Adevăratul Nicolae Moromete, torţionarul care i-a speriat şi pe liderii comunişti prin cruzime: a crescut fără părinţi, era bâlbâit şi a măturat străzile
0
Una dintre cele mai negre figuri ale spaţiului concentraţionar comunist a fost Nicolae Moromete, care apare în memorialistică sub numele de „Maromet“. Din măturător de străzi, acesta a ajuns să conducă închisori şi lagăre de muncă, fiind propulsat în funcţii importante în sistemul de represiune de către partidul comunist. A umilit, a bătut şi a ucis oameni fără să fie vreodată tras la răspundere.
Deţinuţii politic au devenit victime ale sistemului penitenciar din România comunistă cu ajutorul torţionarilor, cei care au pus în practică politica PCR, într-o ţară controlată de trupele de ocupaţie sovietice. Închisorile nu erau spaţiul unde cei condamnaţi trebuia să îşi ispăşească pedepsele, ci au reprezentat pentru unii Iadul, iar pentru mulţi, mormântul. De departe, cel mai vestit călău a fost Nicolae Moromete.
Istoricul Dumitru Lăcătuşu, cercetător la Centrul de Consultanţă Istorică, a identificat în arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor dosarul acestui adevăratcriminat. Nu mai puţin de cinci volume, cu câte 200 de file fiecare, conţin rapoarte de investigaţii despre torturile, abuzurile şi tratamentul aplicat de el şi subordonaţii lui deţinuţilor politic şi de drept comun, dar şi memorii justificatoare redactate de ofiţer.
Nicolae Moromete s-a născut la 13 mai 1912 într-o familie de ţărani săraci din Valea Ungureni, judeţul Olt. A fost cel mai mic dintre cei cinci fraţi ai familiei. Pe când avea doar patru ani, ambii părinţi i-au murit: tatăl pe front, în Primul Război Mondial, iar mama la scurt timp după acesta. Rămas orfan la o vârstă fragedă, Nicolae a crescut pe lângă fraţii mai mari. După ce a terminat cinci clase primare, a lucrat ca zilier şi s-a ocupat, conform autobiografiilor sale, cu „paza porcilor din sat mergând cu ei la pădure“ şi cu „diferite munci pe la oameni înstăriţi ca plug, sapă şi tăiatul lemnelor“, scrie Dumitru Lăcătuşu în studiul „Justificările şi biografia unui torţionar politic. Cazul colonelului de Penitenciare Nicolae Maromet“.
SINGURUL CARE ŞTIA SĂ SCRIE ŞI SĂ CITEASCĂ
Istoricul Lăcătuşu (foto dreapta) spune că referinţele celor care l-au cunoscut în copilărie îl descriu pe Moromete ca pe un elev slab spre mediocru, dar care căuta compania colegilor mai inteligenţi şi cu ceva stare materială.
„În autobiografii, Moromete îşi construieşte imaginea unui elev oropsit, care ar fi vrut să înveţe, dar a fost lipsit de posibilităţile materiale. Puţina lui instrucţie şcolară a deprins-o, potrivit propriilor mărturii, învăţând de pe manualele colegilor: «Majoritatea şcolii am învăţat pe cărţile altor copii, mie neavând cine să-mi cumpere cărţi». El menţionează într-o altă autobiografie că, dintre toţi fraţii lui, era singurul care ştia carte, referindu-se probabil la faptul că putea citi şi scrie. Putem presupune despre el că a fost un copil şi adolescent ambiţios, dornic să-şi depăşească condiţia la care era predispus, de simplu agricultor, cum au rămas fraţii săi. Acest lucru l-a îndemnat să-şi caute împlinirea personală şi profesională în afara comunei natale“, spune Dumitru Lăcătuşu, cel care a scris numeroase cărţi şi lucrări despre regimul concentraţionar din România şi despre represiune.
AJUNGE COPIL DE TRUPĂ
La vârsta de 17 ani, a plecat din satul său natal ajungând copil de trupă pe lângă Regimentul de Artilerie 6 Piteşti, unde a stat un an, apoi a fost încorporat la Batalionul 11 Transmisiuni.
Nu s-a mai întors niciodată acasă, ci a ţintit Capitala unde, după ce timp de câteva luni a trăit de pe o zi pe alta, s-a angajat ca măturător, conform autobiografiei sale, la fostul „UCB Sect. II Negru în urma unui şperţ (n.r. – mită) de 2.000 lei“.
Greu de crezut, dar tânărul Moromete a fost, în acea perioadă, victimă, fiind bătut de un angajat al primăriei şi apoi dat afară pentru că a refuzat să-i dea o sumă de bani pentru a-şi putea păstra serviciul. S-a reangajat ca măturător la Primăria Sectorului 3 Albastru, apoi la Secorul 1 unde se ocupa de curăţarea closetelor şi a saloanelor.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost trimis pe frontul de Răsărit. Conform informaţiilor existente în dosarele sale profesionale, spune Dumitru Lăcătuşu, a deservit centrala telefonică a Batalionului 11 Transmisiuni, ajungând cu unitatea lui în Odessa, Crimeea şi Cotul Donului. În timpul conflagraţiei, a fost şi decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă“ după ce şi-a pus viaţa în pericol mergând între poziţiile frontului pentru a repara un fir de transmisiuni care se rupsese. După 23 August 1944, Nicolae Moromete a ajuns cu unitatea lui până la Budapesta, de unde a fost lăsat la vatră cu gradul de caporal. După război, Moromete şi-a reluat postul său de la primărie.
Dându-şi seama că dacă nu face ceva memorabil toată viaţa va rămâne măturător, el a făcut pasul decisiv şi s-a înscris în Partidul Comunist. Nu a trecut mult până să-şi demonstreze devotamentul faţă de noua cauză şi a predat celui care l-a recrutat scrisori ale unui director din primărie destinate Legaţiei engleze. Partidul l-a trimis pe Moromete să urmeze o şcoală de cadre, iar după ce a absolvit-o a fost numit secretar al celulei de partid din Primăria Sectorului I Galben. Istoricul povesteşte că Moromete a profitat imediat de putere şi le-a promis unor femei de serviciu din primărie favoruri în schimbul relaţiilor intime, ceea ce a atras sancţionarea lui cu „vot de blam“.
A URMAT ŞCOALA DE CADRE DE LA CONSTANŢA
În cursul anului 1947, Moromete a făcut primul pas în Direcţia Generală a Penitenciarelor fiind trimis la o şcoală de cadre a Comitetului Central din Constanţa, cu durata de trei luni. La terminarea ei, a fost încadrat în MAI. În 1948, a fost numit instructor la organizaţia de partid a corpurilor gardienilor publici din MAI, devenind astfel prim gardian la Văcăreşti, iar din martie 1949 a fost transferat în poziţia de comandant de gardă la Jilava cu delegaţie.
În cei zece ani de activitate din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Moromete a fost comandantul penitenciarelor Jilava, Caransebeş, Galaţi şi Formaţiunea Chilia Veche. De asemenea, a fost locţiitor al comandantului pentru pază şi regim la Văcăreşti.
Pe unde a trecut, Nicolae Moromete a semănat teroare. Dovadă stau volumele memorialistice, anchetele superiorilor şi propriile declaraţii. Victimele sale au lăsat posterităţii şi una dintre cele mai vestite melodii din spaţiul concentraţionar românesc: „La Chilia-n port“: „Bate un vânt rece din baltă la Chilia în port. Of …! Să vezi stuful cum se înalţă, să-l mai tai nu pot. La Chilia la Tătaru, ah ce dureros! Bate Maromet cu parul, ah … ce dureros! Of …! la Tătaru, la Chilia, vai ce dureros! Bate Lungu cu frânghia, ah ce dureros!”
Melodia a fost compusă în 1951 de Puiu Spiru, din Tulcea şi s-a numit „La Dobrogea“, iar ulterior „La Chilia-n port“. Versurile originale erau acestea: „Când privesc departe-n zare/ Mă cuprinde-un dor/ Când văd păsări călătoare/ Tare-aş vrea să zbor/ Să trec munţii spre câmpie/ Să trec Dunărea/ Să văd balta argintie/ Ah, la Dobrogea! / Iese trenul pe sub munte/ ca un şarpe lung/ taie râuri, muşcă punte/ telegrafii fug. Uite Dunărea în zare, uite salcia/ I-auzi şuer de vapoare/ Ah, la Dobrogea“. Actualele versuri au deviat de la cele originale, iar din varianta cântecului „La Chilia-n port“ pe care o ştim noi astăzi, a mai rămas melodia şi o parte din versuri.
Poza lui Nicolae Moromete de la dosar Arhivă Dumitru Lăcătuşu - Centrul de Consultanţă Istorică
JILAVA, FORTUL MORŢII
La Jilava, înainte de a fi repartizaţi în celule, nou-veniţii erau puşi să treacă printr-un tunel format din gardieni, înarmaţi cu cozi de cazma, vine de bou şi bastoane de cauciuc. În timp ce încercau să treacă prin acest insolit tunel, angajaţii îi loveau cu tot ce aveau la îndemnă, astfel niciunul dintre ei nu scăpa nebătut. „Activitatea lui Moromete era cunoscută de către superiori, aşa cum o demonstrează un document din dosarul de cercetare a fostului ministru adjunct Marin Jianu, care răspunsese de penitenciare“, spune istoricul Marius Oprea, fondatorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
Iată ce mărturisea fostul ministru adjunct în interogatoriul luat la 26 mai 1953, document pus la dispoziţie de Marius Oprea: „În anul 1951, colonelul de securitate Dulgheru (Mişu) mi¬a adus la cunoştinţă că la penitenciarul Jilava deţinuţii sunt bătuţi de către directorul penitenciarului Moromete şi de căpitanul Moraru. Ca urmare a acestor «abateri» sesizate de Dulgheru, căpitanul Moraru a fost detaşat la lagărele de la Canal (Galeşu, Peninsula, Poarta Albă). Foştii deţinuţi de aici îşi amintesc că, dacă nu pedepsea cel puţin zece deţinuţi într o zi, considera că nu şi-a încheiat activitatea.
După 1953, a revenit în sistemul penitenciarelor ca ofiţer politic, mai întîi la Constanţa şi apoi la Piteşti. Afară de aceasta – precum spunea Dulgheru – se mai practică şi bătaia deţinuţilor prin alţi deţinuţi încurajaţi şi instruiţi în acest sens de conducerea penitenciarului.
Motivele acestor bătăi ar fi fost tentativa de evadare sau comportarea indisciplinată a unor deţinuţi care pe urmă, prin metodele de mai sus am fost sancţionaţi. Aceste procedee mi¬au fost aduse la cunoştinţă în două rînduri de col. Dulgheru. Atunci l¬am însărcinat pe directorul general al penitenciarelor, col. Baciu, să cerceteze ce se petrece la Jilava. Baciu mi¬a raportat că, într¬adevăr la Jilava sunt bătuţi deţinuţii şi că Moromete a înfiinţat chiar şi o cameră neagră cu ciment unde ţinea arestaţi în piele goală. La cercetările directe făcute de col. Baciu, cei în cauză şi¬au recunoscut atrocităţile săvîrşite. Atunci i¬am cercetat eu, cu care ocazie aceştia au recunoscut vinovăţia lor, însă nu chiar în forma cum s¬au arătat iniţial faptele. I¬am avertizat că, dacă se vor mai întâmpla astfel de lucruri, vor fi aspru pedepsiţi şi cu aceasta s¬a terminat chestiunea“.
Doi călăi în acelaşi penitenciar: Vişinescu şi Moromete
Destinul lui Moromete s-a împletit în această perioadă cu cel al unui alt torţionar celebru, Alexandru Vişinescu, pe când acesta din urmă era şef al Biroului inspecţii din Jilava. În această calitate, spune istoricul Dumitru Lăcătuşu, avea să transmită centralei mai multe rapoarte despre bătăile şi torturile ce erau aplicate de către Nicolae Moromete, comandantul închisorii Jilava, deţinuţilor politici, dar şi despre metodele de lucru ale acestuia.
Conform studiului „Alexandru Vişinescu – o biografie“ publicat de Dumitru Lăcătuşu în revista „Studii şi articole de istorie“, a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, Vişinescu şi-a format o echipă proprie de deţinuţi, aleşi personal. După constituirea ei, i-a solicitat comandantului ca aceştia „să fie puşi la diferite munci: ca bucătari plantoane de măturat pe sălile secţiilor, tăetori de lemne, bae, [...] magazia de pachete ale deţinuţilor etc“.
Ulterior, le-a atras atenţia subordonaţilor că „nimeni“ nu avea voie „să se atingă câtuşi de puţin de aceşti oameni sau să le ordone ceva, ci pur şi simplu să-i lase să facă ce vor“. „În timpul desfăşurării «reeducării», între cei doi, Vişinescu şi Moromete (Maromet), a survenit o ruptură, determinată de stilul de lucru al lui Vişinescu. Dornic de afirmare, acesta a monopolizat acţiunea şi l-a îndepărtat pe Maromet, care, cel mai probabil, s-a simţit exclus. Alexandru Vişinescu îi rezervase lui Maromet rolul de simplu subordonat, o poziţie cu care acesta nu s-a putut împăca.
Totodată, condescendenţa nedisimulată şi dispreţul afişat de Vişinescu faţă de comandantului Fortului 13 au condus la tensionarea relaţiilor dintre ei, ceea ce l-a determinat pe Maromet să-şi expună nemulţumirile într-un memoriu din 14 septembrie 1950. La acea dată, a informat DGP despre activitatea şi comportamentului lui Alexandru Vişinescu de la venirea lui la Jilava. Memoriul lui Maromet este o sursă preţioasă despre activităţile lui Alexandru Vişinescu şi modul cum relaţiona în primii ani ca ofiţer“, spune Dumitru Lăcătuşu.
Astfel, în scurt timp, oamenii lui Alexandru Vişinescu aveau să preia sarcinile uzuale ale gardienilor în secţiile controlate de ei. Conform lui Maromet, aceştia erau cei care îi scoteau pe deţinuţi „din secret la aer sau la cercetări de către Organele Securităţii sau când se ridicau aceşti deţinuţi plantoane trebuea să stea în secţie şi să vadă toate aceste operaţiuni ca fiind oameni de încredere ai slt”.
Încercările lui Maromet de a-şi restabili propria autoritate, dar şi pe cea a subordonaţilor săi, s-au lovit de opoziţia lui Vişinescu care i-a spus că măsurile acestuia îi „sunt dăunătoare lui şi că el va raporta «Ştabului» acest lucru“.
Biografie Nicolae Moromete Arhivă Dumitru Lăcătuşu - Centrul de Consultanţă Istorică
HRANA DEŢINUŢILOR, DATĂ LA PORCI
În 1952, Moromete a fost numit în funcţia de comandant la Galaţi, după ce timp de câteva luni a deţinut aceeaşi funcţie la Caransebeş. La penitenciarul din Moldova, Maromet a continuat să utilizeze aceleaşi practici abuzive. Din ordinul lui, hrana deţinuţilor era dată la porcii unităţii, iar norma zilnică a deţinuţilor era redusă „pe considerentul că nu îndeplineau normele fixate la confecţionarea rogojinilor“. Despre condiţiile de lucru, hrană şi cazare se menţionează în mai multe documente faptul că „erau necorespunzătoare, astfel că au decedat zilnic câte trei-patru deţinuţi“, iar celor bolnavi „nu li s-a dat niciun fel de medicamente“. ;
Lagărul Chilia Veche, locul unde Maromet şi-a definitivat legendara bestialitate
În ciuda faptului că Nicolae Moromete ajunsese să semene moarte şi teroare pe unde trecerea, comandanţii săi nu numai că nu l-au pedepsit, ci i-au dat pe mână deţinuţilor de la colonia de muncă Chilia Veche în vara anului 1956. Aici, erau încarceraţi atât deţinuţi de drept comun, dar şi politic, care au fost folosiţi la îndiguirea ostrovului Tătaru şi a celui de la Pardina, la desţelenirea ostrovului Chilia Veche, precum şi la tăierea stufului şi a papurii din Delta Dunării.
Odată cu venirea în fruntea coloniei a lui Moromete, deţinuţii lucrau câte 10 ore în apă, noroi şi frig, iar norma zilnică a crescut de la 20 de maldăre la 44 de maldăre, în timp ce s-au redus raţiile alimentare şi s-a introdus aplicarea de pedepse celor care nu îşi îndeplineau norma zilnică, conform „Dicţionarului penitenciarelor din România comunistă (1945-1967)“.
Ca urmare a primirii unor note informative despre condiţiile de detenţie de la Chilia Veche, mai multe comisii de anchetă s-au deplasat la faţa locului. Conform unui raport întocmit de superiori, s-a arătat că în colonie „se înjura, se bătea, iar alimentele erau furate şi vândute de către comandantul coloniei, deşi acestea apăreau în scriptele unităţii ca distribuite deţinuţilor“.
„TOVARĂŞUL MOROMETE A FOST PRIMUL CARE S-A BUCURAT“
Deşi, oficial, metodele de tortură erau interzise printr-un ordin al ministrului de Interne, practicile inumane au continuat la colonia de muncă. În raport se menţiona că deţinuţii bolnavi erau duşi forţat la muncă, iar cei care refuzau erau bătuţi de gardieni. Astfel, în urma unor pedepse generale, unul dintre deţinuţi, Ştrul Aschenaze, condamnat la opt ani închisoare corecţională pentru deţinere de aur, a decedat la aproximativ două luni de la transferarea lui în această formaţiune.
Conform volumului „Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă“, în timpul unei şedinţe din cadrul aparatului central al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, căpitanul Gheorghe Băleanu, locţiitor politic la Chilia Veche între 1957 şi 1959, a precizat că situaţia de aici s-a înrăutăţit după ce Direcţia a admis că în munca cu deţinuţii se poate folosi şi bătaia. Acelaşi căpitan spunea că „tovarăşul Moromete a fost primul care s-a bucurat de acest lucru“ şi imediat după primirea acestui acord tacit din partea conducerii DGPCM, a telefonat locotenentului major Dumitrescu şi i-a spus că s-a dat ordin să se bată. „Pedepsirea deţinuţilor a fost aplicată imediat după întoarcerea comandantului de la Bucureşti, acesta intrând în celule împreună cu locţiitorii şi s-au apucat să bată. Toţi (cadrele coloniei) l-au întrebat dacă trebuie să bată. El a demonstrat acest lucru. S-au făcut abuzuri“.
1 AUGUST 1958, ZIUA BÂTEI LA CHITILA
Unele dintre documente vorbesc despre bătăile generale aplicate întregului efectiv de deţinuţi, cum ar fi cea care a avut loc la 1 august 1958. La această dată, Maromet şi subalternii lui s-au deplasat la bacul 4, unde se aflau cazaţi aproximativ 300 de deţinuţi. Cei mai mulţi dintre ei au fost bătuţi sub diferite pretexte, ca neîndeplinirea normelor de lucru. Conform unei adrese a Direcţiei Generale MAI Constanţa, 40 dintre aceştia „au fost bătuţi grav până şi-au făcut necesităţile pe ei“. Bătaia colectivă a început la ora 11, în data de 1 august 1958, şi s-a încheiat în aceeaşi zi la ora 17.
În subunităţile Chiliei Vechi, bătăile colective aveau loc periodic şi la intervale scurte de timp. O alta a avut loc tot la bacul 4 în noaptea de 7–8 august 1958. Ea a început la ora 19 seara şi s-a încheiat la 5 dimineaţa. Documentul menţionează „instrumentele“ de bătaie folosite: cravaşe confecţionate din curele de ventilator de maşini, care erau întărite cu sârmă până la mijloc, şi ciomege. De cele mai multe ori, bătăile deţinuţilor de la Chilia Veche erau auzite şi de localnici, care, în cele din urmă, au informat conducerea ministerului.
Torţionarul era plătit regeşte. Conform unui ordin din 1956 al Ministerului Afacerilor Interne, semnat de gen. col. Alexandru Drăghici, maiorul Moromete Nicolae, la acea vreme şef penitenciar la colonia Chilia Veche, avea un salariu de 1.500 de lei, o sumă impresionantă pentru acele vremuri.
Au fost ultimele acte de tortură ale lui Nicolae Moromete. De această dată, comisia nu l-a mai scăpat pe fostul măturător, propunând trecerea lui în rezervă. În urma raportului, în data de 28 februarie 1959, a fost trecut în rezervă, cu drept la pensie, dar fără să fi fost judecat pentru crimele şi tratamentele inumane prin care au trecut mii de deţinuţi la Jilava, Văcăreşti, Caranşebeş, Galaţi, Chilia Veche. După trecerea în rezervă a fost plasator la un cinematograf din Bucureşti. Din păcate, în sistemul electronic al Ministerului de Interne nu apare data la care Nicolae Moromete a murit.
Moromete a scăpat de braţul legii, Vişinescu nu
Nicolae Moromete nu a plătit niciodată pentru crimele sale. Nimeni nu ştie când a murit şi nici unde a fost înmormântat. Dar şi torţionarii care au trăit mult timp după Revoluţie au dus o bătrâneţe liniştită şi s-au bucurat de pensii mai mari decât cele plătite de statul român victimelor lor. Au fost doar două excepţii: Alexandru Vişinescu şi Ioan Ficior, cei doi călăi ai închisorilor comuniste care au fost condamnaţi pentru crime împotriva umanităţii. Alexandru Vişinescu, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a fost condamnat definitiv, în 10 februarie 2016, la 20 de ani de închisoare în dosarul în care a fost găsit vinovat de crime împotriva umanităţii, decizia fiind o premieră din punct de vedere judiciar.
Procurorii Parchetului instanţei supreme l-au acuzat pe Vişinescu că, în perioada 1956-1963 a luat măsuri de persecutare a deţinuţilor politici încarceraţi la Râmnicu Sărat. El a fost de altfel ultimul comandant al închisorii, unde a murit, în urma torturilor, liderul PNŢ Ion Mihalache. Fostul călău a murit la 5 noiembrie, în Spitalul-Penitenciar Rahova. Nici celălalt torţionar, Ioan Ficior nu a apucat să ispăşească pedeapsa primită, tot de 20 de ani de închisoare, sfârşind la 26 septembrie 2018, la Spitalul Penitenciarului Jilava. Ficior a fost trimis în judecată în august 2014, fiind acuzat că în perioada 1958-1963, când a condus Colonia de muncă Periprava, a introdus şi coordonat un regim de detenţie represiv, abuziv, inuman şi discreţionar împotriva deţinuţilor politic, fiind înregistrate 103 decese.
Mărturii ale victimelor: „Care p.... mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!!!“
Luptătorul anticomunist Grigore Caraza, în cartea sa „Aiud însângerat“ i-a dedicat un capitol lui Maromet. Disidentul povesteşte despre faptul că toţi colegii de celulă şi-au bătut joc de Moromete, un om incult, dar care avea puterea în mână: „Pentru a putea stăpâni, conduce şi teroriza poporul, comuniştii s-au servit de elemente de cea mai joasă speţă, de drojdia şi scursura acestui neam. Un exemplu elocvent este Maromet, care a ajuns în timpul comunismului comandantul celei mai sălbatice închisori, Jilava, cunoscut ulterior printre cei mai sângeroşi torţionari comunişti. Înainte, fusese om de serviciu la primăria Sectorului Negru Bucureşti - pe atunci, capitala fiind împărţită pe sectoare, în culori - galben era centrul, iar pentru celelalte sectoare fiind verde, roşu, albastru şi negru“.
Iată cum descrie Grigore Caraza ceea ce s-a petrecut după gratii: „Într-o zi, când Maromet trecea să îşi vadă robii, sub priviri îi căzu o maximă scrisă pe peretele unei celule: «Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob» - Seneca - filozof roman, sec. I d.H. Înfuriat peste măsură, Maromet le-a strigat celor din camera respectivă: «Care p.... mă-tii eşti Seneca, mă?! Ieşi afară!!!» Linişte. «N-auzi, mă?! Ieşi, mă, afară!!!» Aceeaşi linişte mormântală. Spumegând de mânie, Maromet se adresă unuia dintre însoţitorii săi: «To... to... tovarăşe mi... mi... miliţian, mergi la Grefă şi adu-mi tabelul camerei! Îl învăţ eu minte pe Seneca!!!» Miliţianul îi aduse tabelul şi Maromet îl citi cu insistenţă de câteva ori, dar Seneca - nicăieri! Pentru că între timp se instalase o atmosferă de groază care nu prevestea nimic bun, un student îi spuse: «Domnule comandant, Seneca a plecat de dimineaţă la tribunal pentru că astăzi avea termen şi probabil că se va întoarce după-masă.» După ce îl înjură şi pe student, luminat, Maromet i se adresă din nou miliţianului: «Mergi în poartă şi, când o veni Seneca de la Tribunal, să mi-l aduci mie! I-arăt eu lui Seneca, Dumnezeii mă-sii!»“.
ZECE ANI DE DETENŢIE PENTRU „NIMIC“
Părintele Benedict Ghiuş, arestat în lotul „Rugul Aprins“, împreună cu părintele Daniil Sandu Tudor, a răspândit o poveste care a ajuns legendară în legătură cu Moromete, spune istoricul Marius Oprea. Părintele a fost cel care, păstrându-şi cumpătul, a alinat cu bunătate sufletele celor ce au ajuns în iadul Jilavei. A făcut acest lucru atât acolo, cât şi pe tot parcursul detenţiei. Arhimandritul Sofian Boghiu şi-a amintit astfel acele momente: „Cât am stat la Jilava, înghesuiţi într-o celulă mare, cu pereţii înnegriţi de păcură, unde, în afară de noi, mai erau mulţi alti oropsiţi, părintele Benedict, luminos la chip, s-a impus de la început, prin cuvântul său blând, convingător şi înţelept, ca o mare mângâiere pentru toţi cei de faţă – civili, ofiţeri, preoţi, medici, monahi, tineri şi vârstnici – încât uitam cu totul de mizeria în care ne aflam“.
Pastorul Richard Wurmbrand i-a păstrat şi el vie în memorie amintirea. Arhimandritul Ghiuş încerca să descreţească frunţile arestaţilor, povestindu-le diferite întâmplări. Odată, le-a relatat o poveste despre care susţinea că este reală, despre cum colonelul Moromete, directorul Jilavei, în vreme ce trecea prin faţa unui şir de deţinuţi şi punea fiecăruia aceeaşi întrebare: „De ce ai fost condamnat?“. Unul dintre deţinuţi a replicat: „N-am făcut nimic, domnule colonel, şi am primit zece ani!“. Moromete a mers mai departe: „Şi tu ce ai făcut?“. Un alt răspuns: „Nimic, domnule colonel, şi am luat douăzeci de ani!“. Furios, Moromete îl repede: „Porc mincinos! În Republica noastră populară, pentru «nimic» nu se capătă mai mult de zece ani!“. Această relatare avea să facă înconjurul închisorilor, intrând practic în folclorul de temniţă, fiind reţinută în memoria a numeroşi deţinuţi politici.
FARMECUL LUI MAROMET: ERA BÂLBÂIT
Romana Georgescu Bârlad (Simionescu) a fost arestată la 15 august 1949 şi reţinută la Jilava fără sentinţă de condamnare pe când era studentă la Facultatea de Litere, împreună cu tatăl său, avocatul Gheorghe Simionescu, acuzat de „acte preparatorii în vederea comiterii infracţiunii de surparea ordinii constituţionale“. În interviul publicat în „Experienţe carcerale în România Comunistă“, volume editate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, aminteşte de Moromete: „După două luni am ajuns la Jilava, unde era comandant faimosul Maromet. Era bâlbâit, negricios...secţia noastră de femei era unde-i acum infirmeria, către Valea Plângerii. Erau patru celule mari şi late“. Ea îşi aminteşte că legionarele alături de care era închisă au început să cânte de Înviere cântece legionare. „Bineînţeles, a ieşit scandal. A venit madam Chiru şi l-a chemat pe Moromete, a bătut geamu-n cuie, le-a pedepsit, nu le-a dat cina de seară“.
Şi preotul greco-catolic Tertulian Langa, condamnat la 20 de închisoare pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, şi-l aminteşte pe Moromete. „La Jilava am avut neaşteptata onoare să-l cunosc pe celebrul Maromete. Era găgăuz, deci un fel de rus turcit. Era o bestie, lovea cu o cârje... Tot timpul era înarmat cu un ciomag uriaş, noduros, puternic, cu care lovea în stânga şi-n dreapta, pe unde putea. Farmecul lui era că era bâlbâit... Şi ne-amuza grozav în timp ce ne bătea să-l auzim cum se bâlbâie! «Maa...maa... mă, te ba...ba...bag...» şi aşa mai departe. La Jilava am fost folosit la realizarea unei grădini... plantam roşii. Dar, pentru ca să fiu vrednic de această înaltă demnitate, Maromete a ţinut să mă supună unui examen.
A trimis pe nişte miliţieni să aducă de la suprafaţă, că Jilava era sub pământ, adică sub cota zero, să aducă nişte lădiţe cu răsaduri: «Acuma să te văd ce ştii». Nemernicele astea de răsaduri erau toate la fel: o rădăcină şi două frunzuliţe. Ele erau diferite pentru cine ştia, însă bineînţeles că eu nu ştiam. «Ce e asta, mă?». «Galanthus nivalis». «Ce e asta mă?». «Galanthus nivalis». Ăsta, de fapt, este ghiocel nobil. «Ce e asta, mă?». «Capsella bursa-pastoris». Asta este, de fapt, traista ciobanului, o buruiană oarecare. «Bă, ce limbă vorbeşti tu, mă?». «Domnule, la noi în lumea ştiinţifică, pentru ca să nu facem confuzii între plante, le dăm denumiri ştiinţifice, pe limba latină». «Mă, tu eşti chiar grădinar! Mai dă-i o porţie de mâncare». Şi uite aşa am câştigat graţiile lui Maromete“, îşi amintea preotul Tertulian Langa.
Se încarcă comentariile...
