Toate numele diavolului în folclorul românesc. De unde vin apelative precum Aghiuţă, Michiduţă sau Scaraoţchi

Dacă în Sfânta Scriptură doi termeni erau cei mai folosiţi pentru a desemna personificarea răului diavol, în cultura populară românească găsim denumiri precum Aghiuţă, Michiduţă, Dracul, Ucigă-l toaca, Scaraoţchi şi multe altele.

În Sfânta Scriptură denumirea cea mai obişnuită dată forţei malefice este cea de "diavol". Cuvantul "diavol" provine din limba greacă - diavolos - şi însemnă în practica veche acea aruncare de lance, care spinteca animalul vânat, relatează profesorul Emil Jurcan în “Etimologia cuvântului diavol şi sinonimele lui”.
 

Cuvântul "diavolos" a fost preluat în aproape toate limbile. În limba germană, de exemplu, întâlnim noţiunea de "tiufal", "tieval", iar mai târziu "Teufel". Din acelaşi filon a provenit şi cuvântul englez "devil", pentru diavol. În Ţările de Jos se utilizează termenul de duivel; irlandezii, djofull; suedezii, djeful; iar danezii, cljavel. În sudul Europei avem de la acest cuvânt: diavolo, în limba italiană; diablo în spaniolă; diable în franceză, similiar cu cel din limbile slavonice: djabel - poloneză; d'abel - cehă; diavol - rusă; djavo - sârbo-croată.

Satan, demon sau zeu minor

“O altă denumire dată personificării răului este cea de "satan", care în limbajul uzual al timpului ante-hristic însemna o renunţare tranşantă, fără echivoc, o lepădare radicală de un lucru. Noţiunea de "satan" se traduce prin duşmănie, contrar, opoziţie. În cartea Iov (I-ÎI, 7) Satan apare într-o poziţie cvasi-dualistă, dialogală cu Dumnezeu. În Cartea Sohar, din literatură kabalista, Satan este identificat cu Sammael, fiind considerat dumnezeul "caii de stânga" formând împreună cu Lilith un "hieros gamos" demonic, pereche a dragostei carnale”, scrie profesorul. Satan este, de asemenea, un termen ebraic ce se referă de obicei la un înger-procuror, demon sau zeu minor în diferite religii.

Sinonime din Biblie 

Alţi termeni care îl desemnează pe diavol în Sfânta Scriptură sunt „Asmodeu" (duh al morţii); “Beliar - Veliar" (provine din limba ebraică şi înseamnă nefolositor sau ceva rău; Beliar era considerat căpetenia demonilor); "Azazel", "Beelzebul - Belzebut" (era considerat Domnul sau zeul muştelor, zeitate protectoare a filistenilor, care avea chiar şi un templu în cetatea Ekron, în Evul Mediu, mai ales în literatură ocultă, era considerat patron al magiei), Leviatan; Behemot (monstru hipopotam); Rahab (şarpele marii) identificat cu Seth din religia vechilor egipteni. Literatură apocrifă recunoaşte şi alte denumiri demonice, printre care: Lilith, considerată prima soţie a lui Adam. Preluată, probabil din religia babilonică (Lilithu), Lilith l-ar fi părăsit pe Adam, deoarece n-ar fi vrut să accepte supunerea faţă de bărbat, mai arată Emil Jurcan.

Diavolul în cultura populară 

“Singurele pasaje din Sfânta Scriptură unde se vorbeşte de apariţia diavolului, când vine să-l ispitească pe Iisus, nu dau nici o indicaţie asupra chipului şi infatitarii lui. În credinţele poporului, dracul are însă o înfăţişare bine stabilită, care nu prea variază de la popor la popor şi pe care o regăsim în mai toate picturile religioase. Închipuirea pe care şi-o face poporul nostru despre înfăţişarea şi firea diavolului reiese în mare parte din nenumăratele locuţiuni şi proverbe pe care le întrebuinţează”, susţine I. Aurel Candrea în “Diavolul în credinţă populară”.

Negru şi cu coarne

Negru la faţă că un Arap (dracu rade de porumbe negre şi pe el nu se vede). De aceea, aromânii îi dau şi epitetul de Arap. “Urat de mama focului (e urat că dracul; parcă-i dracul pe uscat ; bărbatul să fie puţintel mai frumos că dracul). Cu ochii roşii şi scânteietori, care îi joacă mereu în cap. Şchiop, având un picior mai scurt; de aci şi unele din numele pe care le are la aromâni : Sutlu (şchiopul) din vale, Atei c'un cior (cel cu un picior). Cu coarne că de ţap, de aici epitetele: încornoratul, Cornea etc. Cu coadă (dracul şi-a vărat coadă între ei; a trage pe dracu de coadă ; dracul, când n-are de lucru, îşi cântăreşte coadă). Cu aripi că de înger sau că de liliac. Cu copite de capra. Cu tichie roşie în cap ; de aci şi epitetele : Tichiuţă sau Chitiuta, Cel cu tichia. La bulgari se crede că cel care izbuteşte să-i fure tichia şi să şi-o pună în cap are darul de a se face nevăzut”, arată sursă citată.

De unde termenul “ucigă-l toaca”

Explicaţia unor denumiri date diavolului provine de la frică davolului de cruce şi de tămâie: Ucigă-l crucea, Bată-l crucea, Ucigă-l tămâia etc, ucigă-l toacă. “E foarte rău ; de aceea, tot ce e rău, afurisit, e al dracului; omul dracului, lucrul dracului, o vreme a dracului; nepotul e salbă dracului; baba sau femeia e calul dracului; un om rău e numit: drac împeliţat, dracul gol. E neastâmpărat, zvăpăiat; de aici: un drac de copil, un drac de femeie. E atotştiutor şi are multe şiretlicuri la îndemână, că să-i atragă sau să-i biruiască pe oameni. Trebuie deci evitat, pe cât se poate: dracu ştie ; mare e Dumnezeu, meşter e dracul ; a-l vedea pe dracul; a da de (sau peste) dracul; a se juca cu dracul ; nu te pune cu dracul ; nu caută pe dracul”, se arată în articol.

De ce atâtea nume pentru diavol la români

Aurel Candrea explică de ce în cultură populară există aşa de multe nume pentru diavol: “Numele diavolului nu e bine să-l pomeneşti, căci îndată ţi se arată, că şi când l-ai fi chemat. De aceea, se întrebuinţează pretutindeni câte un nume metaforic, spre a evita rostirea numelui lui adevărat. La noi, poporul se serveşte mai adesea de următoarele numiri, când e nevoit să vorbească de el: Necuratul, Pârdalnicul, Încornoratul (Cornoratul), Cel cu coarne, Carnea, Corneciu, Cornila, Spurcatul, Împeliţatul, Tartorul, Sarsailă, Scaraoschi, Antihristul (Antihartul, Neteharsulf, Naiba, Nefârtatul (Nefartache), Ucigaşul, Uciganul, Ucigă-l crucea, Bată-l crucea, Ucigă-l tămâia, Ucigă-l toacă, Ucigă-l întunerecul, Ucigă-l vederea, Ucigă-l focul, Cruce de aur în casă, Cruce de aur cu noi, Ducă-se pe pustii, Mâie pe unde-a-nserat, Cel din baltă, Al de pe scorbura, Aghiuţă, Tichiuţă (Chitiuţă), Cel cu chitia, Michiduţă, Mititelul, Neagră-rea, Han-Tătar, Crăpatu, Loază, Vârlan, Codea, Nodea”.

Aghiuţă, cel sfânt

În creştinism, diavolul şi Satana reprezintă un înger căzut care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. La început purta numele de Satanel, după cădere pierzând sufixul el (acesta însemnând al Domnului). Una dintre cele mai cunoscute denumiri populare, Aghiuţă (fiinţă imaginară, considerată drept spirit al răului; duşman principal al lui Dumnezeu; drac; diavol; satana:- Noul dicţionar explicativ al limbii române)”. Cuvântul aghios este şi numele unei cântări liturgice care începea cu cuvintele „aghios, aghios” (sfânt, sfânt) (Dicţionar de Arhaisme, Monica Mihaela Busuioc).