Scriitorul Andrei Codrescu: „Vremea României la Nobel a trecut“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Andrei Codrescu (70 de ani) a fost vândut, în 1966, de Ceauşescu statului Israel pentru 4.000 de dolari, sumă în care era inclusă şi mama lui. La 50 de ani de la acel moment, Codrescu povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ cum a descoperit America şi cum a reuşit să ajungă un scriitor de top peste Ocean, ce crede despre Revoluţia din decembrie 1989, dar  ne vorbeşte şi despre pericolul pe care îl reprezintă Donald Trump.

„Am avut o copilărie idilică“, spune Andrei Codrescu, scriitorul venit de peste Ocean şi pus să-şi deruleze viaţa cu 70 de ani în urmă, după o zi obositoare de târg de carte, în care a dat sute de autografe, într-un local cu lumină difuză din centrul Clujului. „Ar merge o ţuică“, mi-a spus zimbind înainte de a începe discuţia, care avea să dureze două ore. Andrei Codrescu a pictat o viaţă cu scene incitante şi personaje pestriţe: de la profesoara de rusă cu fustă mini, tovarăşa Papadopol, muza lui din liceu, şi contesa Bathory, care a fost personajul unuia dintre bestsellerurile sale, până la Mircea Eliade, Cărtărescu şi „infamul“ Donald Trump, pe care nu poate să-l sufere. Andrei Codrescu a plecat din ţară în 1966, vândut de Ceauşescu pentru 2.000 de dolari către Israel, şi din 1989 se întoarce, regulat, pentru a demonstra parcă istoriei că România a făcut o afacere proastă.

În SUA, Codrescu a devenit un artist cunoscut: poet rebel care a ajuns să predea poezie la mari universităţi americane, romancier cu bestselleruri în topurile publicaţiei americane „The New York Times“, laureat al premiului „Peabody“ pentru filmul „Road Scholar“ (al cărui scenariu l-a scris şi în care a fost şi actor principal), jurnalist corespondent la ABC News, colaborator al National Public Radio şi al publicaţiilor „The Chicago Tribune“, „The New York Times“ şi „Playboy Magazine“.

„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria dumneavoastră la Sibiu?

Andrei Codrescu: M-am născut în 1946 la Sibiu. Îmi aduc aminte că am avut o copilărie idilică, în care nu se vorbea de lucruri rele. Realitatea noastră de copii era complet alta. Eram protejaţi de lumea din afara Sibiului. La şcoală îl vedeam pe Stalin înconjurat de copii şi nimeni nu spunea ceva rău despre el. Sibiul era destul de părăsit şi tăcut, dar pentru mine, era un oraş foarte liber, mă duceam unde voiam, cutreieram străzile, mă uitam la clădiri, era ceva istoric şi fantastic. 

Aţi simţit în vreun fel apăsarea acelor vremuri gri?

Trăiam într-o lume fantastică în care nu eram întrerupt de nimeni. Tată n-am avut. S-a despărţit de mama când aveam 6 luni. Mama cu soţul ei erau plecaţi de acasă foarte mult timp, astfel că figura principală din copilăria fragedă era o fată tânără, o unguroaică. Avea această unguroaică o... căldură extrem de plină, care mă înconjura complet cu fiinţa ei. Am fost foarte trist când a fost dată afară, pe motiv că gagicul ei, un soldat, a mâncat toată mâncarea din frigider. În liceu am început să citesc şi am aflat că există o lume mai mare decât peregrinările mele tăcute şi fantastice prin Sibiu. Scriam scenarii tot timpul, despre fetele care-mi plăceau şi cu care nici nu vorbisem, scriam poveşti despre fanteziile mele, despre frumoasa mea profesoară de limba rusă, tovarăşa Papadopol, cu fustele sale scurte.

Cum trăiau evreii în Sibiul postbelic? 

Eu n-am ştiut că-s evreu până la 13 ani. Mama era căsătorită cu un inginer român şi nu se vorbea în casă despre asta. De altfel, mama nici nu era interesată de iudaism. Îmi amintesc de prietenul meu Alex Schlessinger, unul dintre cei trei evrei care au mai rămas în Sibiu. Vorbeam cu el tot timpul teme profunde: despre Dumnezeu, despre univers, despre viaţă, ca doi rabini mici la colţul străzii, la lumina felinarului; discutam până veneau mamele noastre să ne ducă la masă. La 13 ani, am fost dus de tatăl lui Alex Schlessinger pentru prima dată la o sinagogă, pentru a participa la o ceremonie bar mitzvah a unuia dintre fiii săi. N-am avut idee de ce am fost răpit din colţul meu filosofic şi dus la sinagogă, dar m-am lămurit destul de repede. Motivul pentru care m-am întors acolo era sora lui Alex, cu care voiam să petrec cât mai mult timp. 

Aţi avut o legătură puternică cu religia iudaică?

Când am plecat din România, în 1966, ştiam că sunt evreu, dar nu ştiam prea multe despre religia iudaică. Am plecat ca parte a afacerii lui Ceauşescu, care consta în vânzarea de cetăţeni români, etnici evrei şi germani, pentru bani şi pentru produse, către Israel şi Germania de Vest. 4.000 de dolari s-au plătit pentru mine şi pentru mama mea. Dacă pun la calcul şi dobânda, cred că datorez statului Israel mult mai mult şi spun asta pentru că nu aveam nicio intenţie din lume să merg în Israel. În primul rând, nu mă simţeam destul de evreu ca să merg în Israel. În al doilea rând, voiam să merg acolo de unde veneau rock’n’roll-ul şi muzica lui Bob Dylan, în ţara care dădea ritmul timpului şi care era, pur şi simplu, America. Pe de altă parte, dacă socotesc câte taxe şi impozite am plătit în America, cred că mi-am plătit datoriile la Israel. 

DETROITUL ARDEA  ÎN TIMP CE ASCULTAM „LIGHT MY FIRE“  

Cum aţi găsit America? 

Aveam 19 ani când am ajuns în America. Ţara  nu a fost un şoc pentru mine, prezenţa lucrurilor de consum şi bogăţia de mâncăruri şi produse colorate nu a fost nimic interesant pentru mine, pentru că pe mine mă interesa poezia, mă interesau contemporanii mei şi ce gândeau ei.

image

Nu a fost acelaşi lucru pentru emigranţii care au venit înainte de mine şi nici pentru cei care au venit după mine, eu trăiam într-un fel de republică utopică a unor exilaţi printre care se numărau oameni ca Eliade şi Cioran. Era o republică anarhistă în care trăiau numai  oameni cu  idei, care spuneau lucruri frumoase. Ştiam că există lumea reală, care avea şi goange şi şobolani, şi în care eram jefuiţi cu arma în cartierul sărac în care trăiam, dar astea nu erau piedici pentru ţara minunilor utopice.

Unde aţi locuit în America?

În Detroit, care nu era un oraş prosper, dar era bine de trăit acolo. Am găsit poeţi, muzicieni şi scriitori la un loc, într-o vreme în care tinerii se recunoşteau şi erau generoşi unii cu alţii. Îmi aduc aminte difuz ce-am mâncat ani de-a rândul, în ţară era pâinea cu unt pe care o duceam la şcoală, iar de Crăciun, portocala primită cadou, iar în SUA erau hamburgerii, pastele şi un pic de mâncare chinezească, nimic spectaculos, pentru că nu exista cultura mâncării pe atunci. Am prins, în 1967, un Detroit aflat în mijlocul răscoalei afro-americanilor care dăduseră foc oraşului. Ascultam Feliciano (n.r. – cântăreţul american José Feliciano) la radio cu hitul «Com on, baby, light my fire», în timp ce Detroitul era în flăcări şi armata era cu tancurile în stradă. După ora 18.00, nu mai puteai să ieşi pe stradă, iar dacă te vedeau la fereastră, te împuşcau. Eu veneam dintr-o paşnică ţară comunistă şi m-am trezit într-o ţară zbuciumată de mişcări sociale de tot felul. America mi s-a părut fantastică, pentru că îmi aducea adrenalina la maximum. Am nimerit în mijlocul unei revoluţii. Era o perioadă extraordinară să scrii poezii, să te cerţi  cu contemporanii tăi despre communism, despre viitorul Americii, despre război. 

 

DROGURILE PSIHEDELICE  ŞI ELIADE

Aţi avut în SUA întâlniri cu persoane care v-au lăsat o puternică amprentă asupra vieţii?

Eram interesat să întâlnesc câţiva dintre eroii mitici ai tinerilor din acele vremuri. Unul dintre aceştia era poetul american Allen Ginsberg, autorul manifestului curetului „Beat“, care a definit generaţia de tineri neadaptaţi ai anilor ’60-’70. Am sunat la apartamentul unde locuia în New York şi, când s-a deschis uşa, în faţa mea era un tip gol puşcă şi ud. Era prietenul lui Allen, Peter Orlovsky, care ieşise din baie. „Allen nu e aici, dar poţi să vorbeşti cu mine“, mi-a spus el. Am încercat să conversăm în franceză, pentru că engleza mea nu era foarte bună atunci, dar n-a mers şi când m-am ridicat să plec, a venit Allen, care era un tip foarte prietenos. Avea o grămadă de cărţi, mi-a recomandat ce să citesc şi am povestit într-o franceză proastă câteva ore. Întrucât drogurile psihedelice au deschis minţile tinerilor către lumile şamaniste, Mircea Eliade era unul dintre eroii generaţiei mele. 

L-aţi cunoscut şi pe Eliade?

Am avut norocul să-l întâlnesc la Chicago. Eliade era un om viu, foarte tânăr, sprinţar şi generos. Chiar dacă ştia de la început că sunt evreu, nu a existat nicio urmă de jenă sau de antisemtism în relaţia noastră. El era foarte curios despre ce se întâmpla în România, despre ce se zicea despre idolul său, Nae Ionescu. Am vorbit despre tot felul de subiecte, era foarte interesat de literatură, de poezii. Când îşi aducea aminte de ceva, trăgea o fişă dintr-un teanc aflat pe biroul lui, plin de hârtii, reviste şi cărţi care se înclinau periculos, şi era exact subiectul despre care vobeam. Am avut parte de seri plăcute cu el şi soţia lui. Nu ştiam atunci despre trecutul său pro-legionar. Am aflat mai târziu, deşi citisem toate cărţile maestrului. Nu am întâlnit nicio urmă de antisemitism la Eliade. 

Andrei Codrescu în SUA. FOTO: Arhivă personală

 

Cum v-aţi adaptat la viaţa din SUA?  

Eram deschis şi erau deschişi şi oamenii din jurul meu. Am fost primit cu braţele deschise de o generaţie de tineri care se simţeau în exil faţă de părinţii lor, de societatea care le trimitea fraţii în Vietnam. Eu eram într-un exil literar, într-o lume în care exilul metaforic era felul lor de viaţă. Am avut noroc, nici înaintea mea, nici după mine nu a fost aşa uşor. Nu a fost uşor material, ci a fost bine spiritual. M-am înscris la Wayne State University în Detroit, pentru a evita să fiu trimis în Vietnam, pentru că nu am vrut să fiu carne de tun într-un război în care nu am crezut niciun pic. Am făcut un semestru şi apoi m-am mutat la New York, care din anii ’60 până la mijlocul anilor ’70 era un infern. Chiriile erau ieftine, dar erau homeleşi (n.r. – oameni fără adăpost) pe stradă, erai jefuit cu armă tot timpul, locul era plin de opiomani şi de hoţi. În cartierul în care locuiam, Lower East Side, trăiau mulţi artişti şi poeţi. Ca să faci artă, trebuia să ai chirie ieftină. Am plătit 60 de dolari pe lună pe un apartament cu o singură cameră pe care acum, şase fete care merg la New York University plătesc 6.000 de dolari lunar. 

Cum a fost viaţa la New York?

Am lucrat la librăria de pe 8-th Street. Aici mi-am cunoscut iubita, care avea să-mi devină soţie. Ea urma şcoala de arte şi în timpul liber făcea modelling pentru a-şi completa veniturile. New York-ul era un loc plin de efervescenţă şi de tinereţe, deşi în apartament te luptai cu goangele, cu zgomotul, cu vecinii şi cu gunoiul de pe stradă. Acum este complet schimbat, e un oraş bogat, plin de energie şi de viaţă. Şi atunci era, dar nu era New York-ul de azi. Azi totul e scump şi mulţi oameni pe care i-am cunoscut atunci n-ar avea loc aici. Acum trăiesc tot la New York, după ce am locuit ani buni în San Francisco, Baltimore, New Orleans şi, nu mai puţin de şapte ani, într-o cabană aflată în munţi, la graniţa dintre statul Arkansas şi Missouri. Am lăsat liniştea muntelui şi m-am întors la New York. Locuiesc în Queens, care este cea mai diversă zonă: sunt ruşi, polonezi, români, aproape că nu auzi engleză câteodată. Există aici o comunitate importantă de români, dintre care majoritatea sunt doctori, arhitecţi, dar şi scriitori.

„Cele mai bune poezii pe care le-am scris erau spălate la duş“

Cum aţi făcut trecerea de la poeziile scrise în română la cele pe care le compuneaţi în limba ţării de adopţie?

Am cotinuat să scriu în română ani buni după ce am părăsit ţara. Odată cu cunoaşterea limbii de adopţie, au apărut şi primele poezii în engleză. Am scris în română până în 1970, după care am început să învăţ enlgeză. Am învăţat de la oameni, după felul în care vorbeau, după gesturile pe care le făceau. Când aveam în vocabular cinci cuvinte, le scriam pe braţele fetelor cu care voiam să vorbesc. Cele mai bune poezii pe care le-am scris în acei ani au fost  spălate la duş. Primul volum de poezii l-am lansat în SUA în 1970. „License to Carry a Gun“ (n.r. – „Licenţă de portarmă“) a câştigat premiul „Big Table Poetry Award“. A fost un volum de poezii scris în română cu o mască de engleză. Adică erau scrise în engleză, dar erau poezii româneşti, într-un fel. Am câştigat şi un pic de notorietate, dar şi suma de 1.000 de dolari, pe care am folosit-o pentru a ne muta în San Francisco.
 

image

Andrei Codrescu a scris o carte de călătorii în Cuba. FOTO: Arhivă personală

Cum a fost viaţa la San Francisco?

Aveam 500 de dolari în buzunare şi începeam o viaţă nouă, cu un copil gata să se nască. Pare o nebunie, dar era o generozitate de necrezut atunci. Toţi oamenii pe care i-am întâlnit ne-au ajutat foarte mult, ne-au oferit un loc unde să stăm, soţia mea, care era pictoriţă, îşi schimba desenele pe diferite lucruri de care aveam nevoie. Se făcea o economie de schimb în care banii nu aveau trecere. San Francisco era o Mecca hipiotă. Nu aveam o slujbă permanentă, dar am înfiinţat un club de lectură şi am organizat săptămânal lecturi în diferite locuri publice, aducând astfel 100 de dolari pe eveniment în bugetul familiei. 250 de dolari primeam lunar de la o editură locală care m-a plătit pentru a scrie o carte de memorii. 

Care este cartea care v-a adus succesul?

Nu a fost o carte, a fost mai degrabă un proces la care a contribuit faptul că publicam în fiecare an câte un volum de poezii. După şapte ani petrecuţi în California, ne-am mutat la Baltimore, unde cei de la Universitatea „Johns Hopkins“ mi-au dat un curs part-time de literatură comparată. În plus, scriam două cronici săptămânale pentru ziarele din Baltimore. Cineva de la radioul public mi-a cerut să lecturez o cronică cu voce tare şi să trimit înregistrarea. Au pus-o, le-a plăcut şi aşa am început o cronică săptămânală la radioul public. Era diferit de ceea ce făceam înainte, dar am transpus poezia mea într-o formulă în care puteam face şi ceva bani. Am fondat revista „Exquisite Corpse: a Journal of Books & Ideas“, scriam poezie, povestiri, esee şi cronici pentru publicaţii precum „The New York Times“, „The Chicago Tribune“, „The Los Angeles Times“, „Harper’s“ şi „Paris Review“. În această perioadă am primit un job adevărat la Louisiana State University în Baton Rouge, unde am fost angajat cadru didactic asociat şi apoi, destul de repede, am ajuns la catedra de literatură comparată ca profesor full-time pentru că scriam şi publicam cărţi. Universitatea era mulţumită de notorietatea pe care le-o aduceam, audienţa de la radio a crescut enorm, lucrurile mergeau bine. Am dobândit o anumită siguranţă financiară, am  putut creşte copiii, am plătit chiria, ne-am permis chiar un pic de lux. Nu foarte mare totuşi. ;

image

Andrei Codrescu la Festivalul Internaţional de Carte Transilvania. FOTO: Helga Landt

Şi-a tot schimbat numele: Perlmutter, Şteiu, Codrescu

Andrei Codrescu, la fel ca mulţi scriitori, şi-a ales singur numele cu care-şi semnează operele. S-a născut Andrei Perlmutter, în 1946, la Sibiu, într-o perioadă în care un nume evreiesc semnat pe o carte de poezii nu suna bine. Adolescent fiind, Andrei a participat în oraşul natal la un cerc literar organizat în fiecare miercuri. El a povestit pentru „Vocile Antisemitismului“, un proiect de interviuri derulat de Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA, cum organizatorii cercului literar i-au sugerat să-şi schimbe numele. „Am crezut atunci că vor să aleg un nume mai poetic sau cu mai multă rezonanţă, dar cred că voiau un nume mai românesc, pentru că era foarte greu să publici ceva sub un nume evreiesc“, explică scriitorul. Şi-a ales numele Şteiu, „care înseamnă un tip de piatră foarte dură sau pisc“. Au apărut mai multe poezii semnate Andrei Şteiu în România, dar scriitorul şi-a dat seama că dacă scrii de mână Şteiu, litera „u“ seamănă cu „n“. Cu pseudonimul Stein nu a ajuns prea departe de numele său real, Perlmutter.

Astfel că, după ce a plecat din ţară, a trimis câteva poezii la o revistă literară românească semnate Codrescu. „Codrescu e un nume foarte românesc şi înseamnă fiul pădurilor. Nu mi-am dat seama la început că sunt vinovat de comiterea unui act inconştient de antisemitism, întrucât numele Codrescu este foarte apropiat de Codreanu, numele fondatorului organizaţiei antisemite criminale «Garda de Fier» din România. (...) Mai târziu mi-am dat seama de asta şi puteam să-mi schimb numele, întrucât eram în America, şi oricum nimeni nu-l putea pronunţa. Dar am decis să-l păstrez, deoarece am vrut să fac acest nume mai cunoscut decât cel al lui Codreanu. Era, inconştient, un soi de dorinţă de răzbunare“, a explicat Codrescu. 

image

Andrei Corescu la FICT: FOTO: Ovidiu Manoilescu

Gaura din steag şi secretele Revoluţiei din 1989

„Weekend Adevărul“: Aş vrea să ne vorbiţi puţin despre cartea de reportaje „Gaura din steag“ („Hole in the flag“), în care povestiţi experienţa pe care aţi avut-o la Revoluţia din 1989, când aţi fost corespondentul din România pentru postul naţional de radio din SUA şi pentru ABC News. Cartea a fost desemnată de suplimentul literar al ziarului „The New York Times“ drept „Cartea anului“ („Notable Book of the Year“). Ce credeţi că a făcut-o să devină un succes şi cum aţi documentat-o?

Andrei Codrescu: Am avut o recenzie foarte bună în „The New York Times“ din partea lui Alex Kozinski, un judecător de la Curtea de Apel şi un foarte bun scriitor. Se pare că mi-a citit cartea cu plăcere. M-am întors în România în 1989, pentru a transmite Revoluţia pentru ABC News. Când am ajuns la Bucureşti, se mai trăgea pe ici, pe colo. Am găsit un război civil. Se spunea atunci că au murit zeci de mii de oameni. Apoi am aflat că nu era chiar aşa. Am stat două săptămâni, timp în care am relatat în direct despre evenimentele din decembrie. Am revenit în SUA, dar m-am întors din nou pentru manifestaţiile din Piaţa Universităţii în 1990. Am reluat atunci cercetările despre Revoluţie. Am luat legătura cu mai multe personaje importante: Petre Roman, Silviu Brucan. Brucan mi-a zis: „Dacă ştii ce să mă întrebi, îţi răspund“. Era greu să ştiu ce să întreb, pentru că eram plecat de foarte multă vreme. Au rămas multe mistere nelămurite despre Revoluţie. 

Ce a fost în 1989: lovitură de stat sau revoluţie?

Eu cred că a fost mai întâi o lovitură de stat care avea nevoie de sprijin popular; un sprijin enorm a venit de la populaţie, pentru că oamenii s-au dus pe stradă şi au cerut ce credeau ei că ar trebui să ceară: o revoluţie adevărată. După 1989 s-a petrecut o schimbare de faţadă: au apărut partide noi, ziarele şi-au schimbat numele, străzile şi-au schimbat numele. A fost mai mult o revoluţie lingvistică decât una legală. Este păcat că ziariştii din presa internaţională au plecat, odată cu terminarea mişcărilor din Piaţa Universităţii. Adevărata poveste a început după. M-am întors aproape în fiecare an în România, la Sibiu mai ales, unde am avut foarte multe discuţii despre Revoluţie, cu foşti colegi, cu prieteni, încercând să înţeleg ce s-a întâmplat. România mi se pare o fântână de conspiraţii, de idei şi de terorii ale conspiraţiei. Întotdeauna veneam în România optimist şi mă întorceam plin de teroare, după ce auzeam despre conspiraţiile ce se vehiculau. Problema e că pentru o asemenea viziune, trebuie să ai şi nişte dovezi sau probe şi e foarte greu să ajungi la ele. 

Cum vedeţi România la aproape 27 ani de la Revoluţie?

Văd mai multe ţări. Se vede Ardealul, cu Sibiul şi Clujul, oraşe bine îngrijite, şi care este complet separat de ţara care se vede la Bucureşti, care oglindeşte politica inexplicabilă şi absurdă, dacă vreţi, şi dureroasă a anilor care au trecut. Bucureştiul e părăginit, clădirile noi sunt construite anapoda, corupţia e peste tot, în fiecare zi văd oameni arestaţi şi duşi la închisoare, oameni care au fost premieri, preşedinţi sau vicepreşedinţi de partide. E absolut greu de înţeles ce se întâmplă aici. Bucureştiul arată foarte rău ca oraş. Nu s-au făcut mari lucrări publice. Am găsit aici polemici incomprehensibile, instituţii cu angajaţi care nu ştiu ce fac, harababură. Sunt lucruri care funcţionează mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu – CFR-ul de exemplu, care e un dezastru, e absolut penibil.  

FILMELE ROMÂNEŞTI, APRECIATE LA NEW YORK

Sunteţi la curent cu viaţa literară din România? Sunteţi la curent şi cu obsesia naţională care reînvie în fiecare an cu ocazia decernării Nobelului? Avem vreo şansă?

Sunt la curent cu viaţa literară din ţară, primesc cărţi, am prieteni scriitori cu care corespondez şi vin, de câte ori pot, la evenimentele culturale. Obsesia aceasta, din păcate, nu o să fie satisfăcută mult timp. Era un moment când Cartărescu scria şi scrie şi acum literatură foarte bună, a publicat romane importante, el e şi un poet strălucit, dar Nobelul acum nu se mai dă chiar pe literatură. Se dă pe rând oamenilor din motive politice şi pentru literatură bună. Acum a trecut timpul României la Nobel. A fost o şansă pentru Cărtărescu după ce a scris primele două volume din «Orbitor». Timpul României pentru Nobel a trecut.

Se văd scriitorii români la New York?

A fost o perioadă în care se vedeau autorii români la New York, pe vremea în care Centrul cultural român era condus de Carmen Firan. Apoi, scriitorii au trecut pe un plan secund, traducerea făcându-se foarte greu. În schimb, filmul românesc e cunoscut aici, fiind caracterizat drept «noul neorealism italian». 

Care credeţi că este cea mai importantă resursă pe care scriitorii o au astăzi?

Nu am nostalgia comunismului, dar am nostalgia timpului pe care îl aveau oamenii atunci. Nu puteai să ai nicio implicare politică şi atunci te puteai concentra pe discuţii intelectuale interesante, pe cultură, familia era foarte importantă. Îmi aduc aminte de telefonul cu roată, mare şi negru din casa din Sibiu, în care locuiam. Nimeni nu suna doar să vorbească. Atunci, de obicei, când suna telefonul era grav, cineva a murit sau s-a întâmplat ceva groaznic. Astăzi timpul îţi este furat de distracţii, de telefonul care sună tot timpul, de iluzia comunicării. Aveam un carnet unde aveam numerele de telefon ale prietenilor. Acum am contacte pe telefon, am contacte pe net, care se înmulţesc, se contopesc şi dintr-o dată am cotactele a zeci de mii de oameni pe care nu-i cunosc şi pe care trebuie să-i organizez în grupuri: de prieteni, de critci, de duşmani, de oameni cu care nu vorbesc şi aşa mai departe. Contul de Facebook l-am înschis acum şase ani fiindcă risipeam două ore pe zi uitându-mă la copiii sau la vieţile altora. În zilele acestea, dacă vrei să fii scriitor, trebuie să ştii să spui „nu“ chestiunilor înconjurătoare care-ţi răpesc timpul, inclusiv problemelor de familie. De aceea o să vedeţi scriitori care au divorţat de trei sau patru ori.

„Va fi un coşmar dacă Donald Trump ajunge preşedinte“

Aţi avut mai multe bestselleruri. Povestiţi-ne despre ele.

Este vorba despre „Contesa însângerată“ şi „Mesi@“. M-am ţinut tot timpul de ideea de literatură, n-am scris pentru bani. Pentru bani am ţinut conferinţe, am predat, am călătorit, am avut lecturi publice. Eram pe lista oamenilor plătiţi să vorbească despre lucruri despre care nu aveam nicio idee. Ideea romanului despre contesa Elisabeta Bathory mi-a venit la o cafenea din Budapesta. Eram, în 1989, în drum spre România, de unde urma să relatez pentru ABC News despre Revoluţie. La Budapesta, beam o cafea cu un editor de la postul naţional de televiziune. Vizavi de cafenea era o clădire posmorâtă, care mi s-a părut că arăta ca o clădire a contesei Bathory. I-am povestit despre ea şi m-a îndemnat să scriu o carte. N-am vrut să scriu numai o carte senzaţională, am vrut să văd ce a însemnat contesa pentru istoria locului, am făcut cercetări şi am descoperit o grămadă de lucruri interesante. Mă interesa ideea formării naţiunii în epoca feudală, situaţia văduvelor bogate din acel secol, care pentru că au împrumutat bani regelui au fost arse pe rug ca vrăjitoare pentru ştergerea datoriilor. Am crezut, iniţial, că procesul ei era parte a unei vânători de vrăjitoare, dar exista un dosar convingător: era o sadică. Nu în măsura în care o arată mitul, dar am citit documentele celor două procese pe care le-am găsit la o bibliotecă din Budapesta, în latină şi maghiara veche. Există mărturiile multor oameni.  Faptele istorice au fost îmbinate în carte cu o poveste contemporană a unui urmaş de-al familiei Bathory care-şi caută originile. S-a făcut şi un film după carte, cu July Delpy, dar eu n-am luat niciun ban. Când a fost făcută traducerea cărţii în franceză, idiotul de editor a vândut toate drepturile francezilor. Oricum, filmul nu a avut succes, din fericire. Am avut la dispoziţie trei ani pentru cercetări şi scrierea cărţii, dar spune că şi-a recuperat cheltuielile după publicarea cărţii. Celălalt bestseller, „Mesi@“, este o desfăşurare a tuturor ideilor religioase despre sfârşitul lumii, transpus într-un dialog dintre două fete. 

Care este secretul unui bestseller? 

E ca la casino, dacă ai noroc, va fi bestseller. Nu există un plan, nu poţi să spui că, dacă planifici, o să iasă bestseller. Nimeni nu ştie ce-i atrage pe cititori, e un mister. Ajută însă dacă editura îţi dă un avans bun, pentru că apoi va trebui să ia cartea în serios şi să facă multă publicitate. Pentru asta ai nevoie de un agent bun şi eu am avut. 

image

Andrei Codescu spune despre Donald Trump că este nazist. FOTO: Getty Images

„CEL MAI BINE AR FI SĂ FII CĂLUGĂR“

Se poate obţine un echilibru între viaţa de familie şi scris?

Când eram tânăr, mi-am găsit timp să cresc copiii, să am grijă de familie, să câştig traiul scriind la ziare, făcând emisiuni şi călătorind, dar prea multe s-au aglomerat. Ajungi la un anumit echilibru între familie şi scris, dar acesta nu avantajează creaţia. Cel mai bun lucru ar fi să fii călugăr. Am încercat experienţa izolării de civilizaţie timp de şapte ani, în care am locuit alături de soţia mea într-o cabană aflată în munţi, la graniţa dintre statul Arkansas şi Missouri. Apoi, însă, am decis să revin la New York. Viaţa cere timp până când ajungi să nu mai ai deloc. Ca să-l ai, trebuie să lupţi pentru el. Câteodată, acesta nu e lucru bun pentru oamenii de lângă tine. Timpul este cea mai importantă resursă pe care o avem.  

Ce faceţi într-o zi obişnuită? Familia e cu dumneavoastră?

Mă  trezesc foarte devreme şi merg la sala de sport aflată la 6-7 kilometri de casa mea. Îmi place să merg zilnic la sală, pentru că asta îmi dă energie. Apoi, încep ziua de lucru. Scriu poezii, romane, eseuri. Prânzul îl iau cu prietenii, iar seara, fie merg în vizită , fie merg la un eveniment din multele programate în oraş. Locuiesc separat de soţie, iar copiii sunt mari şi trăiesc în alte oraşe. Unul este IT-ist, iar celălalt – şaman, a făcut studii aprofundate de medicină chinezească.

Trăiţi visul american?

Aş putea să spun că da, dar observ că lumea se trezeşte încet din visul american, care va deveni coşmar dacă va ieşi Donald Trump preşedinte. El n-a fost luat în serios mult prea mult timp, iar acum oamenii realizează ce periculos e. Din păcate, e prea târziu. Mulţi spun că sistemul american nu-l va lăsa să iasă în decor. Aşa s-a spus şi în Germania în 1933, când Hitler a ajuns la putere. Dacă Trump câştigă, o să fie foarte, foarte rău. 

V-aţi întoarce în România?

Nu ar fi exclus.

Istoria Americii povestită de Andrei Codrescu

Andrei Codrescu a trăit intens fiecare moment al istoriei Americii din 1966 şi până astăzi. „Istoria Americii în ultimele decenii se poate rezuma foarte uşor: mişcările pentru drepturile civile ale negrilor din anii ’60, fuga albilor din oraşe în suburbii, sărăcirea şcolilor publice şi a oraşelor, care a durat până acum vreo zece ani, când albii au revenit din suburbii şi au început să se întoarcă în oraşe, pentru că le-au crescut copiii, iar aceştia îşi doresc să aibă o viaţă de oraş şi au început să convieţuiască cu negrii. Acum oraşele sunt pline de viaţă, s-a construit enorm“, spune Andrei Codrescu. 

Carte de vizită

Numele: Andrei Codrescu, născut Perlmutter

Data şi locul naşterii: 20 decembrie 1946, Sibiu

Starea civilă: este căsătorit şi are doi fii

Studiile şi cariera:

A publicat aproape 50 de volume de eseuri, versuri şi proză: „Domnul Teste în America“ (1993), „Contesa sângeroasă“ (1999), „Mesi@“ (1999, 2006), „Casanova în Boemia“ (2005), „Praf pe drum“ (2008), „Ghid Dada pentru postumani. Tzara şi Lenin joacă şah“ (2009), „Ay, Cuba! O călătorie socio-erotică“ (2012).

Jurnalist corespondent la ABC News, colaborator al National Public Radio, „The Chicago Tribune“, „Playboy Magazine“ şi „The New York Times“. Comentator la National Public Radio din SUA. 

Cadru didactic de literatură la Louisiana State University şi la Universitatea „Johns Hopkins“ din

Baltimore.


Premii:

Premiul pentru poezie „Big Table“ pentru primul volum de poezii în engleză „Permis de port-armă“ (1970).

Premiul pentru literatură acordat de Towson State University (1970).

Premiul Mayor’s Arts (New Orleans, 1996).

Premiul pentru literatură al Fundaţiei Culturale Române (Bucureşti, 1996).

Premiu internaţional „Ovidius“, distincţie pe care au obţinut-o artişti precum Mario Vargas Llosa, Amos Oz, Orhan Pamuk sau António Lobo Antunes (2006).

Premiul „Peabody“ pentru documentarul „Road Scholar“, al cărui scenariu l-a scris şi în care a fost actorul principal (1993).

Locuieşte în: New York, SUA.

Citeşte şi

Cinci lucruri pe care nu le ştiai despre Mircea Cărtărescu: „Sigur, la un pahar de bere, oricine are şanse la Nobel, chiar şi Nicolae Breban“

Mircea Cărtărescu, la Adevărul Live: „Nu mă uit la televizor niciodată. Nu cunosc celebrităţile la modă de la televizor“

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite