Amintirile din Marele Război ale sorei medicale omagiate la 95 de ani: „Am scăpat eu şi o femeie de serviciu“

Amintirile din Marele Război ale sorei medicale omagiate la 95 de ani: „Am scăpat eu şi o femeie de serviciu“

Ioana Manolescu, într-o fotografie din tinereţe FOTO Arhivă personală

Era un copil atunci când a plecat pe front, să salveze răniţii. Sora medicală Ioana Manolescu a tratat soldaţi în grajduri, a supravieţuit bombardamentului Capitalei şi şi-a făcut meseria cu pasiune. După război, a continuat să lupte cu râia şi păduchii din Ferentari.

Tinereţea Ioanei Manolescu, care acum are 95 de ani, mirosea a praf de puşcă, a cangrenă şi a formol. S-a născut pe 13 noiembrie 1920 în comuna Bucşani, judeţul Vlaşca (aflat în regiunea istorică Muntenia). A avut o copilărie foarte grea, după ce tatăl ei şi-a părăsit nevasta şi pe cei doi copii. 
 
Visul de a deveni medic s-a lovit de sărăcia familiei, astfel că a plecat în lume să înveţe o meserie. A făcut şcoala de menaj, unde a învăţat să ţeasă covoare , dar şi grădinărie. Apoi, a visat la mai mult şi a făcut şcoala de surori de la Spitalul Brâncovenesc. 
 
„Nu voiam să ajung domnişoară bătrână“
 
Nu s-ar fi oprit aici, dar a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial şi un ordin al Consiliului de patronaj cerea trei surori care să meargă să trateze răniţii de pe front. „Nu eram hotărâtă, până am mers în vizită la azilul «Domniţa Bălaşa», unde erau internate surori bătrâne şi m-am speriat să nu ajung şi eu aşa, adică domnişoară bătrână. M-am decis: merg pe front. Am fost prima care a răspuns la concentrare“, povesteşte nonagenara. 
 
Trucuri antiinfecţii nosocomiale 
 
A ajuns la Spitalul 303, nou înfiinţat, la Cotroceni. „Am scos caii din grajduri şi am băgat paturile pentru răniţi. Ce lux am văzut acolo… numai marmură, plută“, îşi aminteşte veterana de război.
 

Ioana Manolescu, omagiată la vârsta de 95 de ani FOTO MapN
 
Cei mai mulţi răniţi veneau de la Odessa, noaptea, pentru că ziua ar fi fost în pericol. „Erau plini de păduchi şi de cangrene. Le tăiam hainele şi le aruncam în foc. Şi noi nu aveam medicamente. Dezinfectam camerele cu formol, pe care îl băgam prin gaura cheii. Se vorbeşte acum de infecţii. Ei bine, atunci le stârpeam cu sublimat şi cu formol. Când rana se infecta, puneam pe pansament un tub subţire de vinil şi turnam prin el o soluţie numită dakin. Noi nu am avut antibiotice în spital. Ne descurcam doar cu chinină, piramidon şi ulei camforat pe care le dădeam soldaţilor care făceau febră. Rănile le spălam cu iod şi apă oxigenată“, rememorează fosta soră medicală. 
 
„Am scăpat eu şi o femeie de serviciu“
 
A supravieţuit miraculos. Pe 4 aprilie 1944, când americanii au bombardat Bucureştiul, a făcut victime şi la spitalul la care lucra. „Au omorât soldaţi şi personal medical. Am scăpat eu şi o femeie de serviciu“, spune ea cu groază. Atacul viza Gara de Nord, însă erau şi bombe care cădeau aiurea.
 
Şi americanii au avut pierderi, iar Ioana Manolescu povesteşte că la anexa spitalului a îngrijit şi şapte ofiţeri care au căzut prizonieri în timpul bombardamentelor. Nici nu a apucat să îngroape morţii că a fost trimisă, câteva zile mai târziu, la Arad, unde urma să se înfiinţeze un nou spital. „Am plecat pe 16 aprilie şi drumul a durat opt zile, pentru că, fiind în plin război, nu aveam locomotivă. La Arad, am înfiinţat un spital la Liceul «Moise Nicoar㻓. 
 
Ioana Manolescu FOTO Arhivă personală
 
Spital în mănăstirea de maici
 
Apoi, a ajuns la Lipova, unde a înfiinţat un alt spital, de data aceasta la mănăstirea catolică de maici Notre Dame. Aici veneau mai mulţi soldaţi ruşi, îşi aminteşte ea. Tot aici a înţeles pentru prima dată ce înseamnă antibioticele. „Ei primeau nişte medicamente pe care noi le dizolvam cu ser. Rănile lor se vindecau foarte repede“, spune ea. 
 
Cât timp a lucrat la acest spital şi i-a îngrijit pe ruşi, surorile au fost îmbrăcate doar în uniformă. „Pentru ei, o «soră» era ca o «mamă». Erau foarte respectuoşi cu noi“, îşi aminteşte femeia. 
 
Utima noapte de război, întâia zi de iubire
 
Dar a venit pacea şi eroina noastră trebuia să se întoarcă la Bucureşti. „Două săptămâni am strâns paturile, am spălat şi am apretat lenjeria. Am ajuns la Dealul Spirii cu opt vagoane încărcate cu materiale, unde am mai stat trei zile. Nu mai aveam mâncare şi eram obosiţi. 
 
M-am certat cu unul dintre însoţitori, pe care-l chema Manolescu, pentru că mă abandonase în gară. Apoi am sunat la comandantul care mă trimisese pe front şi l-am pârât pe Manolescu.
 
„Comandantul a sunat la spital unde, culmea coincidenţei, şeful materialelor se numea tot Manolescu, cel care avea să-mi devină mai apoi soţ, Ovidiu Manolescu. Şi încurcătura a fost gata. Comandantul l-a certat că m-a abandonat în gară. Când a dat ochii cu mine era roşu la faţă şi mi-a fost frică că mă bate“, râde acum bătrâna. 
 
„Dar ofiţerul m-a ajutat cu descărcatul materialelor şi apoi a zis că pleacă la o întâlnire. L-am întrebat unde şi el a răspuns că în Grădina Botanică, la ora 7.00. Şi eu l-am urmărit. Din boscheţii unde mă ascundeam l-am văzut că s-a întâlnit cu o doamnă foarte frumoasă, elegantă, care purta o bluză de mătase şi pantofi de sticlă. Aşa le spuneam atunci. Erau de nailon, da noi le spuneam pantofi cu talpă de sticlă“, deapănă bătrâna amintiri.
 
Dosarul de căsătorie, doi ani la Comisariat 
 
S-a retras, ruşinată, şi şi-a văzut mai departe de treabă. Timp de o lună a împachetat toate materialele din vagoane. „Ordinea şi curăţenia bagajelor, precum şi lenjeriile de spital care erau aranjate ca într-o farmacie l-au impresionat atât de mult, încât m-a cerut de nevastă“, continuă ea să ne surprindă cu povestea unei iubiri old fashion.
 
Numai că nu se puteau căsători pur şi simplu. În acele timpuri, o fată care se căsătorea cu un ofiţer trebuia să aibă avere: ori o sumă de 200.000 de lei, ori 10 hectare de pământ. „Eu nu aveam decât o leafă de 500 de lei“. Dosarul lor a stat doi ani la Comisariat şi, înte timp, s-au mutat împreună. Într-un final, în 1947 s-au putut căsători religios, după ce li s-a dat voie tuturor ofiţerilor să le ia de neveste pe alesele lor.
 
Au fost împreună până în anul 1992, când soţul ei a murit. Împreună au două fete: Aurelia, de 67 de ani, şi Gabriela Rodica, de 64 de ani. 
 
După război: „Am învăţat limba romilor
 
După război, a avut mai multe meserii. Pentru o perioadă scurtă a fost desenator cartograf, iar timp de 18 ani a fost asistentă-şefă la Policlinica din Ferentari, de unde a ieşit la pensie. 
 
„Am vaccinat toţi romii din Ferentari. Şi după 18 ani de stat printre ei, le-am învăţat şi limba“, râde ea. Alţi cinci ani a lucrat la dermatologie. „Am tratat mulţi bolnavi de sifilis. Am plecat de acolo pentru că domnul doctor mi-a zis că nu am pregătire şi aşa m-am ambiţionat şi am făcut liceul, în acelaşi timp cu una dintre fetele mele.“ Alţi cinci ani a lucrat la psihiatrie. „Cu nebunii te înţelegi mai bine“, glumeşte ea.
 
Acum, se bucură de viaţă. Este vioaie şi spune că a făcut în viaţă tot ce a vrut. „Nu am întrebat pe nimeni nimic“. Are gradul de locotenent. Nu i-a fost uşor să-şi obţină drepturile şi a trebuit să se bată cu bărbaţii. „Îmi spuneau: «Da’ ce, ai tras cu puşca pe front?», dar până la urmă am reuşit. Am făcut şi muncă voluntară ca să obţin nişte hârtii.“ 
 
Eroi în viaţă
 
Ministerul Apărării Naţionale a demarat un proiect de suflet: acela de a sărbători eroii noştri cât timp mai sunt în viaţă. Sufletul aventurii în trecutul lor şi în istoria noastră este consilierul Otilia Sava, de la Direcţia pentru calitatea vieţii personalului. „Până acum, veteranii de război erau doar o statistică. În 2014, când m-am implicat în proiect, erau 20.000. Acum, mai sunt 15.500. Este bine să ne bucurăm de ei cât mai sunt în viaţă“, subliniază consilierul de stat.
 
Cu bani puţini, dar cu mult suflet, a vizitat zeci de veterani, atât cât i-a permis timpul. I-a dus fiecăruia un tort, un buchet de flori. În piept le-a prins  un bujor, simbolul veteranului de război. Drept mulţumire, a primit zâmbete şi lacrimi de fericire. „Sunt fericiţi să le deschizi uşa. Un veteran mi-a mărturisit că a avut cea mai interesantă discuţie de după război. Sunt oameni uitaţi de societate, care se sting încet“, spune ea cu multă tristeţe.
 
Pe lângă acest proiect de suflet, susţinut de minister, pentru veteranii de război se organizează cu regularitate şi alte activităţi: crosuri, manifestări culturale şi artistice.
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: