Ambasador, despre Corneliu Coposu: „Graţie dumneavoastră, România de azi e o ţară liberă şi toţi românii, oriunde ar fi ei, se recunosc în dumneavoastră“
0
La 20 mai 2019 se împlinesc 105 ani de la naşterea lui Corneliu Coposu, liderul opoziţiei din România postcomunistă.
Ion Andrei Gherasim, cel care a stat în umbra Seniorului, spune că s-a vorbit, s-a scris, s-a comentat, dar foarte puţini au remarcat esenţialul, moştenirea pe care a lăsat-o generaţiilor care l-au urmat şi, în special generaţiei tinere, pe care a iubit-o atât de mult“.
„Am învăţat sa fiu tare în credinţă, să fiu iertător si milostiv, să încerc să fiu calm şi chibzuit când este de luat o decizie importantă, să nu cedez niciodată când e vorba de principii şi valori, să mă dedic intereselor celor mulţi, să-mi respect cuvântul dat, să nu-mi fie ruşine să recunosc că am greşit, dacă este cazul. Practic, toate aceste învăţături le-am primit şi de la familia mea, dar pentru mine Corneliu Coposu şi surorile domniei sale au reprezentat mereu familia mea“, spune Ion Andrei Gherasim.
În urmă cu un an, tot la 20 mai, a făcut public testamentul Seniorului găsit în arhivele Fundaţiei Corneliu Coposu, iar astăzi Flavia Coposu-Bălescu, sora cea mare a lui Corneliu Coposu, îşi lansează cartea „Amintiri povestite. Amintiri trăite“, la ora 16.30, la Hanul lui Manuc.
La 6 octombrie 1995, Seniorul a primit Legiunea de onoare, în grad de ofiţer. Atunci, Bernard Boyer, ambasadorul Franţei la Bucureşti, a rostit următoarele cuvinte: „N-aţi fost nici şef de stat, nici ministru, nici comandant al armatei, nici academician şi nici măcar ambasador. Dar n-aţi avut nevoie de aceste titluri pentru a vă face un nume recunoscut şi respectat pretutindeni. Într-o zi, fără a-l căuta, aţi întâlnit destinul, sub o formă pe care o îmbracă frecvent de când cunoaştem istoria, şi aţi reacţionat la fel cu alţi câţiva oameni, care au întâlnit acelaşi destin: Iosif, care refuză să recunoască divinitatea faraonului, personajele tragediei greceşti, care refuză să accepte injustiţia, sau primii creştini, care refuză sacrificiul pentru împărat. Destinul pe care l-aţi întâlnit a fost cu siguranţă unul din cele mai redutabile care ar putea să apară în calea unui om, pentru că stalinismul, în forma lui cea mai sinistră, a adăugat la suprimarea victimelor, plăcerea perversă a înjosirii preliminare. Dumneavoastră aţi spus: "Nu". Aceasta v-a costat foarte scump: 17 ani de detenţie, marcaţi de rele tratamente şi presiuni de tot felul, urmaţi de un regim de supraveghere. Aţi lăsat acolo cei mai buni ani ai vieţii, dar aţi câştigat ceva ce numai câţiva oameni pot aprecia: respectul faţă de sine şi faptul de a putea fi în acord total cu propria conştiinţă. Era normal ca după revoluţie să jucaţi un rol în această ţară, pentru care sunteţi un punct de referinţă. Putem gândi, dar nu am avea dreptate, că purtarea dvs. şi a unora dintre prietenii dvs. este, pentru cei care nu au avut ocazia să treacă prin ceea ce aţi trecut, un fel de reproş în viaţă. Eu cred că este exact contrariul. Graţie dvs., graţie câtorva oameni, România de azi e o Românie liberă şi toţi românii, oriunde ar fi ei, şi orice ar fi făcut, se recunosc în dvs“.
Corneliu Coposu, secretar al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al Partidului Naţional Ţărănesc, a fost arestat la 14 iulie 1947. În mai 1950, după trei ani de la momentul arestării, printr-o decizie a MAI, pe baza decretului 6/1950, primeşte o condamnare de 24 luni, majorată apoi cu încă 24 luni. Abia după şapte ani de detenţie este judecat şi condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti la 15 ani muncă silnică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” (art. 193/CP).
Corneliu Coposu a trecut prin închisorile şi lagărele de muncă: MAI Bucureşti, Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Craiova, Jilava, Capu Midia, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, Rahova, Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat. În iulie 1962, la expirarea pedepsei, i se stabileşte domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în localitatea Rubla, până în 1964.
De altfel, mulţi dintre deţinuţii politici, consideraţi „periculoşi pentru siguranţa statului”, au primit domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Deciziile erau date de Ministerul Afacerilor Interne, iar perioada putea varia de la 12 luni la 60 de luni. De multe ori, perioada era majorată cu alte 12 sau 24 de luni.
,La Canal, norma zilnica de sapat era dubla, 6 metri cubi, pep e cand norma din devizele Ministerului Constructiilor pentru cariere era de doar 3 metri cubi. Iar canalistii care trebuiau s-o indeplineasca ereau oameni secatuiti de vlaga, subalimentati, epuizati de o detentie prelungita. Sanctiunea care se aplica imediat era carcera in timpul noptii si taierea hranei. Infometati, cei pedepsiti mergeau a doua zi la munca si, dupa o noapte nedormita si nealimentati, munceau si mai putin, iar sanctiunea era aplicata in continuare. Dupa trei-patru zile si nopti nedormite si infometare, oamenii realizau norma. Era cu totul inexplicabil. Lipsiti de puterea de a presta un efort muscular, lucrau cu nervii sau, probabil, intervenea instinctul de conservare. De frica mortii realizau o norma care in mod obisnuit nu putea fi indeplinita. Acest effort avea consecinte immediate. La Capul Midia, la lucrarile grele, s-a constatat un fenomen nemaiintalnit in practica medicala: a patra forma de paralizie, necunoscuta pana atunci. Pareza piciorului si a mainii stangi, strambarea gurii, imposibilitatea de a vorbi – toate simptomele clasicei paralizii erau prezente. Oamenii se prabuseau in timpul muncii si paralizau. Toti cei care au fost atinsi de aceasta paralizie de supraefort si-au revenit dupa trei-patru luni de repaus, fara a mai prezenta sechele. Era o maladie necunoscuta in medicina.’’ (Marturisiri. Corneliu Coposu in dialog cu Vartan Arachelian)
Pe aceeaşi temă:
INTERVIU Nicolae Raţiu: „Pentru Ion Raţiu, tatăl meu, Ion Iliescu a fost mereu Ceauşescu 2“
Se încarcă comentariile...
