Amintirile înfiorătoare din noaptea de Înviere ale unui deţinut politic, închis în beciurile comuniste: „Dumnezeu mă trimisese acolo, sub formă de pedeapsă“
0
Când petrece sărbătorile de Paşti trăite alături de cei dragi, Paul Andreescu (75 ani), liderul deţinuţilor politici din Constanţa, se gândeşte la prima noapte de Înviere trăită în temniţa comunistă. Ceea ce s-a întâmplat la 18 aprilie 1957 îl înfiorează şi acum, la vârsta senectuţii. Atunci a realizat cât de puternică este întâmplarea şi cât de benefic este uneori ghinionul.
Paul Andreescu avea numai 17 ani în anul 1956, când, elev fiind al Liceului Mircea cel Bătrân din Constanţa, a fost aruncat în puşcărie pentru vina de a fi făcut parte alături de alţi 3 colegi dintr-un grup de rezistenţă anticomunistă şi antisovietică. N-a trădat pe nimeni, n-a spus niciun nume, cât de greu ar fi fost chinul îndurat în 5 ani de carceră, plus 2 ani de domiciliu forţat.
„La 17 ani am fost declarat duşman al poporului şi condamnat la 5 ani de temniţă. Vina: vorbisem cu nişte colegi despre împrăştierea unor fluturaşi prin care să protestăm la adresa ocupaţiei sovietice. Acum trebuia să învăţ să fac închisoare. Trebuia să învăţ să supravieţuiesc, să rămân şi cu coloana dreaptă şi cu inima curată şi împăcată. Trebuie să ascult şi să învăţ de la fiecare şi să opresc ce mi se potrivea“, spune Paul Andreescu.
Adolescentul anticomunist a fost întemniţat în penitenciarul de la Constanţa, care era la acea vreme între blocul Capitol şi Capela militară de pe Bulevardul Tomis. Într-o zi, cineva l-a pârât că murmurase cântece legionare. Era imposibil să fi făcut asta, pentru că ştia lecţia - gardienii nu trebuie să audă nimic. În plus, nu avea simpatii legionare, deşi admira la cei închişi cu el o anumită demnitate.
Era 18 aprilie 1957. În seara de Înviere, în celulă se pregătea o slujbă pe care urma să o ţină nea Petrică, preot şi profesor de franceză. Era prima slujbă în dosul gratiilor la care Paul Andreescu ar fi urmat să participe. Dar el, sub un motiv oarecare, a fost scos de acolo şi dus la izolator.
„Nu făcusem nimic şi nu înţelegeam de ce fusesem pedepsit. Izolarea însemna că nu aveai pe ce dormi şi nu mâncai decât o dată la trei zile. Celula era goală, îngustă, cu o mică fereastră zăbrelită la 3 metri înălţime. Dădea spre actualul bulevard Tomis, pe atunci îi zicea «Stalin».
Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Se făcuse miezul nopţii de Înviere şi eu stăteam singur, în bezna grea a izolatorului, chircit, eu singur cu gândurile mele. Prin ochiul de geam care dădea afară a început să se audă un zumzăit de voci, precum zborul a mii de insecte. La un moment dat, o voce cunoscută s-a desprins dintre ele, strigând să fie auzită: «Paaul! Paaaaul! Măi Paul, măă!». Apoi un glas îngeresc de fată, în Sfânta Noapte a Învierii, îmi rosteşte numele tânguitor: «Paul! Paul! Unde eşti, Paul?»
Am sărit direct în picioare. Urechile îmi ţiuiau, sunetul îmi sfredelise inima care bătea nebuneşte. Trăiam o emoţie şi o înfrigurare nemai întâlnite, greu de descris. Mă mai înfiorasem odată, dar de frică, în beciurile Securităţii.
Fiecare por era treaz, iar din întuneric se contura clar figura angelică a celei care mă strigase. O aşezasem în cel mai tainic loc din mine, de unde niciodată nu am mai putut să o scot.
Recunoscusem vocile. Era Lucică, prietenul meu pe care nu l-am trădat în timpul anchetei. N-aş fi putut face asta niciodată. Iar glasul îngeresc era al lui Neti, fata pe care o legasem cu inima, dar cu mintea o dezlegasem. Mie îmi fusese sortită altă lume, în care nu aveam cum să o pierd sau să o uit, nici să fi vrut.
Treceau în grup de la biserică şi ştiau că sunt acolo, în închisoare. Ştiau de la Neti, care venise o dată, cu părinţii mei, să mă viziteze, dar n-au lăsat-o să intre. A intrat doar tata, că doar o persoană avea voie la vorbitor, iar mama ar fi plâns neîncetat văzându-mă aşa. A fost singura vizită pe care am avut voie să o primesc cât am stat în detenţie.
În ceilalţi ani mergeam împreună la Înviere. Ne strângeam la biserica Constantin şi Elena, dar acum prietenii mei schimbaseră planul şi veniseră la Capela militară, care era chiar lângă penitenciar. Voiau astfel să fim alături şi în noaptea aceasta. Nu ştiau unde mă aflu, nu ştiau că pot să îi aud. Dar m-au strigat, profitând de forfota de pe străzi din noaptea de Înviere. Au vrut să-mi transmită, de la distanţă, că îmi erau tot aproape şi că nu m-au uitat.
N-am putut să le răspund. Murmurul mulţimii s-a îndepărtat până când s-a stins de tot. Am rămas în întuneric, în picioare, tremurând de emoţia amintirilor care deveniseră dureroase. Un frison îmi străbătuse corpul, cu nelinişte, dor şi iubire. Dumnezeu mă trimisese acolo, sub formă de pedeapsă, acolo unde am auzit chemarea prietenilor, a îngerilor, a lui Neti. A fost singura şi ultima zi în care am auzit cel mai plăcut glas din lume. De atunci n-am mai căutat-o niciodată pe ea. Nu am vrut să îi schimb destinul.
Prima zi de Paşti am petrecut-o cu o cană cu apă călduţă cu sare. Asta mi-a fost masa la izolator. Cu gândul am fost acasă, să ciocnesc un ou roşu cu ai mei la masă. M-a ţinut în viaţă întâmplarea din noaptea de Înviere, mi-a umplut sufletul de bucurie. Mă înfiorez şi astăzi la gândul acelei nopţi. Nu degeaba Dumnezeu mă trimisese acolo“, îşi încheie relatarea Paul Andreescu.
Anticomunistul cel mai dur
Aceasta este poate singura slăbiciune manifestată de Paul Andreescu. Colegii de suferinţă îl consideră cel mai neîndurător deţinut politic, nefiind dispus nici acum, la zeci de ani de la ieşirea din puşcărie, să arate vreun semn de iertare. „Are cel mai curat dosar pe care l-am văzut vreodată. Niciodată n-a acceptat să-şi plece capul, niciodată n-a făcut vreun compromis cu vreun slujitor al sistemului. Ne ceartă aprig şi pe noi, când spunem că «am iertat, dar nu am uitat». Spune că acei călăi nu merită niciodată iertaţi“, declară Octav Bjoza, şeful Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.
Episoade din perioada în care a fost încarcerat sunt descrise în cartea „Culorile suferinţei“ apărută în 2013. Fiecare demascare a torţionarilor din lagărele comuniste îl lasă rece pe Paul Andreescu, şeful deţinuţilor politici din Constanţa. „Vişinescu şi ceilalţi sunt doar exponenţii comenzii închisorilor. Toţi subordonaţii lor, până la cel mai mărunt gardian, ar trebui traşi la răspundere, aveau o plăcere deosebită în a ne tortura. Suplimentau pedepsele cu de la sine putere, din exces de zel, iar tortura era aplicată cu frenezie. Printre cele mai folosite metode era bătaia la testicule. Asta mă gândeam când primeam loviturile acelea cumplite: că vor să ne distrugă nu doar pe noi, ci şi viitorul“, relatează veteranul, acum bunic.
Paul Andreescu este primul deţinut politic din România care a obţinut despăgubiri pe noul Cod Civil, pentru perioada în care a fost supus regimului opresiv al Securităţii. Andreescu a învins Statul român într-un demers pe care l-a gândit din anul 2008. Atunci şi-a citit dosarul la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, constatând că a fost urmărit pas cu pas, de la eliberarea din închisorile comuniste până la momentul Revoluţiei din 1989. „Am descoperit că am fost un om fără intimitate, pentru că Securitatea m-a supravegheat până şi în dormitor“, spune deţinutul politic.
În timp ce comuniştii îşi măsurau realizările în cincinale de împliniri măreţe, Paul Andreescu s-a maturizat forţat, într-un cincinal petrecut în închisorile de la Jilava, Gherla, Periprava, Strâmba, Stoeneşti sau Grădina. Despre experienţele la limita suportabilului, din acea perioadă, reuşeşte să povestească detaşat. Pe torţionari, însă, nu-i poate uita niciodată. Şi nici ierta.
Vă mai recomandăm
FOTO Mărturii şi documente despre maşina de tortură a Securităţii. Cine erau „Haiducii Dobrogei“
Se încarcă comentariile...
