VIDEO Obiceiuri păgâne de Crăciun în Ardeal: sacrificarea porcilor, mersul cu turca şi urările de Calende

VIDEO Obiceiuri păgâne de Crăciun în Ardeal: sacrificarea porcilor, mersul cu turca şi urările de Calende

Colindătorii din Ieud, Maramureş, păstreză vie tradiţia de Crăciun. FOTO: MET

Sărbătorile creştine de Crăciun s-au suprapus peste obiceiuri păgâne precum Brumalia, Saturnalia sau Calendele. Tăiatul porcului are la bază sărbătoarea romană închinată lui Saturn, zeul muncilor agricole, când godacii erau jertfiţi la răspântie de drumuri. Colindatul îşi are originea în obiceiul din prima zi de Calende când oamenii îşi făceau urări şi schimbau daruri. Mersul cu capra (turca) e considerat un obicei necurat în satele din Ardeal.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ioan Toşa, muzeograf la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, a vorbit cu reporterul “Adevărul” despre obiceiurile păgâne de Crăciun. “Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului s-a suprapus peste o serie de sărbători păgâne, cu mare priză la public, ce aveau loc, în Imperiul Roman, în preajma solstiţiului de iarnă. Seria acestor sărbători începea la 24 noiembrie cu Brumalia care ţinea până în 17 decembrie. În părţile răsăritene ale Imperiului, sărbătoarea Brumalia, fiind ţinută la sfârşitul culesului viei şi a pregătirii vinului, s-a contaminat cu sărbătorile închinate zeului Dionysos, în cadrul cărora oamenii făceau exces de mâncare şi băutură şi petreceau   mascaţi cu dansuri şi muzică zgomotoasă. Între 17  şi 23 decembrie se ţinea Saturnalia sărbătoare închinată lui Saturn zeul semănăturilor şi a soţiei sale Ops  care personifica rodnicia pământului. Ca o jertfă adusă lui Saturn la răspântii se tăiau porci...”, a explicat cercetătorul. În timpul  Saturnaliilor erau abolite orice deosebiri între oameni, toţi socotindu-se egali, sclavii aveau dreptul să stea la masă cu stăpânii şi să fie serviţi de aceştia. „În timpul Saturnaliilor respectul legii şi al moralităţii dispărea complet, iar patimile chiar violente se manifestau cu o liberalitate pe care nimeni n-ar fi suferit-o vreodată în cursul normal al vieţii obişnuite. Înaintea sărbătorii oamenii îşi alegeau, prin tragere la sorţi un rege, care avea drepturi nelimitate asupra supuşilor, dar domnia lui se sfârşea tragic, fiind sacrificat, la sfârşit, pe altarul zeului”, a preciza Ioan Toşa. 
 
25 decembrie, naşterea Zeului Soarelui 
 
“Saturnaliile s-au bucurat de o popularitate deosebită şi-n părţile dunărene ale Imperiului Roman după cum reiese dintr-un manuscris grecesc privind desfăşurarea sărbătorii la Durostorum, în secolul al IV-lea.. Potrivit manuscrisului<<cu 30 de zile înaintea sărbătorii trăgeau la sorţi, dintre ei, un bărbat tânăr şi frumos  pe care-l îmbrăcau în haine regeşti, făcându-l să semene cu Saturn. Astfel îmbrăcat, flăcăul se plimba prin mulţime urmat de soldaţi şi avea toată libertatea să-şi dea frâu liber patimilor şi să guste orice plăcere, chiar dacă ar fi fost dintre cele mai josnice şi mai ruşinoase. Domnia sa era veselă, în schimb era scurtă şi se sfârşea tragic, căci o dată cu scurgerea celor treizeci de zile şi cu sosirea sărbătorii lui Saturn îşi tăia gâtul pe altarul zeului>>”, a explicat Toşa. El precizează că manuscrisul este deosebit de important pentru români, deoarece el arată existenţa unor creştini dunăreni în armata romană. “În anul 303  sorţii au căzut asupra soldatului creştin Dasius dar acesta a refuzat să joace rolul zeului păgân. Ameninţările comandantului său, ofiţerul Bassus, n-au dat roade şi el a fost decapitat , de către soldatul Ion, vineri 20 noiembrie , la ora 4”, se arată în manuscris. În luna decembrie, după Saturnalii, urmau Compitalia şi Larentalia, sărbători familiale închinate sufletelor morţilor. În anul 274 împăratul Aurelian introduce cultul zeului Mitra, zeul soarelui, fixând ziua de 25 decembrie ca data  sărbătorii naşterii Die natalis Solis Invictus.Seria sărbătorilor păgâne se încheia cu Calendele lui Ianuarie, sărbătoare care marca începutul anului nou civil. Calendele Ianuarie erau sărbătorite în întreg Imperiu Roman  cu mare drag, ca cea mai mare  sărbătoare din an”, a povestit Toşa. În ajunul Calendelor, oamenii vegheau toată noaptea, aşteptând venirea lor, iar în prima zi, încă din zori, se împodobeau uşile caselor cu ramuri verzi de laur.
Obiceiul colindului şi urările de Calende  
Toşa a susţinut că obiceiul colindului vine din obiceiul din prima zi de Calende (cea mai imporantă sărbătoare a romanilor care marca începutul unui an nou) când  se colindau casele, cu care ocazie oamenii îşi făceau urări de sănătate, fericire şi prosperitate, pentru noul an, dar şi daruri reciproce. “Importanţa acestor daruri nu consta în valoarea lor, ci în actul dăruirii căruia i se atribuia puterea magică de a aduce în viitor numai plăceri şi bucurii atât celor uraţi cât şi urătorilor. Urările, adică formule verbale pronunţate  cu scopul de a provoca, celui căruia îi erau adresate, realizarea întocmai a celor cuprinse în ele, erau  însoţite de anumite practici care aveau menirea de-a întări puterea magică a cuvântului şi de a  sugera că cele spuse se vor îndeplini întocmai. Astfel colindătorii însoţeau urările cu împrăştiatul unor boabe de grâu, sau cu  împărţirea de mlădiţe verzi ca talismane ale sănătăţii, fericirii şi ,în schimb, primeau la rândul lor alte ramuri  împodobite cu fructe şi diferite lucruri dulci. Cu timpul colindătorii au renunţat la obiceiul de a împărţi mlădiţe gazdelor colindate, urarea fiind însoţită de atingerea acestora cu un smoc de mlădiţe  verzi sau înmugurite, primind de la aceştia în schimb plata sub forma unor daruri utilitare pentru urările făcute”, a explicat Toşa. Calendae se numea prima zi a lunii ianuarie şi provine de la cuvântul latin calo, calare care  însemnă: a anunţa, a striga un anunţ, a vesti, a chema. Pontifii anunţau la calendae în ce zi a lunii, care tocmai începea, cădeau sărbătorile şi zilele de târg. În română calendele s-au transformat în … colinde. Acest obicei s-a păstrat şi în satele din Ardeal sub forma unei urări care se face înainte de colindul propriuzis. Aşa cum vedem urarea colindătorilor din Ieud (vezi video sus), aceasta păstrează ceva din urările făcute la Calendele lui Ianuarie, când gazda primea urări de sănătate şi prosperitate. S-a păstrat şi obiceiul de a face cadouri, în special colindătorii fiind cei care primesc cadouri, însă în unele sate aceştia duc gazdei mlădiţe  verzi sau înmugurite, semn al prosperităţii. 
 
 
Crăciunul în satul românesc de la începutul secolului al XX
 
Toşa susţine că în satele din Ardeal Crăciunul şi Paştile erau considerate cele mai mari sărbători creştine de peste  an. “Importanţa  sărbătorii Crăciunului, ca mare sărbătoare, era subliniată, atât de pregătirile care se făceau, cât şi de numărul zilelor în care se ţinea spun bătrânii că, în vechime, sărbătorile Crăciunului ţineau 12 zile, din 25 decembrie până în 7 ianuarie inclusiv şi de atunci e obiceiul de-a mânca de dulce până la Bobotează”, explică Toşa. În toate localităţile era obiceiul ca, de Crăciun să se taie un porc, de aceia în perioada postului  fiecare familie, oricât de sărmană era, se îngrijea să îngraşe câte un porc ca să-l taie, la Ignat  pentru Crăciun. "Ca bunătăţi alimentare în sărbătorile Crăciunului  în toate localităţile au fost menţionate coptăturile făcute din făină de grâu, sarmalele,cârnaţul şi carnea friptă. Pentru sărbătorile Crăciunului din făină de grâu se făcea pâinea cea de toate zilele  pentru membrii familiei, pâinea rituală pentru colindători şi pâinea sacră ( pentru biserică). Un important obicei era pentru bărbaţi să facă curăţenie în gospodărie, pentru că la Crăciun gospodarii merg unii la alţii şi nu se cade să găsească gospodăriile neîngrijite”, spune Toşa.
O preocupare importantă pentru femei era şi curăţenia generală a caselor care se făcea cu câteva săptămâni înainte de Crăciun când „ scoteau afară toate din casă ca să văruiască, să ungă pe jos, să spele ferestrele,vasele şi toate obiectele din casă”  şi  alegeau din lăzi ţesăturile cele mai frumoase cu care să împodobească casa. “Cele mai mari pregătiri se făceau în vederea colindatului în Transilvania unde colindatul era un examen  pe care îl dădeau atât colindătorii cât şi gazdele colindate“, a susţinut cercetătorul.
 
 În toate localităţile era obiceiul ca, de Crăciun să se taie un porc, de aceia în perioada postului „ fiecare familie, oricât de sărmană era, se îngrijea să îngraşe câte un porc ca să-l taie, la Ignat  pentru Crăciun” . 
Ioan Toşa, muzeograf
 
 
Colindul, examen de maturitate
 
Pregătirile pentru colindat se făceau diferit, în funcţie vârsta colindătorilor şi de forma colindatului cercetătorul Petru Caraman a stabilit, la români, şase tipuri de colindat profan: 1 colindatul propriu zis al cetelor de flăcăi şi al oamenilor în vârstă, foarte bine organizat, 2. colindatul copiilor, cu colinde scurte  şi cu o organizare sumară; 3 pluguşorul, colindat cu caracter agrar legat de Anul Nou; 4. Colindatul cu măşti ataşate la pluguşor, 5 Vasilca colindatul ţiganilor la Anul Nou, cu o căpăţână de porc împodobită cu panglici şi mărgele  şi 6 Uratul cu sorcova, la Anul Nou la care adaugă două forme de colindat strict religios, cel cu steaua şi ci vicleimul . 
“Cei  mai aşteptaţi de către toate familiile, mai ales de cele cu fete de măritat, erau feciorii, pentru care colindatul era un adevărat examen de moralitate deoarece la fiecare casă erau serviţi cu băutură, şi tot gustând, băutura îşi făcea efectul, de aceea la  unele ei erau încercaţi dacă sunt beţi dându-le în loc de rachiu sau vin apă şi era mare ruşine dacă nu-şi dădeau seama şi  o beau. Ceata colindătorilor flăcăi în Transilvania se numea bere  ( în localităţile din zona Năsăudului, Câmpia Transilvaniei şi Lăpuş) , bute ( în localităţile din Mărginimea Sibiului) juni  Tara Oltului), dubaşi ( în localităţile din Pădureni, Hălmaj şi Ilia) sau  colindători. Ceata se aduna în postul Crăciunului  şi îşi alegeau un conducător vătaf, birău, primar, jude, căpitan, chizeş pe un an de zile dintre flăcăi cinstiţi, de neam bun şi cu prestanţă în rândurile tinerilor. Vătaful avea obligaţia să găsească şi să închirieze casa în care să înveţe colindele şi în care să petreacă, să angajeze muzicanţii pentru colindat şi pentru petrecerea de după, să asigure ordinea în timpul colindatului şi a petrecerii de după colindat, pedepsind pe cei care nu se comportă cuviincios, să obţină aprobare de la autorităţi,  să se asigure că fiecare casă a fost colindată de feciori,dar numai o singură dată,să <<bage fetele în joc, a doua zi şi a treia zi de Crăciun. Vătaful avea dreptul de a pedepsi feciorii care  nu aveau o comportare bună în timpul colindatului şi pe cei care nu mergeau la biserică>> cei care nu merg la biserică sunt legaţi de un stâlp în mijlocul ocolului, acolo unde joacă, cel puţin un sfert de ceas şi pe fetele care refuză invitaţia la joc unui fecior,sau care n-au primit colindătorii pe care nu le lasa la joc”, istoriseşte Toşa. Astfel, cinstirea cu bucate şi băutură la fiecare gazdă, dar şi petrecerea de după colindat aduc aminte de dezmăţul culinar şi de băutură, însoţite de muzică şi dans specifice sărbătorii lui Saturn.   
 
Umblatul cu turca, obicei “necurat”
 
Un alt obicei în sărbătorile Crăciunului a fost umblatul  cu turca,capra,cerbul, boriţa.  “Despre acest obicei credinţele erau diferite, în Vechiul Regat se credea că este foarte vechi, de pe timpul lui  Irod, care vrând să scoată pruncii  din casă  pentru a-i omorî <<a făcut un om îmbrăcat în piele de ţap, cu coarne şi  pene de cocoş şi  a umblat cu el pe uliţe în timp ce în Transilvania  despre turcă se credea că a fost o pasăre  care înaintea potopului n-a vrut să intre în corabie zicând că ea poate înota 40 de zile uitând   că sunt şi 40 de nopţi, aşa că ea a perit fără să lase urmaşi şi din această cauză se joacă ca să-i rămână numele>>. În toate localităţile din Transilvania umblatul cu turca era considerat un obicei necurat din această cauză <<preotul timp de şase săptămâni  nu merge  în casele lor,>> iar în unele sate a fost părăsit obiceiul, iar în altele se umbla din 7 în 7 ani. Despre cel care se îmbrăca în turcă se credea că <<timp de şapte săptămâni  nu s-apropie îngerul păzitor de aceea înainte de a se îmbrăca se  împărtăşeşte iar preotul citeşte o rugăciune asupra lui>>. Dacă murea în această perioadă <<biserica nu-l prohodeşte, clopotele nu-l sună şi nu-l îngroapă în cimitirul satului>>. În unele localităţi din Ţara Năsăudului despre cei care umblă cu  turca se crede că sunt draci de aceia <<nu-i mai lasă în casă după ce a intrat popa cu crucea la Bobotează, iar ei trebuie să spele de îmbrăcămintea şi năravul dracului scăldându-se în apă rece înainte de Bobotează>>”, povesteşte Toşa. 
 
Citeşte şi 
 
 
 
 

FOTO O englezoaică promovează Transilvania: de la Dracula la handmade

FOTO Meşteşugarii care aduc şezătoarea în mileniul trei. Ucenic la 10 ani

GALERIE FOTO Gumuţeasca, „limba de sticlă“ din satul lui Boc. Ultimii geamgii din Mărgău care mai vorbesc gumuţeasca

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: