„Sieranevada“: mortul suntem noi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Imagine din filmul Sieranevada FOTO festival-cannes.com
Imagine din filmul Sieranevada FOTO festival-cannes.com

Spectatorii care au umplut un cinematograf din Cluj-Napoca la proiecţia filmului „Sieranevada” au aplaudat minute bune la final, după 3 ore în care nu i-am văzut clintindu-se, foindu-se, uitându-se la ceas. Ce-i drept, nici nu prea aveam cum să îi văd, pentru că nu mi-am luat ochii de la film.

Pentru că filmul regizat de Cristi Puiu a fost prezentat în premieră în ţară în cadrul TIFF şi pentru că va fi disponibil pe marile ecrane din România abia în toamnă, e destul de greu să vorbeşti despre el fără să intri în zona de spoiler, ceea ce voi face şi eu, aviz celor care vor să păstreze suspansul.

Am observat vreo trei mari grile de receptare a peliculei în sală, după finalul filmului: oamenii care au acceptat şi aplaudat partea facilă a poveştii (în spatele meu, doi liceeni discutau: “Ăsta-i mai tare decât Caragiale, frate, mă jur”), oamenii care s-au îmbrăţişat râzând la ieşire şi oamenii care s-au întristat.

La suprafaţă, „Sieranevada” spune povestea unei reuniuni de familie, una clasică, în care nu vrei să-ţi aduci prietenii, pentru că este exact locul şi momentul în care se vor întâlni cam toate rudele tale aparent ciudate. În cazul poveştii din film, este vorba despre un parastas de 40 de zile în care este pomenit un tată de familie, marele absent despre care de fapt se vorbeşte cel mai puţin (mai exact nu aflăm aproape nimic despre el, filmul având un singur moment în care unul dintre personaje îl evocă pe mort).

Aşa cum ne-am putea închipui, dacă închizi într-un apartament vreo 14-16 persoane de diverse vârste şi ocupaţii, oameni hămesiţi, în aşteptarea unui preot care întârzie, roind în jurul unor farfurii pline cu mâncare, dar din care nu au voie să guste, vor ieşi scântei. Pentru că, da, exceptând două scene de exterior, “Sieranevada” este filmat în întregime într-un apartament.

Unul dintre personaje (oarecum principal, Lary, medic, jucat de Mimi Brănescu) are un rol de catalizator până la un anumit moment, încearcă să ajute pe toată lumea (îi aduce mamei o bicicletă de cameră, după care, în ordine, aproape fiecare membru al familiei vrea ceva de la el), ba chiar, în contextul dat, pare a fi un soi de înlocuitor al bărbatului mort al cărui fiu este: dă dreptate tuturor, încearcă să-i înţeleagă pe toţi, acceptă totul, iar singura lui armă este ironia.

Situaţiile comice, umorul de suprafaţă, momentele în care râdem fie pentru că s-a spus ceva amuzant, fie pentru că ne-am recunoscut pe noi şi familiile noastre acolo, personajele-stereotip şi decorul unui apartament vechi de bloc, toate reprezintă doar apanajul unor lucruri mult mai grave şi mai puternice din interiorul nostru, lucruri care cu greu transpar la o primă vedere a filmului şi care se sedimentează la o vreme bună după vizionare.

Momentele amuzate devin după un timp claustrofobe, spectatorul este fixat într-un punct din centrul holului, punct de unde camera se răsuceşte spre toate uşile care se tot deschid şi se închid, aducând cu ele personaje şi poveşti, închizând drumuri, generând când linişte, când haos. Holul comun al apartamentului este o scenă pe care se perindă toate personajele, un loc bun în care un martor invizibil (fie el cine-o fi) se poate plasa pentru a încerca să priceapă tot ce se petrece acolo.

Lucrurile trec într-un alt registru în scena în care preotul îi spune lui Lary, pe picior de plecare, cum a fost întrebat de un taximetrist dacă nu cumva e posibil ca Iisus să fi venit deja şi oamenii să nu-l fi observat. Regizorul Cristi Puiu montează, din loc în loc, printre hohotele de râs, astfel de momente de meditaţie punctuale din care spectatorul să priceapă că e pe o muchie ascuţită dincolo de care începe plânsul. E tărâmul lui “suntem credincioşi uneori”, e tărâmul lui “acum nu suntem singuri, dar cine ştie mâine”.

Deşi despre cel pomenit nu se vorbeşte aproape deloc, după cum am mai spus, se vorbeşte despre orice altceva, de la micile drame familiale (cine cu cine pe cine a înşelat), la masacrul de la Charlie Hebdo (filmul se petrece la puţin timp de la incident) şi la teoria conspiraţiei atacului de pe 11 septembrie din SUA. Asistăm, spre exemplu, la un moment în care fiecare dintre personaje ştie sigur că are dreptate, cunoaşte tot adevărul, adevărul său personal, şi încearcă să-i convingă şi pe ceilalţi de asta. E un adevăr aflat în posesie doar acolo, în apartamentul ferit cumva de lumea de afară, locul în care lucrurile sunt posibile, pentru că, deşi în acea lume a familiei Lary este cumva centrul, liantul, cel mai puternic personaj, la ieşire, în doar două minute în afara apartamentului primeşte o lecţie de smerenie, de violenţă şi de întoarcere la mundan, un moment în care universul de sticlă se fisurează uşor şi lasă să i se vadă “cusăturile”. Drept urmare, Lary are un moment de sinceritate, singurul, de altfel, în care el şi soţia lui vorbesc ca doi oameni între care există o mare intimitate.

Astfel de intimităţi şi astfel de secrete se deşiră şi se descoperă de-a lungul filmului şi între alte personaje care îşi permit luxul unor vorbe sau al unor atingeri pentru că sunt în locul acela în care e în regulă să fii cel mai tu: în familie.

În măsura în care este despre adevăr, filmul este şi despre minciună, despre micile şi marile minciuni pe care le construim singuri (de la teoria conform căreia guvernele mint până la micile amantlâcuri care ies la iveală), minciuni care în unele puncte sunt amuzante, iar în altele sunt de-a dreptul dramatice. O mare minciună este şi tot ritualul de la parastas, un ritual prin care decedatul este adus înapoi acasă, pentru câteva clipe, prin intermediul unui costum dat de pomană (costum complet nepotrivit, cumpărat mult prea mare), la fel cum o minciună este şi tonul vesel, extrem de vesel în care se termină filmul, atât de vesel încât te poţi aştepta oricând ca râsul să se transforme în plâns.

De departe unul dintre cele mai bune filme din cinematografia română, impecabil prin imagine şi strălucitor prin dialoguri, “Sieranevada” îşi duce spectatorul într-o zonă a adâncurilor personale, nu mai departe de propria piele, nu mai departe de propriile frici, cele mai mari, cele mai fără de sfârşit.

Cristi Puiu a povestit în mai multe rânduri că ideea filmului a pornit după o experienţă personală, respectiv după ce a luat parte la parastasul tatălui său. Extrapolând sentimentul de pierdere a cuiva, combinat cu o frică enormă de sfârşit, se poate ajunge la o anxietate catastrofală. Ca şi cum, fără oprire, pe deasupra ta fâlfâie aripa enormă a morţii, pe care uneori o ignori, alteori o laşi să-ţi mângâie creştetul. Şi încă de parcă se întâmplă cea mai mare temere: treci la cele veşnice şi ai la dispoziţie apoi o singură secundă în care să arunci un ochi spre lume şi să pricepi că viaţa continuă bine mersi în absenţa ta.

sieranevada cluj

Echipa "Sieranevada", pe scena Casei de Cultură a studenţilor din Cluj-Napoca, în cadrul TIFF 

În ceea ce priveşte felul în care lucrează în tine filmul, fie că-i o meditaţie, fie că-i pur şi simplu o întâlnire cu tine însuţi, lucrurile funcţionează în felul următor: în timp ce tu intri în joc, râzi, te amuzi, te laşi dus de personaje asemănătoare cu cele din familia ta, de decoruri similare, de sunete, de feluri de mâncare şi de obiceiuri, vine o mână invizibilă care pătrunde la tine în suflet şi îţi roteşte nişte butoane, trage de resorturi. Apoi, a doua zi, o să te miri şi n-o să ştii ce s-a schimbat, de ce totul în jur e altfel. O să te sperii chiar când, într-o zi, mergând cu maşina, stând în scaunul din dreapta şi spunând chestii stupide, o să ai pentru o secundă sentimentul că pe bancheta din spate stă cineva şi te filmează, iar altcineva, în afara ecranului, râde de tine.

În final, în legătură cu numele filmului, “Sieranevada”, despre care Cristi Puiu spunea că l-a folosit pur şi simplu pentru că i-a plăcut, eu am ales să-l decriptez după cum urmează: e ceva cunoscut, ceva despre care am auzit, un loc unde nu am fost, dar am putea merge, un loc frumos şi înspăimântător cel puţin prin distanţă, totuşi ceva din această lume, ceva concret, ceva despre care putem să ne dăm cu părerea. Dar e ceva despre care nu avem neapărat dreptate, mai ales că e scris greşit, împreunat şi cu un singur “r”. Ceva îndepărtat, dar real. Ca moartea.

CITIŢI ŞI:

Jurnal de TIFF: oameni, nu câini

Jurnal de TIFF: Un travestit salvează lumea

Jurnal de TIFF: Spectatorul şi violul

Jurnal de TIFF: Visează şi tu norii

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite