Amintiri din lagărele siberiene. Marta Vasiliu a fost condamnată la 10 ani de muncă silnică în Siberia pentru o fotografie

Amintiri din lagărele siberiene. Marta Vasiliu a fost condamnată la 10 ani de muncă silnică în Siberia pentru o fotografie

Marta avea 15 ani şi jumătate şi deja era blocată de câteva luni în Basarabia, când, într-o seară, a fost chemată la Jandarmerie

Viaţa Martei Vasiliu (85 de ani), din Constanţa, este desprinsă parcă dintr-un scenariu de film: la vârsta de 16 ani a fost arestată de ruşi şi trimisă 10 ani în cumplitele lagăre din Siberia. Motivul: câteva cuvinte în germană şi un album fotografic de familie.

Iarna anului 1943 Marta Vasiliu (acum în vârstă de 85 de ani şi locuind în Constanţa) şi-a petrecut-o alături de mama sa la Bălţi, în Basarabia, la bunica maternă.  Aceasta le-a spus atunci să rămână la ea, pentru că ar fi fost mai în siguranţă decât în România. 

Mama Martei, Ecaterina, a fost de acord, însă trebuia să mai facă un drum la Constanţa pentru a lua nişte acte. „Cum bunica nu avea încredere că mama se va întoarce, m-a oprit zălog“, îşi începe povestea Marta Vasiliu.

De Bobotează, în 1944, mama ei a plecat spre Constanţa, urmând să revină în Basarabia în cel mai scurt timp. Nu a mai avut când, Basarabia fiind ocupată între timp, iar frontiera, închisă. „Am vrut să plec singură în România, dar bunica nu m-a mai lăsat“, spune Marta Vasiliu.
 

69 DE ANI DE LA ARESTARE

Marta avea 15 ani şi jumătate şi deja era blocată de câteva luni în Basarabia, când, într-o seară, a fost chemată la Jandarmerie. „Începuse să ridice tineretul, pentru ca, prin muncă silnică, să refacă ţara care fusese pustiită de nemţi“, povesteşte ea. Jumătate de an au anchetat-o şi au bătut-o.

La 9 mai 1945 a primit o condamnare de 10 ani în Siberia. Cinci ani a fost la muncă silnică într-un lagăr siberian şi alţi cinci ani a fost deportată într-un sat tot din Siberia. „M-au băgat la temniţa penitenciarului. Stăteam unii peste alţii, dormeam pe jos. M-au anchetat până am ajuns la vârsta majoratului, care la ei era la 16 ani“, povesteşte ea.

Procesul a avut loc la Chişinău. A fost judecată de Sovietul Suprem, în limba rusă. Un traducător îi spunea, din când în când, ce se discută. „Eu nu ştiam o boabă de rusă. Inclusiv bunicii mei din Bălţi vorbeau în limba română“, spune ea.

DOVADA INCRIMINATOARE: POZELE CU FRAŢII VITREGI

Totul a pornit de la un album de familie pe care Marta Vasiliu l-a adus cu ea la Bălţi. Erau fotografii cu ea alături de copiii pe care soţul mamei sale îi avea dintr-o căsătorie anterioară cu o nemţoaică: doi băieţi şi o fată. Băieţii au plecat la un moment dat la mama lor, la München, iar fata a rămas în Constanţa, unde se îndrăgostise de un pilot. Marta a fost foarte apropiată de fraţii săi vitregi alături de care a copilărit. Evident, au făcut împreună multe fotografii, pe care i le adusese şi bunicii din Bălţi.

„Rusnacii, văzând albumul de familie, m-au învinovăţit de faptul că m-am dat cu nemţii. M-au bătut pentru că ştiam germană, când eu ştiam doar «Tatăl nostru» în această limbă, întrucât mă învăţaseră fraţii mei“, povesteşte ea.

Pentru aceste motive, a fost condamnată. Albumul de familie a fost confiscat de Sovietul Suprem, ca probă la dosar.

Mii de români au fost deportaţi în Siberia. FOTOflux.md

DRUMUL SPRE SIBERIA

După ce a primit pedeapsa, a mai stat o vreme în închisoarea principală din Chişinău. Era toamnă. Într-o noapte, santinela a intrat şi a urlat: „Scularea! Încolonarea şi la poarta închisorii!“. Tuturor femeilor li s-a dat o boccea cu pături murdare de sânge de pe front şi li s-a ordonat: „Să nu cumva să le lăsaţi din mână!“.

Înainte de a se deschide poarta închisorii, li s-a mai spus: „Nici măcar o şoaptă să nu se audă!“. „Am ajuns la gară în tăcere şi ne-au repartizat în vagoane de transportat vite. Dintr-o margine în alta a vagonului erau puse scânduri suprapuse pe care noi urma să dormim“, îşi aminteşte Marta Vasiliu.

Din când în când, se deschidea uşa vagonului şi li se dădea o căldare cu apă şi peşte uscat, puţin sărat. La câte erau în vagon, apa şi mâncarea nu ajungeau şi, de multe ori, femeile înfometate s-au încăierat pentru o gură de mâncare sau de apă în plus. De spălat, nici nu putea fi vorba. Necesităţile şi le făceau într-o pâlnie mare.

Pe măsură ce trenul se îndepărta de Chişinău, frigul devenea din ce în ce mai pătrunzător şi bucăţile de pături pe care le primiseră la plecare nu le acopereau complet trupurile. Au mers aşa vreo două săptămâni. „Auzisem că trecusem de Moscova şi atunci ne-am dat seama că ne duc în Siberia...“, povesteşte femeia. Şi aşa a fost

„TE SUFOCAI DE GER“

„Am ajuns la Polul Nord!“, şi-a spus ea când a pus piciorul în Siberia. Au stat în carantină două săptămâni şi apoi femeile din lagăr au fost trimise la muncă sub cerul liber. „Am îndurat temperaturi de minus 40 de grade Celsius şi uneori am înfruntat geruri de minus 50 de grade Celsius. Te sufocai de ger!“, spune ea.

Au fost duse în mijlocul pădurilor nesfârşite, neatinse de picior de om, şi acolo au fost puse să taie lemne. „Primeam un joagăr la două femei şi tăiam trunchiuri de nu puteai să le cuprinzi cu braţele“, rememorează Marta Vasiliu.

„MUNCEAM CA SĂ NU MURIM DE FOAME“

Ziua de muncă începea la ora 6.00 şi se termina pe înserat. La prânz, primeau o farfurie cu arpacaş fiert. Niciodată mâncarea nu era suficientă. „Stomacul ni se lipise de şira spinării. Cine nu îşi făcea norma nu primea porţia de mâncare. Munceam ca să nu murim de foame. Dacă stăteai jos, încremeneai de frig“, spune ea.

CUM A DEVENIT ATEE

Zilnic, pe poarta lagărului ieşeau căruţe pline de cadavre dezbrăcate. „Mă gândeam: «Şi eu voi fi acolo», apoi mă încurajam şi îmi spuneam că acei oameni au murit pentru că erau mai bătrâni, iar eu sunt tânără şi nu o să mor. 90% din cei de acolo au murit. Dar lagărul nu rămânea niciodată gol. Se umplea cu alţii. Se spune că Raiul şi Iadul sunt în cer, dar nu este aşa. Acolo am aflat că Iadul este pe pământ. Acolo am devenit atee. Mi-am spus că Dumnezeu nu poate să existe!“, mărturiseşte ea.

Dar condiţiile îndurate acolo aveau să se răzbune: Marta Vasiliu nu a putut avea copii. „Cum aş fi putut fi mamă când, la menstruaţie, ne spălam cu urina?“, suspină bătrâna.

A FUGIT CU TRENUL

După cinci ani, a fost deportată într-un sat din Siberia şi pusă să muncească într-un CAP: la câmp, la vaci şi la porci. Gazda ei trebuia să raporteze săptămânal ce făcea ea: dacă râdea, dacă plângea şi ce povestea.

Au trecut şi cei cinci ani, însă nu era lăsată să plece. „Au vrut să mă păstreze acolo şi uneori trimiteau bărbaţi să mă curteze, dar eu nu am vrut să rămân. Mi-am dorit atât de mult să mă întorc în România că, după cei 10 ani, am fugit luând trenul către Moscova“, povesteşte bătrâna.

Aşa a ajuns la Ambasada României, în 1955. „M-am adresat în limba română, după 10 ani când am vorbit doar ruseşte. I-am scris ambasadorului un memoriu în care spuneam că sunt singurul copil al mamei mele şi că vreau să fiu repatriată, fără să povestesc nimic despre lagăr. Mi s-a făcut foarte rău şi am început să plâng. Atunci, ei mi-au dat apă şi medicamente. După ce m-am liniştit, ambasadorul mi-a spus: «Vă întoarceţi de unde aţi plecat. Vă dăm noi o adeverinţă la mână să nu vă facă nimic şi vă promit că o să vă repatriez!». Aşa că m-am prezentat la Securitate şi le-am spus unde am fost“, afirmă Marta Vasiliu.

TĂCEREA, BILETUL SPRE LIBERTATE

S-a întors în sat, iar după două luni i-a venit şi paşaportul. „Cei de la Securitate mi l-au arătat, dar nu mi l-au dat, spunând că trebuie să mai aştept până voi primi viza de ieşire din URSS. Am mai aşteptat încă şase luni. Când îmi pierdusem speranţa, am primit şi viza“, îşi aminteşte ea.

Dar nu a fost lăsată să plece până când nu a scris o declaraţie pe care i-au dictat-o ofiţerii ruşi. „Suna aşa: «În clipa în care voi trece frontiera României, niciodată, nicăieri, nici în biografiile ce vor urma, nu o să pomenesc despre închisoarea şi lagărele prin care am trecut»“, citează perfect din memorie cuvintele pe care le-a scris. Evident, această declaraţie a fost biletul ei spre libertate. Deja era 1956, iar ea avea 27 de ani. Intrase o copilă, iar acum era o femeie în toată firea.

Magda Vasiliu şi soţul ei, Nicolae

„MAMĂ, SOSESC!“

Pe drumul de întoarcere, a cunoscut în tren un cuplu de români. Marta Vasiliu plângea. Femeia a întrebat-o ce s-a întâmplat şi atunci ea i-a spus că nu poate să-şi anunţe mama că va veni acasă, pentru că nu are bani. Atunci, femeia s-a oferit să-i telegrafieze mamei ei doar câteva cuvinte: „Mamă, sosesc!“.

„Eu eram încă pe drum când mama a primit telegrama. Când a citit-o, a făcut pe loc atac de cord şi a murit. Când am ajuns acasă, i-am găsit mormântul proaspăt“, spune Marta Vasiliu.

O VIAŢĂ NOUĂ CU DEMONII TRECUTULUI

După moartea mamei sale, Marta Vasiliu a încercat să-şi reia viaţa de unde a lăsat-o: a terminat liceul şi apoi a făcut o şcoală postliceală de contabilitate. Între timp, l-a cunoscut pe Nicolae Vasiliu, un medic din Bucureşti, şi s-au căsătorit. Nimeni nu i-a ştiut povestea Martei: nici prietenii şi nici măcar soţul ei. Înainte de a se căsători, a vrut să-i spună tragedia vieţii sale, dar el nu a vrut să audă nimic.

„Mi-a pus mâna la gură şi mi-a spus: «Nu mă interesează absolut nimic din trecutul tău! Eu te iubesc!». Dar nu ştia ce port în sufletul meu“, spune Marta Vasiliu. Aşa a trăit zeci de ani lângă un om care nu a ştiut drama prin care ea a trecut.

LA UN PAS DE O NOUĂ ARESTARE

Cu opt luni înainte de Revoluţie, la uşa apartamentului din Bucureşti au sunat doi bărbaţi. „«Suntem de la Securitate. Cu Vasiliu Marta vrem să vorbim», au spus ei. «Eu sunt, le-am răspuns». «Dumneata, care faci parte din grupul lui Filipescu, să ne spui cine mai face parte din grupul lui, că Filipescu nu ar fi putut singur să umple cutiile de scrisori şi cu manifeste împotriva tovarăşului Ceauşescu!», mi-au spus ei“, rememorează bătrâna.

Este vorba despre disidentul Radu Filipescu, inginerul care a încercat să organizeze, în ianuarie 1983, un miting împotriva lui Nicolae Ceauşescu. „Deşi le-am spus că nu îl cunosc, ei nu m-au crezut. Au ţinut-o aşa două ore. La un moment dat, mi s-a făcut rău şi le-am cerut voie să mă duc în bucătărie să beau un pahar cu apă. Atunci i-am scris un bileţel soţului meu în care îi spuneam că au venit să mă aresteze şi că nu ştiam când îl voi mai vedea“, povesteşte ea. În cele din urmă, cei doi securişti au plecat, dar au avertizat-o că vor reveni.

După ce au plecat, ea şi-a făcut o bocceluţă cu cele necesare, pentru a fi pregătită atunci când ar fi venit să o aresteze. „În fiecare zi, când suna soneria, eu făceam un şoc. Aşa am trăit opt luni, până a venit Revoluţia“, îşi aminteşte ea. Cei doi bărbaţi nu au mai venit însă niciodată.

Soţul ei a aflat întâmplător ceea ce ea a purtat pe suflet în tot acest timp, la câţiva ani de la Revoluţie, în momentul în care ea şi-a întocmit dosarul de deportat politic pe care l-a dus la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din România.

„Îl făcusem în trei exemplare şi unul îl lăsasem acasă. Când m-am întors din oraş, l-am văzut pe soţul meu cu dosarul în mână. Nu mi-a spus nimic. A amuţit şi m-a luat în braţe“, povesteşte ea. În urmă cu şase ani, soţul ei a murit, lăsând-o singură.

Acum, Marta Vasiliu trăieşte într-un apartament din Constanţa. A rupt aproape toate fotografiile vechi pe care le avea pentru a nu lăsa suferinţa în urma ei. „Nimeni din bloc nu ştie povestea mea şi oamenii cred că sunt o femeie fericită. Dar viaţa mea este făcută din bucăţi diferite“, încheie Marta Vasiliu.

ROMÂNI DEPORTAŢI ÎN SIBERIA

În perioada 1940-1948, în jur de 550.000 de români au fost deportaţi în lagărele ruseşti din Siberia şi din Kazahstan, arată Vasile Soare în volumul „Prezenţa Românilor în Kazahstan – istorie şi destin“, citat de site-ul www.romania-rusia.info.

Vă mai recomandăm:

De ce nu-i vom iubi niciodată pe ruşi. Mărturii cutremurătoare despre sovieticii care ne-au bătut, umilit şi deportat bunicii

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: