Întâmplări tulburătoare din Al Doilea Război Mondial. Un ostaş român a oferit unei familii de ţărani ruşi hrana sa pe o săptămână. Răsplata lor l-a uimit

Întâmplări tulburătoare din Al Doilea Război Mondial. Un ostaş român a oferit unei familii de ţărani ruşi hrana sa pe o săptămână. Răsplata lor l-a uimit

Militari români în Al Doilea Război Mondial la Constanţa - 1944 Sursa foto Dan Şambra romaniaforum.info

Războaiele mondiale au lăsat loc plăpând unor întâmplări cutremurătoare de viaţă, pe care le considerăm aproape imposibile în contextul unei lupte pe viaţă şi pe moarte. Teodor Onea, un soldat care a luptat în Al Doilea Război Mondial şi a fost luat prizonier, a relatat colegilor din temniţa comunistă o întâlnire pe care n-a putut-o uita niciodată.

Ştiri pe aceeaşi temă

Mărturia lui Onea a fost transmisă mai departe de tovarăşul său de suferinţă, Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

Teodor Onea s-a născut la Ploieşti şi la 20 ani a fost luat la oaste, în Armata Română. După 2 ani de militărie, la 1 septembrie 1939, nemţii au invadat Polonia, astfel că Teodor şi camarazii săi au fost concentraţi pentru perioade prelungite, din 6 în 6 luni. În iunie 1941 a fost dat ordinul de trecere a Prutului, astfel că soldaţii români au intrat în Basarabia mergând până la Cotul Donului, unde s-a dat o luptă aprigă. Aici, Teodor Onea, alături de alţi ostaşi, a fost luat prizonier. După 8 ani, ruşii i-au eliberat. Era anul 1952.

Drumul de întoarcere în ţară a fost chinuitor pentru că părea extrem de lung Ostaşii abia aşteptau să calce pe pământul ţării şi să-l sărute. Dar la apropierea de graniţă, la Ungheni, ceva s-a întâmplat. Ceva la care nimeni nu s-ar fi aşteptat niciodată.

„Toţi ne frecam mâinile de bucurie şi de emoţie că aveam să vedem Prutul şi malul românesc. Ne şi vedeam sărind din tren, îngenunchind şi sărutând pământul patriei-mamă. Dar când mai aveam un pic până la Ungheni, în tren s-a urcat Securitatea. Ne-a ordonat tuturor să ne culcăm la pământ, pe burtă, cu mâinile la ceafă. Am fost duşi direct la penitenciarul de la Cluj, unde Tribunalul militar ne-a mai dat o pedeapsă cu închisoarea, după tot ce suferiserăm. Am fost condamnaţi la 12 ani de temniţă pentru că avusesem neruşinarea de a fi luptat împotriva fratelui mai mare de la Răsărit. Patria ne-a trimis s-o apărăm, patria ne-a trimis în puşcărie“, a povestit Teodor Onea tovarăşilor de detenţie.

Acasă după 30 ani, cu amintiri de neuitat

Când a fost eliberat de la Gherla, soldatul român Teodor Onea, care nu făcuse decât să lupte pentru patrie, nu-şi mai văzuse familia de aproape 30 ani. „S-a întors acasă doar ca să moară“, a constatat amar Octav Bjoza.

Şi totuşi, mult-încercatul Teodor Onea avea cuvinte aşezate şi un gând bun pus deoparte pentru oamenii simpli pe care i-a întâlnit în Rusia. Fiind lăcătuş mecanic în civilie, pe front, Onea a primit misiunea de armurier. Schimba ţevile de la pistoalele-mitraliere, curăţa armele, le calibra. Spunea că n-a împuşcat pe nimeni cu mâna lui, pentru că avea o sarcină de care depindea reuşita unui asalt. Pe lângă arma propriu-zisă, muniţie, pătură, foaie de cort, soldatul căra în raniţă şi hrana pe o săptămână, pentru că exista temerea unui atac neaşteptat al partizanilor şi până primeau întăriri, militarii trebuia să aibă provizii.

O dată, unitatea, obosită de atâta mărşăluit, s-a oprit într-un sat pustiit de război. În ultima căsuţă, atât de prăpădită încât stătea să cadă, Onea s-a dus să se odihnească. A împins uşa cu baioneta, pregătit să vadă dacă mai este cineva înăuntru, ascuns. Dar înăuntru bătea crivăţul, ca afară, prin pereţii descoperiţi. Într-un ungher întunecat, stând dârdâind de spaimă şi de frig, era o familie: tatăl, mama şi doi copilaşi de 7-8 ani. Credeau că le-a sosit sfârşitul. Surprins că acolo se mai află cineva, rezistând în acele condiţii cumplite, românul le-a făcut semn să stea la locul lor, că nu le vrea răul. A scos proviziile sale pentru o săptămână şi le-a pus pe masă, ca să mănânce cu toţii.

S-a aşezat apoi pe marginea patului, cu arma între genunchi şi cu baioneta sub bărbie, ca să nu adoarmă prea adânc. Îi era totuşi frică de reacţia ţăranilor ruşi. Când s-a făcut lumină, tatăl dispăruse. Onea s-a gândit că s-a dus să alerteze partizanii de sosirea românilor în sat aşa că a băgat glonţul pe ţeavă şi a aşteptat.

Dar când s-a întors, rusul avea în braţe trei icoane. Le îngropase în pivniţă, ascunse bine în pământ ca să nu le găsească nimeni. Le-a pus pe masă arătându-le românului. Erau icoane pictate în ulei pe lemn, cu îmbrăcăminte de argint şi aura aurită. Nu mai văzuseră lumina de la Marea Revoluţie din Octombrie 1917. Cu gesturi hotărâte, ţăranul rus i-a arătat ostaşului român să îşi aleagă o icoană, să o ducă acasă la el, ca semn de recunoştinţă pentru că nu i-a lăsat să piară. Erau obiectele lor cele mai de preţ, pe care voiau să le împartă cu românul salvator.

„Aşa era omul simplu din Rusia, să ştiţi. Duios, iubitor, evlavios. Păcat că n-a avut noroc de conducători buni“, spunea Teodor Onea celor care îl ascultau şi care au ţinut minte istoria tulburătoare a unui soldat român în Mama Rusie.

Pe aceeaşi temă:

Drama de-o viaţă a unui fiu de deţinut politic. „Băiatul meu mi-a murit în braţe, dărâmat de refuzul comuniştilor“

Familia de eroi: poveştile celor şapte bărbaţi viteji care au luptat în cele două războaie mondiale. Unii au supravieţuit luptelor, alţii au pierit zdrobiţi de bombe

Imagini neştiute din cel de-Al Doilea Război Mondial. Amintirile unui veteran român de pe cumplitul front din Răsărit


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările