Învierea la Gherla: noaptea în care deţinuţii au cântat imnul creştinătăţii: „Simţeam cum întreaga clădire se mişcă, gata să se dărâme“

Învierea la Gherla: noaptea în care deţinuţii au cântat imnul creştinătăţii: „Simţeam cum întreaga clădire se mişcă, gata să se dărâme“

Celulă la Gherla recreată în cadrul unei expoziţii

În noaptea de Înviere a anului 1957, 60 de deţinuţi s-au aşezat în genunchi şi au început să cânte „Învierea Domnului“. Închisoarea părea că se cutremură la ruga celor care chemau în ajutor puterea divină pentru a scăpa de bolşevici.

Din mărturia lui Oprea Tărăban publicată în colecţia „Din documentele rezistenţei“, aflăm despre curajul nebun al deţinuţilor care au cântat „Învierea Domnului“. „Un episod dureros, strigător la cer, s-a petrecut în noaptea de Înviere în închisoarea Gherla, în anul 1957. Eram la etajul I, într-o cameră cu peste 60 de deţinuţi printre care şi câţiva ofiţeri superiori socotiţi criminali de război, în realitate eroii poporului român, care au luptat împotriva bolşevismului rus, până în Caucaz şi Crimeea“, povesteşte cel care a fost condamnat la 23 de ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. 
 
„Majoritatea erau cu ani grei, executaţi, bolnavi, slabi, încît ne sprijineam unii pe alţii stînd jos, pe şezut, nemaiputînd sta în picioare. Masa ne-a fost adusă între orele 18-19, un polonic de 400 grame de arpacaş; toţi eram îndureraţi, duşi cu gîndul în sînul familiilor care erau răspîndite pe tot cuprinsul ţării, la cei dragi şi la alte timpuri. Aşteptam Învierea Domnului…“
 
La un moment dat, dintr-o cameră vecină s-a auzit imnul creştinătăţii «Hristos a înviat din morţi». „Ca la o comandă toţi aceşti 60 de oameni am căzut în genunchi şi am început ca dintr-o singură inimă, o singură voce, să cîntăm «Învierea Domnului». În toată închisoarea Gherla, în care se aflau poate la ora aceea 7-8.000 de deţinuţi, se cutremurau zidurile, simţeam cum parcă întreaga clădire se mişcă, gata să se dărîme. Erau strigătele acestor disperate fiinţe care chemau în ajutor puterea Divină, pentru a ne scăpa din gheara comunistă. Toată noaptea am cîntat, stînd printre paturi – pe intervale – fiecare în dreptul patului său, sprijiniţi de paturi, de pereţi, de masă, încît n-am ştiut cînd s-a dat stingerea şi cînd a sunat deşteptarea. În cîteva rînduri ni s-a deschis uşa, intrînd miliţianul, ţipînd la noi să încetăm, alarmîndu-se toată închisoarea, fiindcă în pauze auzeam zgomote pe culoare şi în jurul închisorii“.
 
Dimineaţa, în prima zi a Paştelui, s-a deschis uşa şi a intrat în cameră un grup de ofiţeri: comandantul închisorii, maiorul Goiciu, un colonel despre care a aflat mai tîrziu că era comandantul securităţii din Cluj, ofiţerul politic al închisorii şi alţi 3-4 ofiţeri de grade inferioare. 
 
„Colonelul – comandantul securităţii – a făcut cîţiva paşi de la uşă şi a întrebat: «Cine a cîntat azi noapte în această cameră?»… Nimeni nu a scos nici un cuvînt şi cu dispreţ faţă de aceşti criminali odioşi, au întors privirile spre perete. Colonelul observînd dispreţul nostru, înfuriat, a ridicat tonul şi a repetat întrebarea. Aceeaşi tăcere de moarte. Atunci se întoarce, face un pas către colonelul nostru Pajură, care era şi el în picioare şi aproape de uşă, şi-i pune lui întrebarea: «Ia spune tu, măi banditule, cine a cîntat azi-noapte în această cameră?». Răspunsul colonelului Pajură a fost extraordinar de sobru şi de categoric: «TOATĂ CAMERA». 
 
Răspunsul colonelului Pajură l-a dezechilibrat pe acest criminal, care a început să ţipe spunînd: «Vă vom învăţa noi bandiţilor, criminali ai poporului!» A ieşit pe uşă urmat de inconştientele cozi de topor care îl însoţeau. După aproximativ 2-3 ore, s-a deschis uşa celulei intrînd maiorul Goiciu, comandantul închisorii, ofiţerul politic, ofiţerul de serviciu şi 3-4 miliţieni înarmaţi cu pistoale mitralieră agăţate de gît, citind de pe o hîrtie pe care o avea în mînă: ”Cei care îşi vor auzi numele îşi vor lua bagajul şi vor trece la uşă”.
 
1. Pajură Ioan – treci aici,
2. Tărăban Oprea – treci aici,
3. Purnichescu Gheorghe – treci aici,
Apoi se întoarce către ofiţerul de serviciu şi-i ordonă: ”Ia-i şi du-i!”.
 
Toţi trei, unul după altul, avînd în faţă ofiţerul de serviciu, iar în spate unul dintre miliţienii cu pistolul mitralieră agăţat de gît, am coborît scările la parter, am ieşit pe uşa din dosul clădirii în curte, apoi am trecut pe sub un zid înalt de doi metri printr-o uşă, în altă curte mică, unde se afla o clădire veche, am coborît cîteva trepte, am intrat pe o săliţă cu scîndură putredă, cu şase uşi mici – deci şase celule – şi deschizîndu-ne prima uşă din stînga, ne-a spus să intrăm înăuntru.
 
Celula în care am intrat, era şi ea cu două trepte mai jos, întunecoasă, iar cînd am călcat cu bocancii pe ciment am simţit apa care era de 6-7 cm grosime.
 
Aproape pipăind, am dat peste paturi, care erau două, suprapuse, şi încă unul singur, care se găseau la o depărtare cam de un metru de uşă. În fundul acestei foarte mici celule se afla o tinetă, iar la capătul patului nesuprapus, se găsea un vas de lemn cu o cană de tablă, pentru apă de băut, acestea avînd capace din lemn. Pentru lumină, o ferestruică de 15/15 cm. Pe paturi erau nişte saltele vechi, cu puţine paie sfărîmate şi pături vechi şi rupte.
 
Pe patul singur, nesuprapus, s-a aşezat colonelul Pajură, pe celelalte două – eu pe cel de jos, iar Gheorghiţă, fiind mai tînăr, s-a urcat pe cel de sus. Toate le-am făcut după ce uşa s-a închis.
Pereţii celulei erau umezi, igrasioşi. Becul din plafon, deşi aprins – ferestruica aceea mică dată cu var nu dădea lumină – nu satisfăcea necesarul de lumină. Aerul era sufocant. Fereastra nu avea oblon. Dimineaţa ni se deschidea uşa pentru ca eu şi Gheorghiţă să mergem la canal pentru a deşerta tineta şi să luăm apă de băut, operaţiune care dura 10 minute.
 
Colonelului Pajură i se făcea rău, cădea pe pat. Îl lăsam 10-15 minute liniştit, pînă îşi revenea. Situaţia noastră era disperată. Ne-am dat seama că în aceste condiţii nu vom putea rezista multă vreme.
Dar cu credinţă în Dumnezeu, ne încurajam reciproc, mai ales că noi, toţi trei, aveam pedepse grele şi cunoşteam bine cum procedează sistemul comunist pentru a ne extermina“, încheie el supliciul la care au fost condamnaţi 45 de zile. Când au fost scoşi din acele celule, au putut să constate că erau 18 deţinuţi dintre cei 7-8000 din închisoarea din Gherla, care în noaptea de Învierea Domnului au cântat «Christos a înviat», în anul 1957.
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: