Academicianul Petre T. Frangopol, despre cum poate fi salvată România: „Şcoala de astăzi nu asigură pregătirea indivizilor la nivelul dotării lor biologice“
0
Reputatul profesor de chimie, radiochimie şi biofizică Petre T. Frangopol (82 de ani) provine dintr-o clasă de liceu constănţean care a dat Academiei Române nu mai puţin de trei membri. Academicianul vorbeşte cititorilor „Weekend Adevărul“ despre salvarea României: căutarea permanentă a excelenţei şi fuga de mediocritate.
La venerabila vârstă de 82 de ani, Petre T. Frangopol, membru de onoare al Academiei Române, a ţinut recent să-şi revadă Constanţa natală şi liceul la care a învăţat – Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân“, răspunzând invitaţiei directorului Vasile Nicoară. Profesorul de chimie, radiochimie şi biofizică, care a activat în Universităţile „Al. I. Cuza“ din Iaşi, „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca etc., şi-a început cariera ştiinţifică la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, în 1957.
La întâlnirea de la Constanţa, el le-a vorbit olimpicilor şi profesorilor despre „Mediocritate şi excelenţă“, concepte care constituie titlul unei serii de şase volume publicate de el în ultimii 15 ani, ce reunesc zeci de articole care radiografiază ştiinţa şi învăţământul din România. La liceul unde s-a format academicianul Frangopol există o tradiţie respectată de generaţii: majoritatea profesorilor sunt foşti elevi ai acestei şcoli de elită, care pregătesc la rândul lor olimpicii colegiului de astăzi.
Merită menţionat un exemplu relevant. Printre colegii de clasă ai academicianului Petre Frangopol se numără şi profesorul de matematică Dumitru Ţifrea, ex-director al liceului între anii 1990 şi 2000, în mandatul căruia clădirea liceului – ce fusese ocupată de armata sovietică mulţi ani, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – a fost reparată pentru sărbătorirea centenarului din 1996. Profesorul Ţifrea i-a fost diriginte în liceu şi profesorului de fizică Ion Băraru, care a dus România pe podiumul competiţiilor NASA, prin intermediul zecilor de olimpici ai Colegiului pe care i-a pregătit.
Mediocritatea, ridicată la rang de excelenţă în România
„Weekend Adevărul“: În afară de olimpicii pregătiţi pentru performanţă, un elev mediocru are slabe şanse în sistemul educaţional de astăzi să găsească domeniul în care excelează. Să cauţi, să încurajezi şi să scoţi la lumină excelenţa din mediocritate, nu aceasta este adevărata artă a educaţiei?
Petre T. Frangopol: La noi în ţară, mediocritatea este ridicată la rang de excelenţă. „Mediocră“, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, este „o persoană care nu iese din comun, nu se evidenţiază prin nimic, este modestă, banală, lipsită de inteligenţă, de capacitate ori cultură, de spirit, fără valoare“. Mediocritatea a prins rădăcini adânci în societate, în perioada comunismului, când a fost intens promovată, deoarece conştient de propria sa mediocritate, comunismul era speriat de elite. Or, elita unei ţări este cea care modelează, dezvoltă societatea. Aşa s-a format România modernă, de la 1866 până în 1940. Comunismul a vrut să distrugă această elită, care reprezenta un pericol pentru sistem, prin libertatea gândirii. În secolul al XXI-lea, o naţiune doreşte să aspire la o societate a valorilor. Sistemul ei social şi al educaţiei trebuie să fie structurate într-un asemenea mod încât să selecteze talentele, valorile, energia şi caracterul acelor tineri care să devină generaţia următoare de lideri pentru fiecare segment al societăţii. Calitatea unei ţări, se ştie, depinde într-o foarte mare măsură, de elitele sale, de înţelepciunea acestora şi de colaborarea liderilor cu cetăţenii. Din punct de vedere biologic, este atestat genetic faptul că oamenii nu sunt în mod egal dotaţi cu aceeaşi inteligenţă nativă. Ceea ce natura nu a putut crea poate fi corectat prin metode artificiale, adică prin legi care să stabilească egalitatea între oameni. Natura refuză unicitatea pentru simplul motiv că ar dispărea. Ea a ales diversitatea lumii care garantează perpetuitatea.
Am văzut manifestaţiile din Bucureşti şi din ţară, după nenorocirea din Colectiv... De-abia acum şi-au dat seama că doar mediocritatea a dus România în situaţia asta... Petre T. Frangopol academician
- Ţările din Vest au înţeles ce spuneţi dumneavoastră: calitatea unei ţări depinde de elitele sale.
Ţările din Vest – Franţa, Japonia, SUA etc. – au şcoli preparatoare de un an-doi, pentru pregătirea elevilor de a intra, cu examen, în marile lor universităţi, de unde guvernele îşi recrutează funcţionarii. Nu ca la noi, unde absolvenţi ai unei universităţi particulare din Cucuieţii din Deal devin mari directori sau funcţionari superiori într-un minister şi apoi, prin plagiat sau cu bani, obţin şi o diplomă de doctor! Derapajul învăţământului românesc a început în 1948, odată cu reforma comunistă care a creat omul nou, „homo sovieticus“, cel priceput la toate, care urma o şcoală unde promovabilitatea maselor trebuia să fie de 100%. Mare parte din elita corpului profesoral, ce fusese educată în perioada interbelică în spirit european, a murit în închisorile comuniste sau la Canal. Alţii au trăit în umilinţă, făcând munci necalificate. Adăugaţi politizarea învăţământului, îndoctrinarea elevilor şi studenţilor, instaurarea unui climat de suspiciune şi delaţiune, limitarea drastică a schimburilor de publicaţii şi colaborări cu Occidentul. Elitele, care totuşi s-au format în acei ani, au evadat din sistem, s-au izolat sau au acceptat compromisul cu Puterea. Seria mea din liceu, fără falsă modestie, a fost una de elite. Din clasa mea au devenit membri ai Academiei Române trei elevi: Geavit Musa, care nu mai este, Eugen Ivanov şi subsemnatul. Sunt şi alte numeroase elite care ar putea fi menţionate, dar timpul şi spaţiul nu ne permit să le cităm.
„Egalitate pentru toţi, dar împotriva naturii“
- Dar a venit momentul Decembrie 1989...
Din păcate, după 1989, minoritatea intelectuală de la noi şi-a pierdut conştiinţa faţă de dezvoltarea societăţii. Clasa politică a blocat dezvoltarea educaţiei şi a ştiinţei din România la nivelul Occidentului. Domenii vitale pentru orice societate modernă, acestea au primit bugete nepermis de mici. Ministerele postdecembriste nu au fost interesate de exemplul ţărilor din Vest, care de peste 200 de ani au acordat prioritate educaţiei şi cercetării. Economiştii din guverne au avut şi au soluţii de tip comunist: când este criză, taie bugetul Sănătăţii, Culturii, Educaţiei şi Cercetării, adică procedează invers faţă de Vestul civilizat. Statul a sprijinit în schimb dezvoltarea universităţilor particulare, adevărate fabrici de diplome a căror lipsă de valoare a fost demonstrată. Există şi excepţii notabile, dar prea puţine pentru a schimba situaţia. Era de aşteptat ca România, trecută prin purgatoriul comunist, să privească spre tradiţia istorică a învăţământului ei, atunci când era reper în educaţia internaţională. Dar reforma învăţământului începută în anul 1998 are reminiscenţe din 1948: vrea egalitate pentru toţi, dar împotriva naturii biologice. În loc să promoveze un învăţământ unitar în diversitate, România continuă învăţământul unitar în uniformitate. Şcoala de astăzi nu asigură pregătirea indivizilor la nivelul dotării lor biologice.
„Revenirea tinerilor de succes, doar un vis frumos“
- Drama începe la terminarea şcolii, când tinerii îşi dau seama că nu sunt pregătiţi pentru înfruntarea realităţii de zi cu zi.
Deocamdată nu se doreşte ca învăţământul preuniversitar să fie reformat, ci doar coafat după modelul şcolilor umaniste occidentale, nu al şcolilor de elită occidentale. La absolvirea liceului, un tânăr are un handicap sever de cunoştinţe, care nu vor mai fi recuperate, deci tânărul nu va putea fi util sectoarelor care propulsează economia. Cei care vor să urmeze o facultate unde se cere matematică, fizică, chimie, biologie sunt obligaţi să înveţe cu ajutorul unor meditaţii costisitoare. Ca să compenseze anii în care a fost micşorat nepermis numărul de ore la aceste discipline, în România s-au înfiinţat zeci de specializări ca Sociologie, Etnologie, Pedagogie, Ştiinţe politice... Acest lucru a amânat intrarea pe piaţa muncii a milioane de tineri, pentru că sunt slab calificaţi. Tinerii performanţi, şi nu numai aceştia, aleg să părăsească ţara sau să nu se mai întoarcă acasă după studii strălucite peste hotare. Alţi tineri îşi dezvoltă afaceri care în ţară ar fi sufocate de impozite falimentare, corupţie şi o legislaţie împovărătoare. Revenirea tinerilor de succes din diaspora rămâne doar un vis frumos, clamat de politicieni, dar fără măsuri concrete de încurajare. De ce? Fiindcă majoritatea politicienilor de azi ai României nu sunt interesaţi de viitorul României, ci numai de pensiile lor sau de realegerea lor în diferite funcţii politice sau parlamentare. Nu este un secret că le lipseşte patriotismul, o educaţie şi o cultură care se formează şi modelează în anii de liceu.
Contează nivelul cunoştinţelor generale asimilate de elevi! Altfel, România se condamnă să fie o colonie tehnologică, furnizor de mână de lucru ieftină pentru companii străine.
- Sunt tot mai mulţi nostalgici ai sistemului de învăţământ dinainte de 1989. Expresia „pe vremea mea aia se făcea carte“ începe să fie folosită de oameni din ce în ce mai tineri. Tindem să idealizăm şcoala cu cât ne îndepărtăm de vârsta ei?
Am spus-o de nenumărate ori, de-a lungul timpului, iar situaţia din anul 2000, spre exemplu, nu este cu mult diferită de cea din anul 2015. S-a creat o masă cenuşie de tineri, cu tare educaţionale şi de cultură generală. A scăzut nivelul pregătirii şi mai ales nivelul intelectual al oricărei profesii. La facultate ajung tineri din ce în ce mai slab pregătiţi, deficitari la limba română, la operaţii elementare de matematică, dar şi la istoria României. Părinţii lor, care au trecut, şi ei, prin şcoală ca gâsca prin apă, sunt protestatarii de astăzi ai promovării după valoarea cunoştinţelor. În paralel cu această masă cenuşie, s-au dezvoltat valori, circa 10-15%, care se detaşează net de ceilalţi prin dragostea faţă de carte, de exemplu olimpicii şi premianţii, care se pregătesc ca la sportul de performanţă, cu profesori pe post de antrenori. Dar nu poate fi apreciată valoarea unei şcoli doar după numărul olimpicilor. Contează nivelul cunoştinţelor generale asimilate de elevi! Altfel, România se condamnă să fie o colonie tehnologică, furnizor de mână de lucru ieftină pentru companii străine. Iar învăţământul mai suferă de o hibă, care n-a fost îndepărtată de reformă: accesul la catedra universitară a absolvenţilor cu adevărat valoroşi. Pătrunderea lor este blocată de salarizarea de batjocură, de blocarea posturilor existente. Non-valorile, mediocrii, acei piloni ai regimului neo-comunist sunt protejaţi de sistem, iar acest lucru pur şi simplu blochează primenirea corpului universitar românesc, la nivelul secolului al XXI-lea.
„În manualele de astăzi, despre educaţie civică în spiritul dragostei faţă de ţară nu este vorba nicăieri!“
- Se poate lupta Şcoala singură pentru propria-i salvare? Ce-i mai rămâne de făcut, ce poate repara?
Trebuie avute mereu în minte vorbele marelui umanist olandez Erasmus, care afirma încă din secolele XV-XVI: „Viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care aceasta îşi pregăteşte tineretul“. Ctitorii învăţământului României moderne, Spiru Haret şi Constantin Angelescu, au plecat de la zero şi nu aveau sprijin bugetar. Spiru Haret spunea că marea răspundere a şcolii este de a forma buni cetăţeni care trebuie să-şi iubească fără rezerve ţara. La sate, cei trei piloni ai educaţiei, învăţătorul, medicul şi preotul, erau coloana vertebrală a educaţiei şi aveau o existenţă decentă: salariu, casă, pământ – cel puţin cinci hectare donate de stat.
Comparaţi, vă rog, cu situaţia de acum! În manualele de astăzi, despre educaţie civică în spiritul dragostei faţă de ţară, nu este vorba nicăieri! România a avut în învăţământ astfel de oameni, care s-au gândit la viitorul poporului lor, prin educaţie.
Vreau să amintesc în mod deosebit o mare personalitate: profesorul Ilie G. Murgulescu, care a trăit în anii 1902-1991 şi care a reuşit în plin comunism să oprească reforma şcolară de sorginte sovietică, cu efectele sale dezastruoase. Murgulescu a fost ministru al Învăţământului în perioada 1954-1956 şi 1959-1963. Realizând către ce ne îndreptăm, i-a convins pe mai-marii vremii că învăţământul românesc, după reforma comunistă din 1948, mergea foarte prost. El a obţinut anularea învăţământului de 10 clase, reînfiinţând liceele de 11 clase, apoi de 12 clase. A reintrodus Bacalaureatul european cu 7 discipline orale într-o zi. Datorită lui Murgulescu, elevii nu au mai fost siliţi să înveţe doar limba rusă, căci el a readus în şcoli franceza, engleza, latina. Tot lui i se datorează o mare victorie. Profesorul Ilie G. Murgulescu a desfiinţat acel sistem inuman, de admitere la facultate pe baza „dosarului curat“ şi a „originii sănătoase“.
Nu în ultimul rând, a introdus bursele de merit pentru încurajarea competiţiei între elevi şi studenţi. Reforma lui Murgulescu a funcţionat excelent până când profesorul a trebuit să se pensioneze, forţat de divergenţele cu conducerea de partid şi de stat, care introdusese în programa fiecărui ciclu de învăţământ cele 4 discipline marxist-leniniste: materialism dialectic şi istoric, socialism ştiinţific, economie politică şi istoria PCR.
A scăzut nivelul pregătirii şi mai ales nivelul intelectual al oricărei profesii. La facultate ajung tineri din ce în ce mai slab pregătiţi, deficitari la limba română, la operaţii elementare de matematică, dar şi la istoria României. Părinţii lor, care au trecut, şi ei, prin şcoală ca gâsca prin apă, sunt protestatarii de astăzi ai promovării după valoarea cunoştinţelor.
- Care este modelul de învăţământ pe care ar trebui să-l adopte România?
România interbelică a avut unul dintre cele mai bune sisteme de învăţământ din Europa. Avea o structură bună, era eficient. Elitele se formează în timp. Ele constituie resursa cea mai preţioasă a României. Cum sprijinim formarea de elite? Este un exemplu citat adesea: Finlanda, ţară care, după recesiunea sa economică din anul 1990, a avut o renaştere a economiei naţionale. Cum a reuşit asta? Investind masiv în educaţie şi cercetarea ştiinţifică fundamentală generatoare de cunoştinţe noi pentru tehnologii noi, altfel spus, la dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere, deci alocarea unor fonduri corespunzătoare. Datele publicate pe 30 noiembrie 2015 de Eurostat arată că România a alocat, în 2014, 0,38% din PIB pentru cercetare şi dezvoltare, situându-se pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Comparativ, Coreea de Sud alocă 4,15% din PIB, Japonia – 3,47%, ţările Vest-europene – între 3 şi 4%. Lecţia este foarte simplă: „cum arată şcoala astăzi, aşa va arăta ţara mâine“, afirma Spiru Haret.
- Sunt tinerii de astăzi tentaţi să urmeze modelul dascălilor, să devină ei înşişi profesori pentru pregătirea unui viitor mai bun?
Tentaţi sunt, dar nu sunt şi încurajaţi. Îi îndepărtează de catedră, în primul rând, lipsa de respect cu care guvernele, din 1990 încoace, fără excepţie, tratează această breaslă, prin expunerea la salarizare submediocră şi la compromisuri profesionale inacceptabile, ştirbindu-le personalitatea.
- Dacă aţi fi acum la catedră, care ar fi cea mai importantă învăţătură pe care aţi da-o tineretului?
Vă invit pe toţi să citiţi! Calea regală a accesului către societate, mai ales către cea internaţională, se face prin cultură, educaţie, şcoală. În România sunt consideraţi personalităţi cei care au bani. Criteriul este greşit! Valoarea nu poate fi cumpărată de bani, ea însăşi este un tezaur. Am văzut şi manifestaţiile din Bucureşti şi din ţară, după nenorocirea din Colectiv... (I se frânge glasul de lacrimi) De-abia acum şi-au dat seama că doar mediocritatea a dus România în situaţia asta... (Aproape strigă) Lipsa de educaţie elementară! Copii, să vă respectaţi profesorii! Să vă respectaţi părinţii, să respectaţi mediul înconjurător! Niciodată să nu sfidaţi!
CV Petre T. Frangopol
Data şi locul naşterii: 26 mai 1933, Constanţa
Studiile şi cariera:
Absolvent al Liceului „Mircea cel Bătrân“ Constanţa – 1951
A absolvit Facultatea de Chimie Industrială, Politehnica din Iaşi – 1956
Specializare postuniversitară de un an: Radiochimie şi Aplicaţii ale Tehnologiilor Nucleare la Facultatea de Fizică a Universităţii Bucureşti - 1957
Doctorat la Politehnica din Timişoara – 1968
Studii post-doctorale: National Research Council of Canada, Division of Chemistry (1969-1970), G. Washington University, Washington D.C. (1970 -1971), Dozentenstipendium Humboldt, Germania (1972).
A lucrat în cadrul Laboratorului de Chimie Organică al Politehnicii din Bucureşti (1958-1963) şi în cadrul Institutului de Fizică Atomică (IFA) Bucureşti (1957-1994).
A predat la Universităţile: „Al. I. Cuza“ Iaşi, Facultatea de Fizică (1991-1998), unde a contribuit decisiv la crearea secţiei de Biofizică şi a primei secţii de Fizică Medicală la o Universitate din România, „Vasile Goldiş“ Arad (1997-1998), „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca (1999-2002) şi Politehnica Bucureşti (2002-2004).
A fost consilier la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior - CNCSIS (2002-2010) şi în prezent la Institutul de fizică şi inginerie nucleară „Horia Hulubei“ de pe plaftorma din Măgurele.
A fost membru al unor reputate instituţii ştiinţifice internaţionale: Societatea Franceză de Chimie (din 1969), Societatea Americană de Chimie (din 1970) până în 1990 când era scutit de cotizaţii, Societatea Germană de Chimie (din 1971- până în prezent), Institutul internaţional de Oceanografie, Centrul Operaţional al Mării Negre (din 1999), Societatea Română de Chimie, Societatea Română de Biofizică .
Pentru realizările sale ştiinţifice i s-a acordat Premiul „C. Miculescu“ al Academiei Române (1990).
A devenit membru de onoare al Academiei Române în 2012.
Locuieşte în: Bucureşti
Pe aceeaşi temă:
Liceenii NASA, creatorii „oraşului spaţial“: „Cândva vom fi bunicii acestor staţii din Cosmos“
Olimpici internaţionali la materii care nu se predau în învăţământul românesc
Se încarcă comentariile...
