu mă urmăreau, nu eram o piesă grea la dosar.

În dimineaţa zilei de 18 septembrie m-au găsit acasă şi m-au luat să merg cu ei să dau o declaraţie. Dar eu ştiam ce înseamnă asta. Când au vrut să mă legitimeze, le-am spus că buletinul meu este la biblioteca din parc, de unde împrumutasem nişte cărţi. M-au condus până la Parcul Luna Bucureştilor, dar eu pe drum m-am gândit ce ar fi să fug. Dar mi-am dat seama că nu făceam decât circ. Aşa că mi-am recuperat buletinul şi am fost dus la secţie. Acolo, m-au dezbrăcat şi mi-au luat şireturile şi cureaua.
 
Cum a decurs ancheta?

Anchetatorii au făcut totul era făcut să impresioneze. Numai că eu sunt greu de impresionat. Nu mă impresionează decât ceea ce consider eu că trebuie să reprezinte o sensibilitate. Îmi amintesc cum animalul de caraliu, care m-a condus la celulă, m-a văzut zâmbind. Îmi puseseră ochelari de tablă, să nu vezi unde te duce, să te umilească, să te sperie. Şi el mi-a zis atunci pe un ton acru: „Lasă, că o să-ţi treacă ţie râsul“. Am stat în celulă numai cu legionari. Dovadă că ei au vrut să ne facă de sorginte legionară, numai că nu au reuşit. Cum decurgea ancheta? Ei îţi puneau întrebări şi voiau să le răspunzi cum le convenea lor. Nu le răspundeai conform tipicului? Te luau la bătaie să-ţi înmoaie puţin oasele şi să te îmblânzească.

Îmi amintesc că am stat cu un prefect legionar, un domn în vârstă, care era nepot de-al lui Garabet Ibrăileanu. Omul ăsta avea tălpile de la bocanci desprinse de bătaia la tălpi. Era atât de timorat când începeau anchetele şi când se auzeau zăvoarele... Respira uşor doar duminica când nu se făceau anchete. Dar în cursul săptămânii, tot timpul trebuia să avem grijă de el. Cu noi mai era un tânăr legionar, care fusese arestat pentru că participase la înmormântarea unui legionar de-al lor, aşa cum era normal, omeneşte. Anchetatorii îi băteau să mărturisească unde au arme. Complet aiurea. Anchetele erau o bătaie de joc. Procurorii nu erau de meserie, erau aduşi de la strung. Şi procurorii de azi au şcoala vechilor procurori, din păcate. 
 

 
De ce aţi fost acuzaţi?

Procesul a început pe data de 29 octombrie 1958. Publicul care fusese admis înainte de începerea procesului a fost obligat să părăsească sala, pentru că s-a declarat şedinţă secretă. Pe toţi ne-au acuzat de „crimă de uneltire contra ordinei sociale şi pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare“. Sentinţa mi-a venit când eram la Jilava. Eu am primit cinci ani muncă silnică. Când am primit condamnarea, toţi cei din cameră mă felicitau, iar eu fierbeam pentru că mă ştiam nevinovat. Ăştia erau judecătorii. Am stat câteva luni la Jilava, până la repartiţie. Nu se mai poate găsi pe glob o astfel de închisoare, sub pământ, unde era frig, mizerie, iar nevoile ni le făceam într-un hârdău, de faţă de toată lumea. Apoi, am cunoscut ororile comunismului la Periprava, Salcia, Stoeneşti, Gherla. La noi nu era cel mai periculos să stai în celulă, ca un gândac, ci să fii scos la muncă în lagărele de exterminare... puteai oricând să mori. 
 
