Roxana Lupu, actriţa care s-a consacrat la Londra în roluri de regine şi prinţese. „Părea uneori ireal că o interpretez pe regina Angliei“

Actriţa Roxana Lupu i-a cucerit pe englezi interpretând rolul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, dar nu s-a oprit aici. După serialul documentar difuzat de BBC, românca a jucat şi rolul Reginei Maria a României, într-o producţie care va avea premiera în această toamnă.

Între cele două roluri de regine, Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi Maria a României, Roxana Lupu a mai punctat un personaj cu sânge albastru şi a intrat şi în pielea prinţesei Margareta, sora reginei Marii Britanii, iar prestaţia sa i-a adus elogii din partea criticilor din Insulă.

Până să ajungă însă la Londra, unde trăieşte de câţiva ani, şi până să impresioneze pe scena teatrelor şi în filme, românca a gustat şi din cupa amărăciunii.

Asta pentru că, în urmă cu mulţi ani, a fost respinsă la admiterea la Facultatea de Teatru din Cluj. Fire ambiţioasă, Roxana nu a abandonat, astfel că un an mai târziu era admisă la Facultatea de Teatru din Bucureşti.

Ulterior, după ce şi-a luat doctoratul, a emigrat în Marea Britanie, unde a muncit într-o primă fază în vânzări, iar ulterior a jucat în 2016 şi în 2017 rolul reginei Elisabeta a II-a în documentarele serie realizate de BBC Channel 5 „Inside Buckingham Palace“ şi „Inside Windsor Castle“, ambele filmate la Kent Castle.

Roxana Lupu în rolul Reginei Maria. FOTO: abis studio

Weekend Adevărul: Ai interpretat rolurile a două mari personalităţi, regina Elisabeta a II-a Marii Britanii şi regina Maria a României. Cum ai fost aleasă să le interpretezi?

Roxana Lupu: Pentru ambele am dat casting, aşa am ajuns să primesc cele două roluri. Pentru asta, a trebuit să trec mai multe etape. Prima oară am avut casting cu directorul, apoi cu regizorul şi producătorul. La final, eu am fost cea aleasă.

Privind în urmă şi luând-o cu începuturile, cum erai în copilărie? Visai că vei deveni actriţă încă de când erai mică sau avea alte planuri?

Chiar este amuzant şi uneori mă întreb şi eu dacă e doar o excepţie care confirmă regula, dar eu nu m-am visat actriţă niciodată. Îmi plăcea să mă uit la muzicaluri pe TCM, să cânt, să dansez, să mă exprim, dar nu mă atrăgea teatrul sau actoria. Şi habar n-aveam ce vreau să fac în viitor, chiar nu mă gândeam la o profesie anume. Cred că mă bucuram de prezent.

Când ai realizat că ai talent şi că eşti menită să fii artistă?

De fapt, ceea ce realizez este că menirea mea este să fiu un om cât mai complet si cât mai complex, dincolo de profesia pe care o desfăşor în momentul de faţă. În acest fel nu mă limitez la un drum predefinit. De aceea am lucrat pentru mai multe corporaţii la Londra, am fost Business Developer, am lucrat în vânzări etc. Toate acestea au contribuit la experienţa mea pe care o aduc ca actor într-un proiect, şi mai autentică şi complexă, dându-mi libertatea de a mă vedea şi în alte „roluri sociale“, altele decât acela de artistă.

De la Sociologie la Actorie

Eşti născută în Bucureşti, ai copilărit la Focşani şi ai intrat la Facultatea de Sociologie la Cluj, asta înainte de a face Teatrul în Capitală. Cum a fost toată această perioadă, toţi anii tăi de căutare?

M-am născut în Bucureşti, dar ulterior mi-am petrecut copilăria în frumosul Focşani, înconjurată de oameni pozitivi, de prieteni, de mătuşi şi unchi, într-o perioada de mare entuziasm european şi internaţional, imediat după căderea comunismului când lumea era optimistă, muzica era bună şi petrecerile erau pline de distracţie.

Imagine din timpul filmărilor, cu Roxana în rolul Reginei Maria. FOTO: abis studio

Din acest punct de vedere, mă simt foarte norocoasă că am avut parte de acea libertate, de acel natural şi acea copilărie fără social media şi fără frici inutile. Lumea părea şi era mai prietenoasă. Mi-am făcut studiile gimnaziale la Şcoala „Ştefan cel Mare“ apoi am intrat la Liceul „Unirea“, profil ştiinţe sociale. Am oscilat între câteva facultăţi în momentul admiterii, fiind la fel de pasionată de geografie, sociologie şi limbi străine. Aşa că am dat la toate cele trei facultăţi în Bucureşti, dar şi în Cluj. Şi am luat examenele. Dar am decis să ramân la Ştiinţe Sociale în Cluj la Universitatea Babeş Bolyai.

Asta pentru că îmi plăcea foarte mult Clujul şi îmi oferea o deschidere spre partea artistică, în principal spre cea teatrală, aşa că am început să frecventez Teatrul Naţional cu o rigurozitate de invidiat. Aşa mi-a încolţit ideea că mi-ar plăcea şi mie să fiu acolo pe scenă spunând lucruri interesante, trăind vieţi palpitante. Am decis anul acela că voi da şi la Faculaltea de Teatru din Cluj, dar spre tristeţea mea nu am fost admisă. Având repertoriul pregătit în câteva luni urma admiterea la Universitatea de Teatru din Bucuresti, unde am şi intrat şi de unde mi-am terminat studiile, licenţa, masteratul şi doctoratul în Pedagogie Teatrală.

Ai reuşit să termini sociologia?

Nu. A fost o experienţa minunată, evident că acum privesc cu ochi melancolici şi uşor idealişti ce am trăit acolo, la Cluj, dar clar este că a fost frumos. Am întâlnit nişte oameni calzi, calmi, cu umor şi suflet care se amuzau de iuţimea mea moldovenească şi care mă apreciau sincer pentru ce eram. În facultate am citit mult, stăteam în Biblioteca Centrală şi îi descopeream pe Petre Ţuţea, Noica, Liiceanu, Lucian Blaga şi mulţi dramaturgi. Citeam şi multă sociologie şi pot spune că am luat tot ce e mai bun din acel prim an la facultate pentru că am picat lamentabil la statistică şi mă aştepta o restanţă mare şi lată în toamnă, dacă nu intram la UNATC, în Bucureşti.

Cum îţi explici acum faptul că nu ai fost admisă la Teatru la Cluj, dar ai reuşit la Bucureşti?

Am picat la Cluj la facultatea de Teatru pentru că pur şi simplu nu era locul meu acolo. Atât de simplu. Am suferit mult, dar acum realizez că numai la UNATC mă puteam dezvolta artistic. Acum putem intra în deosebirea de metodă pe care o predau cei de la Cluj faţă de cei de la Bucureşti, pe un anumit tip de actor pe care îl căutau şi altele asemenea, dar m-am împăcat cu gândul că drumul la Bucureşti m-a ajutat nu numai artistic, dar şi din punct de vedere uman să mă maturizez. Cei de la Cluj diferă în metode, clasa pentru care am dat admire anul acela şi profesorul respectiv, într-adevăr mergea mai mult pe metoda lui Grotowski (n.r. – regizor şi teoretician al teatrului de origine poloneză).

Şi în ce constă această metodă?

Este vorba despre o metodă fascinantă şi utilă într-o măsură, dar care nu cred că te ajută în momentele concrete când poate mergi la un casting de film, de reclamă, poate joci o piesă contemporană etc. 

În viziunea lui Grotovski, actorul trebuie să fie devotat trup şi suflet muncii sale şi publicului. Altfel, dacă este explotat pentru a câştigă bani şi valoarea publicului, atunci arta actorului se învecinează cu prostituţia. Trebuie că un actor să se cunoască atât pe sine, cât şi trupul său foarte bine, iar dacă i se impun anumite gesturi ce nu-i aparţin, atunci nu mai este el, şi apare zidul de blocaj, crispare şi tensiune. Grotowski a fundamentat estetica „teatrului sărac“, punându-se accent pe relaţia actor-spectator.

Roxana Lupu înainte de filmări.

Jerzy Grotowski întotdeauna a susţinut că teatrul nu ar putea concura cu cinematograful şi a vrut să aducă un teatru pentru un public prin confruntare, provocare şi experimentare. A fost un teatru care nu s-a bazat foarte mult pe imagine, ca în cinema sau televiziune, ci doar pe prezenţa actorului. Nu am studiat în detaliu metoda, dar acestea ar fi principiile de bază, ori cred că este clar că un antrenament bazat exclusiv pe această metodă devine restrictiv într-o oarecare măsură.

Bucureştiul, un oraş dur

Ai avut însă puterea să o iei de la capăt şi ai reuşit în Bucureşti. Cum ai perceput asta, ai simţit-o ca pe o revanşă? 

Poate iniţial mi-am zis „uite că cineva îmi oferă încredere ca actriţă“, dar am uitat repede experienţa din Cluj şi eşecul de acolo. Bucuria a luat repede locul dorinţei de revanşă. În Bucureşti, am revenit cu picioarele pe pământ şi am luat contact cu realitatea, mai ales că în Cluj am trăit o viaţa mai mult boemă. Multă vreme, am perceput Bucureştiul foarte dur, dar uitându-mă înapoi mi-a fost de mare folos să trăiesc în acolo.

Ce proiecte importante ai avut până acum în ţară şi în străinătate şi când ai decis să pleci în Marea Britanie?

În ţară am fost mai mult angrenată în proiectele de la facultate, am jucat Cehov, Shakespeare, Ibsen, Tennesse Williams, dar şi în reclame şi scurt metraje. În Anglia, am plecat imediat după ce mi-am susţinut teza de doctorat, adică la două zile după asta. Pentru că efectiv îmi doream să realizez mai mult din punct de vedere profesional, dar şi să văd cum este să trăieşti într-o altă cultură. Fusesem în acelaşi an cu o filmare în Londra, am filmat pentru un film independent şi pur şi simplu am ştiut, am simţit de atunci că Londra va fi următoarea mea destinaţie. Simplu. Şi n-am făcut altceva decât mi-am urmat intuiţia care de cele mai multe ori nu m-a înşelat. Aşa că imediat după doctorat am decis să emigrez în Anglia împreună cu soţul meu unde am jucat în filme şi piese de teatru printre care amintesc: Regina Elisabeta a II-a în seriile TV „Inside Buckingham Palace“ şi „Inside Windsor Castle“, Prinţesa Margareta în „Private Lives of Monarchs“, Ana în BU21 la Trafalgar Studios, Bev în Frank Sumatra la Teatrul N60, precum şi Regina Maria în noul film artistic „Queen Marie of România“ de Alexis Cahill Sweet.

Un alt proiect drag şi important mie este Arttis Academy, academia de învăţare continuă prin care facem workshopuri corporate şi nu numai, ale cărei baze au fost puse pe când prezentăm workshopuri corporate în Londra pentru firme ca: Nespresso, Capgemini şi Rotaract UK.

În Anglia, în industria artistică oamenii sunt altfel faţă de cei din România

Ţi-a fost uşor să te adaptezi la o nouă viaţă şi la stilul britanic?

Nu prea am avut timp să mă gândesc la o anume adaptare. Eram mult prea ocupată să ordonez haosul în care intrasem, noul. Am înţeles şi înţeleg încă anumite lucruri pe parcursul anilor, manifestându-mă din ce în ce mai mult şi simţindu-mă în largul meu. Culturile fiind diferite, istoria ţărilor, mentalităţile şi aşteptările diferite, evident că în industria artistică oamenii sunt altfel faţă de cei din România. Eu, în general, mă feresc de comparaţii şi pe cât posibil încerc să iau oamenii ca atare. În felul acesta evit şi aşteptările şi dezamăgirile. Sunt oameni ca peste tot, cu bune şi rele. Eu personal am avut experienţe bune, dar am şi muncit pentru ele, nu mi s-au oferit pe un platou. Am avut şi dezamăgiri sau aşteptări poate prea mari, la fel cum am avut succese, de aceea spun că fiecare are parte de experienţele pe care le aşteaptă,  dar şi pentru care munceşte sau este pregătit să le trăiască.

Cum a fost să joci rolul reginei Elisabeta a II-a şi cum au decurs filmările? 

Experienţa a fost interesantă, să spun aşa, filmările s-au derulat firesc, un pic pe grabă, dar aşa este în televiziune, cu oameni pasionaţi şi dedicaţi meseriei lor, timpul zburând mult prea repede şi fiecare dintre noi simţindu-ne mai trişti, dar împliniţi la sfârşit, deoarece ne „rupeam“ de viaţa regală şi reveneam la realitate. Cred că am luat lucrurile ca atare şi m-am bucurat de moment, nu pot să spun că au fost neapărat experienţe ieşite din comun pe platou. E drept, pentru mine părea uneori oarecum ireal faptul că o interpretez pe regina Angliei.

Roxana Lupu în rolul reginei Elisabeta

Cum a fost privit filmul în Marea Britanie şi în Europa şi în ce măsură ţi-a schimbat ţie viaţa şi cariera?

Seria a fost bine primită şi distribuită internaţional în ţări precum America, Norvegia, Rusia, Danemarca. În Anglia, producţia a fost urmărită cu interes, tot ceea ce ţine de familia regală având rating mare. Pe mine m-a ajutat acest succes şi mi-a adus şi alte roluri regale ca cel al prinţesei Tatiana Romanov în „Royal Murder Mysteries“, al prinţesei Margareta, sora reginei Elisabeta II în „Private Lives of Monarchs“ şi mai nou regina Maria în filmul artistic „Queen Marie of România“. În concluzie, mi-a oferit cumva această direcţie de a juca figuri istorice pentru care sunt foarte recunoscătoare.

Cum s-a simţit în pielea reginei Maria a României

Care a fost cel mai important rol din cariera ta?

Cu siguranţa rolul reginei Maria în filmul artistic „Queen Marie of România“ regizat de Alexis Cahill Sweet. 

Cum au decurs filmările, care a fost cel mai memorabil moment?

Filmările au fost intense, iar eu am fost aproape în permanenţă pe platou. Dar am avut norocul unei echipe minunate, internaţionale, care mi-a făcut munca mult mai uşoară. Toate lumea a fost de un profesionalism deosebit şi de aceea chiar dacă au fost zile lungi cu cel puţin 12-14 ore de filmare, faptul că totul era sub control, că regizorul sau primul asistent director aveau umor făceau ca lucrurile să devină parcă mult mai uşoare.

Imagine din „Queen Marie of Romania” cu Roxana în rolul Reginei Maria

Momente memorabile au fost multe. Practic tot filmul a fost făcut din astfel de momente, iar pentru mine nu era scenă la care să mă gândesc şi să spun „a, asta e mai uşoară“. Fiecare replică, fiecare cuvânt, fiecare discuţie, fiecare interacţiune a avut o semnificaţie în schema mare a filmului. Sfârşitul filmului este memorabil, la fel că alte momente, dar îi las pe cititorii ziarului „Weekend Adevărul“ să le descopere atunci când vor vedea filmul.

Unde au avut loc filmările şi cât au durat? 

Filmările au avut loc în România şi au durat şase săptămâni. Este o coproducţie între Abis Studio – România şi C-Story - Franţa.

Care a fost cea mai mare provocare pentru tine? Cu care dintre colegii de platou ai colaborat cel mai bine?

Provocarea a fost efectiv să joc un astfel de rol, să interpretez o personalitate iconică precum regina Maria. După ce am trecut de acest prag nu mi s-a mai părut ceva ieşit din comun, pentru că pregătirea, mobilizarea interioară ca actor o faci înainte să începi repetiţiile. Acolo are loc munca interioară, zbaterile, căutarea adevărată. Apoi, la repetiţii, dar şi la filmare ai o bază pe care construieşti în funcţie de viziunea regizorului, de relaţiile cu actorii de scenă. Evident că au fost multe scene solicitante, dificile, dar iarăşi haideţi să le lăsăm cititorilor bucuria descoperirii lor.

Cât despre colegi, aici cred că ţine de fiecare în parte de a-şi face locul de muncă frumos şi prietenos. De aceea, oricât de greu mi-ar fi, oricât de dificili ar fi oamenii, cred că este un semn de profesionalism să ai relaţii amiabile cu toată lumea şi să te faci plăcut. Fiecare pe platou are partea lui de responsabilitate şi are parte de stres, de aceea încerc să înţeleg înainte de a judeca reacţiile cuiva şi să nu le iau personal. Dar pot spune că am fost norocoasă şi că am avut parte de echipe minunate şi regizori de care m-au susţinut în munca mea, deci nu a trebuit să depun vreun efort special pentru a colabora bine cu colegii.

Ai reuşit să ajungi o actriţă apreciată în Marea Britanie chiar într-o perioadă în care naţionalismul britanic şi antipatia faţă de străini a ajuns la cote alarmante. Ai simţit vreun moment că pentru tine e mai greu să te impui acolo fiind româncă?

Naţionalitatea devine o piedică în momentul în care te ascunzi după ea ca să-ţi justifici anumite nereuşite sau reacţii negative. Da, s-a întâmplat ca oamenii să fie surprinşi uneori să afle că sunt din România, dar trec repede peste asta în momentul în care observă că sunt foarte comodă cu naţionalitatea mea. Evident că poate fi o piedică ţara de unde provii, oricare ar fi ea, dar asta e o decizie personală pe care e nevoie să o iei în fiecare zi. În plus, în momentul în care îţi cunoşti cultura, istoria, ştii personalităţile culturii tale, chiar nu ai niciun motiv să-ţi fie ruşine, ba chiar eşti foarte mândru de asta. 

Roxana Lupu în rolul prinţesei Margareta

Pe mine m-a ajutat să am contact cu tot ce e frumos din România, să-mi apreciez trecutul istoric, să-l cunosc din toate acesta creându-mi parte din identitatea care nu poate fi diminuată şi de care în nici un caz nu mi-e ruşine. Uităm uneori că România e mai mult decât o politică, un partid şi anumiţi oameni contemporani de cele mai multe ori. Ori pentru mine e mult mai mult decât atât.

Ţi s-a întâmplat să trăieşţi momente mai puţin plăcute – de exemplu să afli că un român a comis vreo infracţiune, iar colegii englezi să te privească din cauza asta puţin diferit?

Niciodată. Nu m-am lăsat înconjurată de astfel de oameni care să judece atât de superficial. Cum românii au „buruienile“ lor, aşa au şi englezii şi orice om cu judecată înţelege asta. Nu trăiesc într-o societate de sfinţi în Anglia.

Dacă ar fi să tragi acum linie şi să priveşti în urmă, ce ai învăţat în tot acest timp de când trăieşţi şi îţi construieşti cariera afară? 

Să nu aştepţi să ţi se dea, să nu ai aşteptări în general, să munceşţi, să apreciezi oamenii şi momentele pe platou sau pe scenă şi să nu iei nimic ca şi cum ţi s-ar cuveni de drept. Şi am învăţat în general să fiu mai umilă.

Interacţionezi des cu alţi români aflaţi în Marea Britanie?

Depinde de comunitate, noi avem un grup de prieteni români care mai cunosc şi ei alţi români cu care suntem foarte apropiaţi. Eu personal am întâlnit români care ne-au arătat prietenie dezinteresată, cărora le este dor de casă, care sunt mândri de unde vin şi care îşi reprezintă ţara cu succes. Ştiu că nu prea se vorbeşte despre tipul acesta de român, dar chiar există mulţi şi şi-ar dori să se vorbească mai mult şi despre ce fac ei, în sensul de lucruri pozitive care aduc valoare. 

Care e diferenţa de percepţie între felul în care ne percepem noi înşine, ca români, şi modul în care ne văd străinii? 

În general, dar şi în mediul artistic, să ştii că străinii ne privesc mult mai bine decât ne privim noi. Noi  suferim de o umilinţă extremă care duce până la anihilarea personalităţii în momentul în care păşim în altă ţară, dar şi de un ego sufocant în clipa în care am ajuns pe Otopeni. Cred că un pic de echilibru n-ar strica, iar cunoaşterea trecutului nostru, a identităţii fiecăruia şi în general a stabilirii unor principii sănătoase pe care să-ţi bazezi personalitatea, ajută. În felul acesta, indiferent de unde vii şi ce faci, nu mai eşti că o salcie în vânt şi poţi avea propria demnitate care îţi va aduce oportunităţi, aprecierea celorlalţi şi o serie de cunoştinţe.

CV

Patru roluri cu „sânge albastru“

Nume: Roxana Lupu

Locul şi data naşterii: Bucureşti, 5 Decembrie 1985

Activitatea profesională:

Roluri: prinţesa Tatiana Romanov în „Royal Murder Mysteries“, regina Elisabeta a II-a în seriile TV „Inside Buckingham Palace“ şi „Inside Windsor Castle“, prinţesa Margareta în „Private Lives of Monarchs“, regina Maria Queen Marie of România

Locuieşte în: Londra