Amintirile preotului care a supravieţuit lagărului Turtucaia: „Mai multe luni am mâncat doar ciorbă din cartofi nespălaţi“
0
Preotul Constantin I. Sădeanu, care a fost pe front în timpul Primului Război Mondial, a cunoscut ororile lagărului de la Turtucaia. A fost insultat şi ameninţat, iar vreme de mai multe luni a mâncat doar ciorbă de cartofi necurăţaţi de coajă şi murdari.
La împlinirea unui secol de la intrarea României în Primul Război Mondial, 1916 - 2016, Arhiepiscopia Tomisului, în colaborare cu Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” – Filiala Constanţa, organizează o serie de evenimente cu tema: „Preoţi militari dobrogeni în Primul Război Mondial”. Din partea Arhiepiscopiei Tomisului se ocupă Ionuţ Druche, directorul editurii.
Ultimul preot comemorat a fost Constantin Sădeanu. El s-a născut în aprilie 1878 într-o comună din judeţul Olt. Familia lui a părăsit meleagurile natale şi a ajuns în Dobrogea, în urma lansării procesului de populare şi românizare a Dobrogei de statul Român după anul 1878, poveşteşte dr. ing. Mihail Sădeanu, nepotul preotului.
Familia Sădeanu a fost împroprietărită la 1895 cu un teren lângă cătunul Calfachioi (satul Viroaga de astăzi) şi astfel începe să practice agricultura pe terenul primit de la stat. În paralel, din anul 1902 preotul Ioniţă Sădeanu începe să slujească la biserica având hramul Sfântul Dumitru din Calfachioi. Aşa cum va scrie mulţi ani mai târziu viitorul preot Constantin Sădeanu într-unul din numeroasele sale memorii „am făcut parte din generaţia care a românizat cu plugul pământul înţelenit al Dobrogei”.
Între anii 1902-1906 tânărul Constantin Sădeanu urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Ca licenţiat al facultăţii de Teologie din Bucureşti este hirotonisit preot în anul 1909 la parohia Caramurat (comuna primeşte din 1930 denumirea Ferdinand I, iar din 1948 devine Mihail Kogălniceanu), judeţul Constanţa.
Începând din anul 1912, preotul Constantin Sădeanu este transferat cu serviciul la Constanţa şi începe să slujească (cu excepţia anilor 1913 şi 1916-1918 în care este plecat la război) până în anul 1944 ca preot paroh la Biserica Adormirea Maicii Domnului II, din cartierul Anadolchioi. Biserica fusese ridicată în perioada 1904 – 1908 de către locuitorii comunei Anadolchioi, devenită ulterior cartier în oraşul Constanţa.
În Primul Război Mondial, Constantin Sădeanu a fost preot militar. În memoriul adresat Ministerului de Război de către locotenentul confesor preot Sădeanu Constantin din Regimentul 74 Infanterie el descrie viaţa de pe front. „Am trecut Dunărea la Turtucaia în dimineaţă zilei de 23 august 1916, cu un batalion din Regimentul 74 de Infanterie din Constanţa şi ne-am oprit în piaţa de sus a oraşului în dosul căzărmilor spre miazăzi – apus. În acest timp în partea de miazăzi se zărea un balon captiv inamic, iar în partea de sud-est era o canonadă foarte intensă de artilerie“, îşi începe el povestea de pe front. La Turtucaia, în timpul Primului Război Mondial s-a dat lupta între trupele române şi cele bulgare şi germane. Bătălia s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, care apărau capul de pod.
Turtucaia - cimitirul eroilor din Primul Război Mondial Sursa foto Cultul Eroilor
„Miercuri către amiază, am văzut că rezistenţă noastră este în mare parte nimicită, că eram strânşi într-un spaţiu care nu permitea refacerea şi o nouă desfăşurare, că numai o intervenţie, o lovitură din afară de acest cerc, contra inamicului, ar fi schimbat în bine situaţia, care altfel s-ar fi putut numai prelungi câtva timp, printr-un gest de eroică şi disperată rezistenţă, fără şanse. În acel timp, pe când mă aflăm cu o grupa de vreo 40 soldaţi fugiţi de la front, din diferite regimente, pe care îi dădusem sub comandă unui plutonier şi mergeam împreună cu ei spre cea mai apropiată grupa de infanterişti aşezaţi în trăgători, am fost încadraţi de artileria duşmană, care a început să bată şoseaua ce mergea pe lângă cazărmi şi se coboară printre vii spre oraş, precum şi coastele malului Dunării şi chiar Dunărea însăşi.
Atunci şi eu am scăpat că prin minune de a fi zdrobit de un obuz care a căzut la doi metri de mine, dar nu m-au lovit decât bolovanii din pământul răscolit de obuz. Pe la amiază ni s-a comunicat de pe o vedetă ordinul verbal de a ne retrage pe sub malul Dunării spre Silistra sub protecţia vaselor de război române. Cu speranţa că situaţia ar putea fi salvată cel puţin în parte, am pornit spre debarcader împreună cu d-l colonel Petrescu Ioan. Şi pe soldaţii care îşi aruncau armele şi muniţiile îi îndemnăm să le păstreze, căci poate să aibă nevoie de ele şi acestea nu trebuiesc lăsate jos, decât în urmă unui ordin superior.
Când am văzut însă că retragerea spre Silistra era tăiată de cavaleria bulgară şi toţi ai noştri erau îngrămădiţi sub mal, la pontonul de debarcare, atunci am spus tuturor soldaţilor cu care veneam în contact, să arunce armele şi muniţiile în Dunăre sau să le facă de neîntrebuinţat. Puţin mai târziu, când am văzut că bulgarii împuşcau în ai noştri cu puşti şi mitraliere, deşi se ridicaseră semne de predare, atunci temându-mă de un măcel în masă din partea inamicului, am plecat, cu orice risc, spre oraş, cu gândul să las în păstrarea cuiva o parte din obiectele sacre ce le aveam asupra mea. Şi când, după o ora, ai noştri, formaţi în convoi, au fost aduşi în oraş, am intrat în rândurile lor. Eram între cei din urmă şi aveam Sf. Cruce în mâna. La un colţ de stradă, un călăreţ bulgar s-a repezit la mine şi plecându-se de pe cal, a căutat să mă lovească în două rânduri cu sabia.
Am scăpat nelovit, făcând o mişcare repede îndărăt. După aceea mi-a cerut banii şi ceasul pe care i le-am dat şi am scăpat cu acestea. Duşi la localul brigăzii, am fost deosebiţi din convoi toţi ofiţerii şi am fost ţinuţi acolo în noaptea de 24 august. După ce i s-au luat acolo diferite obiecte necesare – până şi cel mai mic briceag şi foarfecele de unghii – ni s-a cerut să predăm banii şi ceasurile ce aveam; dar s-a renunţat apoi la această cerere în urmă protestarii d-lui colonel Grigorescu de la Regimentul 5 Obuziere.
Turtucaia, în 1916 FOTO wikipedia.org
Transportaţi în vagoane de marfă
A două zi, am fost duşi sus la cazărmi, iar după două zile am fost porniţi toţi ofiţerii în convoi prin Balbunar spre Razgrad, unde am ajuns după trei zile de drum în care timp am suferit mai ales de sete. După două zile apoi am fost trimişi spre Stara Zagora în vagoane de marfă, îngrămădiţi câte 50-60 într-un vagon, cu uşile zăvorâte, aşa că nu aveam nici ziua lumina şi aerul era foarte viciat şi am suferit de toate. De la Stara Zagora o parte din domnii ofiţeri au fost trimişi la Gorni-Panicerevo, iar un grup de 126 ofiţeri, între care eram şi eu, am fost duşi la Sliven.
Prizonier la Turtucaia
La câteva zile după sosirea noastră la Sliven, au fost aduşi în lagărul de acolo aproape 8000 de prizonieri de la Turtucaia. De la ei am auzit că după ce au fost porniţi de la Turtucaia spre Razgrad, pe drum, din ordinul unui ofiţer bulgar, au fost percheziţionaţi şi li s-au luat toţi banii spunându-li-se că trebuie să-i schimbe. Dar acel ofiţer bulgar, după ce a luat în modul acesta zeci de mii de lei, s-a făcut nevăzut, iar ai noştri au rămas în cea mai extremă lipsa.
Fără adăpost
În ziua când a sosit acest convoi la Sliven, s-a pornit o ploaie torenţială, însoţită de un vânt rece şi puternic, care a ţinut trei zile neîntrerupt, care a găsit pe ai noştri fără adăpost, i-a udat până la piele, iar în timpul acesta nu li s-a dat nici de mâncare. Din cauza această, s-au găsit morţi de frig şi foame cincisprezece inşi, mureau zilnic 3-5 inşi şi atunci s-a încuibat dizenteria între prizonierii români. Atunci am cerut voie de la comandantul lagărului că să oficiez serviciul înmormântării la toţi românii decedaţi şi cât am fost ţinuţi acolo, timp de o luna şi jumătate, am făcut serviciul înmormântării la aproape 50 de decedaţi.
Tot în acel timp am auzit că între aceste mii de români, chinuiţi de foame şi lipsa, au început să se comită furturi şi jafuri prin violenţă. Şi fiindcă ne era interzis orice contact cu trupa, am solicitat comandantului lagărului permisiunea de a merge printre prizonierii români şi de a le vorbi. M-am dus printre ei de câteva ori, le-am vorbit la toţi, pe grupe, îndemnându-i să păstreze între ei bunele raporturi de camaraderie în suferinţă care trebuie să ne înfrăţească şi mai mult şi să nu ne îngreunăm situaţia dedandu-ne la fapte ce înjosesc pe un militar şi ne compromite numele de român şi de creştin, expunându-ne astfel pedepsei supreme, pe când interesul nostru cel mare este acum să ne cruţăm viaţă… Şi am avut mulţumirea să constat că astfel de fapte nu s-au mai întâmplat.
Am cerut şi mi s-a încuviinţat să pot vizita şi pe ofiţerii şi soldaţii bolnavi din infirmeria lagărului. După 25 zile toţi domnii ofiţeri au fost trimişi în alte lagăre (Hascovo şi Kardjali). Pe mine nu au voit să mă ţină, deşi am arătat că sunt asimilat gradului de locotenent. La 25 octombrie 1916 am fost trimis la lagărul din Orhania, într-un grup de 17 prizonieri români, subofiţeri şi soldaţi, în majoritate intelectuali. Acolo am fost puşi la diferite munci şi eram trataţi cu multă duşmănie. După o lună de zile, la 24 noiembrie 1916, am fost trimişi în lagărul de la Mina Pernik, unde am stat până la finele lunii mai 918.
A muncit într-o mină de cărbuni
În acel lagăr se mai aflau între alţii şi 300 de prizonieri români care lucrau la o mină de cărbuni. Am fost şi eu socotit că lucrător şi trimis la lucru ca supraveghetor. Tratamentul era aspru, iar întreţinerea era mizerabilă. Luni de zile ni s-a dat ciorbă de cartofi necurăţaţi de coajă şi murdari, fără ceapă sau alt zarzavat, ci numai cu foarte mult ardei iute pisat. Din luna mai 1917 am făcut serviciu de sanitar faţă de prizonierii români.
În această calitate, aveam posibilitatea de a veni în contact cu directorul şi mai ales cu doctorul minei, faţă de care am intervenit întotdeauna pentru a se interesa mai deaproape de bolnavi, pentru a ni se îmbunătăţi locuinţa şi mai ales hrană. Şi din toamna anului 1917 hrană a fost mai bună, iar mortalitatea a fost foarte mică: în timp de 1 an şi 6 luni au decedat patru din ai noştri.
Câmpul de luptă de la Turtucaia Sursa foto museumsyndicate.com
Repatriat în 1918
La sfârşitul lui mai 1918 am fost porniţi de acolo la Rusciuc pentru a fi repatriaţi. Acolo însă am fost oprit, că dobrogean, împreună cu alţi camarazi, opriţi din diferite grupe tot că dobrogeni şi am fost ţinuţi în lagărul din Rusciuc, unde, timp de 4 luni, am suferit tratamentul cel mai mizerabil, cel mai duşmănos. Am fost de multe ori insultat şi ameninţat pentru că nu am putut răbda să văd pe ai noştri că erau bătuţi fără milă cu ciomagul de către santinelele bulgare pentru vinovaţii de cele mai multe ori închipuite. Cu o hrană absolut insuficientă, şi cantitativ şi calitativ, şi siliţi să muncească din zi până în noapte şi adesea siliţi la muncă prin lovituri de ciomag, de mai multe ori am intervenit prin rapoarte confidenţiale către Onor Minister de Război, în numele celor 1200 de prizonieri pentru a se interveni şi a fi repatriaţi mai curând şi noi.
La 1 octombrie st. n., în urmă defecţiunii armatei bulgare, am fost şi eu repatriat. Tot timpul cât am fost prizonier nu am primit nici o solda. Odată cu căderea cetăţii Turtucaia, am pierdut acolo toate obiectele bisericeşti necesare serviciului, dintre care unele erau proprietatea regimentului, iar cele mai multe erau averea bisericii din comuna Anadolchioi, judeţul Constanţa. Locotenent confesor, preot Constantin I. Sădeanu“. Memoriul scris de preot face parte din fond Ministerului de Război, Direcţia Personal, dosar 1162, f. 128-133.
Ultima fotografie a preotului FOTO Arhivă personală Mihail Sădeanu
Pe aceeaşi temă:
Misterele „cuibului“ Reginei Maria din Balcic. Cât de fermecător este tărâmul unde regina şi-a lăsat inima: „Locul acesta mă aştepta pe mine“
Dobrogea, cel mai frumos pământ al României - botezată după un slav
Se încarcă comentariile...