Totul era făcut pentru exterminare. Mâncare proastă, fără medicamente. Eu nu am văzut o pastilă să dea cuiva. Nu am văzut nici măcar un cabinet medical. Şi la Periprava am stat în condiţii îngrozitoare. Beam apă de la malul Dunării. Vă imaginaţi cum arăta apa aia? Apa din colonie era feruginoasă. Nici când ne spălam nu făcea clăbuc săpunul. Mâncarea era execrabilă, însă aveam norme la tăiat stuf. Bineînţeles că nu îţi făceai norma. În spate aveam cordonul de soldaţi care îşi făcea stagiul militar. Toţi gardienii noştri erau educaţi să ne privească ca pe duşmani ai poporului, că tot ceea ce s-a întâmplat rău în Ţara Românească era din cauza boierilor şi a noastră. Asta au adus comuniştii: ura de clasă. Toată ziua stăteam cu roaba şi sapa în mână: câte 12 – 14 ore zi de zi. Nu citeai nimic, nu te informai. Astăzi se plâng cei din puşcării de condiţii? 
 
Cum a  venit eliberarea? Cum v-aţi descurcat într-o Românie aşa-zisă liberă? 

Sunt un om foarte realist şi mi-am păstrat această calitate şi în detenţie. Consideram că acolo eram feriţi de ceea ce întâmplă cu oamenii aşa-zişi liberi. Ne băteau, acceptam. În momentul în care îţi acceptai crucea şi o duceai cu demnitate, erai salvat. Consideram că eram nişte privilegiaţi în închisoare. Nici afară nu erai liber. Erai permanent supravegheat de Securitate. Comunismul a însemnat minciună lângă minciună, un munte de minciuni. Am fost eliberat în septembrie 1963. Bine că nu mi-a mai dat domiciliul obligatoriu. A fost foarte greu să-mi iau serviciu. Mă duceam la forţele de muncă, de acolo îmi dădeau repartizare, dar după ce constatau că făcusem puşcărie, mă mai chemau peste o săptămână... Până la urmă m-am angajat la Proiect Bucureşti, graţie unui coleg de-al meu care lucra acolo. După cinci ani mi-au dat voie să termin facultatea. Îmi spuneau să dau din nou examen la Arhitectură şi eu le spuneam: statul ăsta a cheltuit bani cu mine, mai ales că eram bursier. Cum era să reiau studiile de la început? Eu ştiam că am dosarul sensibil şi se completează cu rapoarte. Nu mi-am făcut iluzii.
 
Am avut norocul să dau la Proiect Bucureşti peste un şef evreu. Îl chema Marcel Hornstein. Un om deosebit. Nu şi-a schimbat numele. Lucram în acelaşi atelier cu o doamnă evreică, care împreună cu şi soţul ei se dădeau mari ilegalişti, mari comunişti. Marcel Horstein îşi bătea joc de aşa-zişi revoluţionari şi nu numai că nu-şi schimbase numele şi recunoştea că este evreu, dar nu era membru de partid, ceea ce era foarte rar în epocă. Majoritatea evreilor s-au repezit în partid să ciugulească tot. Acest om a fost singurul şef în viaţa mea. A avut o comportare pentru care l-am stimat. Muncea cot la cot cu noi la planşetă. Spitalul studenţesc, de 1.000 de paturi, de pe Dâmboviţei, s-a proiectat în atelierul în care lucram şi eu. Şi arhitectul meu şef lucra cot la cot cu noi. Tăia planşe, le plia, le îndosaria şi le expedia. Stătea peste program cu noi. Alţii făceau numai pontaj şi atât. Pe mine, mă simpatiza că făcusem puşcărie şi eram anticomunist. Eu, în atelier, îi imitam pe comunişti, cu discursurile revoluţionare, mobilizatoare. Făceam adevărate spectacole, dar nu m-a turnat nimeni. Ştiam cum se făceau raportările către tovarăşul. Când Ceauşescu mergea într-o vizită de lucru, mă trimiteau de la serviciu ca să fac panouri cu rezultatele extraordinare şi schimbam cifrele de la o zi la alta. Am văzut cum se stropea iarba ca să o înverzească cu vopsea, sau frunzele de la pomi. Am văzut această cacealma. Totul era butaforie. 
 
„Vom da socoteală pentru această nebunie“
 
Pe ce construcţii v-aţi pus amprenta în activitatea dumneavoastră?
 
Era o perioadă în care se făceau construcţii industriale: am proiectat pentru Sibiu, pentru Oradea, pentru Iaşi: Întreprinderea Mecanică Bistriţa, Întreprinderea Maşini Agregate Iaşi, Întreprinderea Unirea Cluj, Întreprinderea de Orologie Arad, Întreprinderea Maşini Agregat Sf. Gheorghe, Întreprinderea Steaua Roşie Bucureşti, Întreprinderea de Rulmenţi Bârlad. Le spuneam colegilor mei impresionaţi de construcţia acestor uzine: „Cândva, vom da socoteală pentru această nebunie“. Mi se părea exagerat. Ambiţia lui Ceauşescu era să nu importăm nimic şi totul să construim în ţară: de la lentile până la motoare. Era o nebunie şi a îndatorat ţara. Mâncam oase fără niciun pic de carne pe ele. În toată ţara erau cozi interminabile. Trebuia să arăţi buletinul ca să-ţi dea salamul feliat. Când plecam în delegaţie, încercam să stau la hotelul partidului, unde găseam de toate, tot ce nu se găsea pe piaţă: salam de Sibiu şi alte produse. Când vedeai o coadă te aşezai imediat şi apoi întrebai: „Ce se dă?“  Vizavi de Institutul de proiectare era pe colţ o alimentară. Vuiau scările la institut când coborau oamenii ca să prindă rând la coadă. 
 
Aţi fost curios să vă vedeţi dosarul întocmit de fosta Securitate?

Am văzut dosarul. Consider că turnători sunt cei care mergeau la Securitate şi spuneau lucruri grave, cum ar fi fost atunci că a denigrat Uniunea Sovietică, că s-a legat de partid. Ori eu n-am avut oameni care să mă acuze. De aia nici nu m-au interesat cine erau. Eu le-am rămas recunoscător că nu au spus nimic rău la adresa mea. Stăteam cu soţia la boc. Şi vecinii declarau: „Este îngâmfat, nu stă de vorbă cu lumea“. Ceea ce nu era adevărat. Vorbeam cu lumea. Dar în acest fel mă protejau. Erau declaraţii care mă disculpau. Aveam oameni care mă urmăreau acasă şi la serviciu. Mă mai chemau jos, la poartă, să mă mai întrebe cu cine m-am întâlnit, să afle aşa-zise noutăţi. Şi le spuneam: „Ceea ce mie nu-mi place, nu vă place nici dumneavoastră“. Mă refeream la cozile interminabile, sărăcia în care ne zbăteam. Schimbau subiectul. 
 
Aţi putut să avansaţi profesional?
Eu am ieşit la pensie cum am intrat: arhitect gradul 3. N-am progresat niciun grad. Pensia mea e mai mică decât a colegilor mei din cauza salariului care era mai mic. Şi lucram cot la cot cu ei. Nu eram foarte comod. Înainte de '89 nu mă mai invitau la şedinţele de sindicat pentru că eram rău de gură. Puneam întrebări. Trebuia să mă duc la lecţiile politice şi am rugat-o pe o colegă să mă scutească. Cum să pretinzi că istoria o fac masele? Istoria o fac elitele şi marii oameni. Masele ştiu să mănânce şi să facă copii, în niciun caz nu ştiu să traseze direcţii societăţii. Nicolae Bălcescu era masă? Toată lumea în care s-a învârtit el era masă? 
 
Aţi fost tentat vreodată să emigraţi?

Am avut ocazia. M-ar fi putut scoate din ţară o fanţuzoaică, dar nu am profitat. Nici măcar nu am sărutat-o. Dacă nu iubeam un om, nu puteam să joc teatru. Toţi prietenii mei îmi spuneau „Eşti un tâmpit! Ce dacă nu iubeşti. Te scoate din ţară, şi apoi divorţezi“. Dar nu am putut să fiu o jigodie. Era o femeie pe care o apreciam ca om. 
 
Din câte ştiu procesul în care aţi fost implicat a fost rejudecat.

Da, la rejudecarea lui, 37 de judecători au considerat că nu au fost probe pentru acuzaţiile şi condamnările pe care ni le-au adus. Nu a răspuns pentru aceste acuzaţii. Părintele Daniil a murit în mare mizerie şi umilinţă, la Aiud. El nu era legionar. Acolo era o temniţă foarte grea, la Zarca Aiudului. Cum adică să casezi aceste  sentinţe aberante fără ca cei care le-au dat să fie traşi la răspundere, măcar să li se bată obrazul. De ce să condamni aceşti oameni numai pentru că erau nişte personaje care se bucurau de încrederea tinerilor? 
 
Cum aţi caracteriza politicienii vechi şi noi?

Am ajuns să-l considerăm pe analfabetul ăla de Ceauşescu un om pozitiv. A umplut ţara de fabrici. Fabricam de toate. Institutul Cantacuzino mai face seruri şi vaccinuri? Iaşiul avea o fabrică de medicamente. Este mai simplu să iei comision pentru tot ce imporţi. Şi importăm de toate: de la mâncare la piese, noi, o ţară care ar fi trebuit să hrănim Europa. La Galaţi şi Brăila în secolul al XIX-lea se stabilea preţul grânelor în Europa. Nu am fost chiar atât de înapoiaţi. Ceauşescu a realizat industrializarea ţării, dar a înglobat ţara în datorii, pe care le-am plătit cu sacrificiile noastre. Politicienii de astăzi lasă copiilor, mamei soacre averi, euroi. 
 
Astăzi nu mai avem elite. România are de toate: ape minerale, uraniu, munţi de sare, în Evul Mediu şi antichitate, cele mai mari zăcăminte de aur din Europa aici au fost. De asta a şi venit Traian să se bată cu Decebal: pentru aurul Daciei. S-au dus la Roma să salveze vistieria goală a Imperiului roman. Acum avem doar reziduuri de politicieni, o şleahtă de pungaşi, care nu au o carieră în spate. Ce a învăţat Ionel Brătianu la şcoala din Paris era «măsura».  Este ceea ce noi am pierdut astăzi. Ţara asta e atât de nerecunoscătoare cu valorile ei că mă îndurerează. Noi am învăţat istoria lui Mihail Roller, care nici măcar român nu era. A scris o istorie aşa cum dictau KGB-ul şi Moscova. Eu nu zic că în trecut toţi politicienii din trecut erau nişte zei, dar mare parte erau devotaţi. Ei au făcut Unirea. 
 
Nu le purtaţi pică acelor oameni care v-au condamnat?

Eu nu am avut duşmani pentru că nu ştiu ce este invidia. A urî pe cineva este o grea povară. Am fost un om echilibrat, vesel. Am încercat să-mi înfrumuseţez viaţa, nu să o urâţesc cu invidii. Pentru mine oamenii foarte dotaţi era un motiv de stimă. Nu mă făcea mai fericit dacă bârfeam. Toţi prietenii mei sunt mai deştepţi decât mine. 
 
Studiile, întrerupte de puşcărie
Numele: Emanoil Mihăilescu
Data şi locul naşterii: 16 decembrie 1935, Bucureşti
Starea civilă: căsătorit
Studii: 
Liceul Titu Maiorescu
Facultatea de Arhitectură Bucureşti 1953 – 1958, 1966 – 1968
La 8 noiembrie 1958 - condamnat la 5 ani de muncă silnică de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare 
A fost deţinut politic 1958 – 1963. A fost închis la Jilava, Periprava, Salcia, Stoeneşti, Gherla
Activitate profesională:
Institutul Proiect Bucureşti – 1963
IPCM – 1968 
1987 – detaşat la Institutul Carpaţi
1992 – arhitect-şef al sectorului 4 din Bucureşti
1993 – Inspecţia de Stat în Construcţii 
2000, secretar al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România – Filiala Bucureşti
Locuieşte în: Bucureşti
 
Vă mai recomandăm:
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: