Românul care predă psihologia muzicii la Viena. „În România nu există o tradiţie în studiul empiric al psihologiei muzicii“

Tudor Popescu predă şi face cercetare în psihologia muzicii. FOTO: Arhivă personală

Tudor Popescu este expert în psihologia muzicii, un domeniu de cercetare care nu există în România. Studiile pe care le-a realizat românul la Viena arată că muzica ar putea fi un alt limbaj comun al tuturor civilizaţiilor din lume.

Absolvent al Politehnicii Bucureşti, Tudor Popescu (39 de ani) a realizat rapid că o carieră de inginer electronist nu era ceea ce-şi dorea cu adevărat. Atras de psihologie, fizică şi muzică, a decis să urmeze un masterat la Universitatea Durham, unde a studiat psihologia experimentală, cu specializare în psihofizică – studiul sistematic al relaţiei stimul-percepţie.

„Eram mult mai interesat de chestiuni teoretice şi conceptuale şi, întrucât nu-mi era pe atunci clar cum pot pune matematica şi fizica pură, pe care le iubeam, în slujba unei cariere, am dat curs unui cu totul alt impuls, acela de a-mi oferi încă un stagiu de studiu, într-o direcţie cu totul nouă. Interesat fiind dintotdeuna de psihologie, am vrut să abordez acest domeniu într-un mod ştiinţific, ceea ce m-a condus către un masterat de cercetare în psihologie experimentală, mai exact în psihofizică, la Universitatea din Durham, în nordul Angliei“, spune cercetătorul român.

A studiat la Oxford şi la Dresda

Şi-a continuat apoi studiile cu un doctorat la Oxford, după care a ales să facă studii postdoctorale la Dresda, în psihologia muzicii. Spune că au fost cei mai prolifici ani, o adevărată provocare pentru tânărul avid de informaţii şi extrem fascinat de tot ceea ce i s-a revelat în această perioadă.

Tudor Popescu are un doctorat la Oxford. FOTO: Arhivă personală

„«Conversia» mea spre psihologia experimentală de la Durham mi-a dat senzaţia că lumea academică, a cercetării era ceea ce căutăm. Continuarea firească pe această cale era un doctorat şi, căutând un loc, am avut şansa să primesc o ofertă de la Oxford. Anii aceia au fost deosebit de formativi din toate punctele de vedere, dar îndeosebi au avut rolul de a-mi clădi o solidă bază metodologică în instrumentele psihologiei experimentale şi ale neuroştiinţei. Am putut face apoi următorul pas, cel de a-mi focaliza lentila cercetării către zona psihologiei unde se găseau cele mai multe întrebări cărora le căutăm răspuns. Această zonă – percepţia muzicii – era strâns legată de pasiunea mea pentru muzica clasică, iar respectivele instrumente de analiză, departe de a «demitiza» atracţia muzicii, îi dezvăluiau noi dimensiuni. Am urmat, aşadar, calea psihologiei muzicii într-un stagiu postdoctoral ulterior în minunatul oraş baroc Dresda, iar la încheierea contractului, am obţinut un post temporar la Universitatea din Viena, unde mă găsesc în clipa de faţă“, a explicat Tudor Popescu.

Proiecte speciale

Proiectele sale curente îşi propun să aducă dovezi de ordin comportamental şi neuroştiinţific privind anumite modele teoretice referitoare la structura tonală a muzicii. Spune că încercă să aducă împreună diverse cursuri de cercetare începute şi dezvoltate în stagiile sale anterioare, la Oxford şi Dresda, cu cel prezent de la Viena. Acesta din urmă este în mod deosebit axat pe trasarea unor paralele între principiile organizatorice ale muzicii şi cele pe care se sprijină facultatea limbajului. 

„Se pare că creierul procesează cele două domenii într-un mod integrat, ca şi cum muzica şi limbajul ar fi doar două feţe ale aceleiaşi monede - un fapt pe care cei pasionaţi de muzică şi poezie l-au intuit dintotdeauna, şi care iată, este acum parţial atestat şi prin date neuroştiinţifice.“

Muzica-i aceeaşi, versurile diferă

Tudor Popescu are, de asemenea, convingerea – şi vrea să demonstreze acest lucru – că muzica civilizaţiilor umane de pe întregul glob are o serie de elemente comune. Astfel, un cântec de dragoste din nordul Europei va avea mai multe în comun decât s-ar putea crede cu un altul din Papua Noua Guinee, de pildă. Deşi teoria este una controversată, românul crede că va reuşi să demonstreze acest lucru şi aduce câteva argumente în acest sens într-un recent articol, publicat în „Science“.

În opinia sa, cele mai importante descoperiri în domeniul neuroştiinţelor au apărut atunci când tehnologia a început să permită măsurători non-invazive ale creierului «în acţiune». Acestea au permis derularea unor experimente pe baza cărora au fost făcute importante descoperiri în ultimele decenii. 

„Atât neuroştiinţa, cât şi psihologia cognitivă au beneficiat foarte mult de pe urma tehnologiilor care permit studiul creierului şi al comportamentului – şi, îndeosebi, al legăturii dintre cele două – în mod neinvaziv, prin intermediul măsurătorilor, devenite acum de rutină, în care subiecţi experimentali rezvolvă o anumită sarcină mintală de interes în vreme ce sunt «scanaţi». Aceste tehnici, precum rezonanţa magnetică nucleară funcţională (FMRI) sau magnetoencefalografia (MEG), există deja de câteva decenii, timp în care descoperiri valoroase au fost făcute pe baza lor. Aceste descoperiri metodologice sunt importante pentru că sunt în măsură să ancoreze atât modelele şi ipotezele psihologiei, cât şi cele ale teoriei muzicii, în realitatea biologică, eliminând astfel multe dintre dubiile pe care unii încă le mai au cu privire la validitatea lor ştiinţifică“, arată Tudor Popescu.

Fără colaboratori români

Deşi majoritatea proiectelor sale implică sau au implicat colaborarea cu cercetători de la diverse alte universităţi din Europa şi America de Nord, Tudor Popescu nu a avut până în prezent nici măcar o colaborare similară cu vreuna dintre universităţile româneşti. Şi nu pentru că nu şi-ar fi dorit, ci pentru că, spune el, deocamdată în România nu există o tradiţie în studiul empiric al psihologiei muzicii, deşi acest domeniu este în plină creştere în lumea occidentală.

Chiar şi aşa, Tudor Popescu a rămas legat de ţara natală şi vine acasă ori de câte ori poate. Mărturiseşte că şi-ar dori să revină definitiv, ba chiar se gândeşte adeseori care ar fi modalitatea prin care ar putea face acest lucru în modul optim.

Tudor Popescu (stânga) în timpul unei prezentări. FOTO: Arhivă personală

„Oricât de formativă şi interesantă a fost şi este experienţa diverselor ţări străine, cred că pentru mine a trăi în spaţiul cultural nativ va reprezenta mereu un mare punct de atracţie. A putea vorbi, mai cu seamă, limba română, este ceva cu putere de-a dreptul terapeutică pentru mine şi care nu are înlocuitor. «L1», cum codifică psihologii limba maternă, este ceva ce are în creier un loc scris oarecum în piatră – şi acest lucru se vede sau, mai bine zis, se simte. În decizia de a te întoarce în ţară sau nu intervine însă, în cele din urmă, o competiţie între diverşii factori care contribuie la calitatea vieţii profesionale şi personale şi ponderile diferite pe care fiecare din noi le acordă acestor factori. O condiţie importantă, şi nu uşor de îndeplinit, ar fi să reuşesc să obţin un post care să-mi permită să fac cercetare într-o zonă a psihologiei pentru care am suficiente «zăcăminte» de interes să mă mai ţină ani buni înainte. Dacă aş ajunge în acea poziţie, atunci faptul că universitatea nu ar fi una de renume mondial, iar condiţiile materiale ar fi mai puţin bune nu ar reprezenta un impediment“, a încheiat Tudor Popescu. ;

Cum uneşte muzica popoarele

Tudor Popescu spune că cercetarea în domeniul muzical din acest moment explică faptul că unele vechi reguli nescrise îşi au validitatea, nu numai la nivel de percepţie: „Pentru ultimele sute de ani, studenţii au fost învăţaţi reguli despre cum funcţionează şi cum ar trebui să sune muzica, bazate pe un set de intuiţii care în totalitate să descrie ceea ce am numi «teoria muzicii» – dintr-o anumită parte a globului –, şi care pentru unii, din acea parte a globului, constituie «legi» incontestabile. Unele dintre «legile» acestei teorii, în concretizarea ei Vestică, ne par «de bun simţ», cum ar fi recomandarea ca un compozitor să evite anumite intervale foarte disonante, în vreme ce altele par arbitrare, cum ar fi câte părţi vocale sunt necesare pentru a alcătui un canon coral. Cercetarea din psihologia muzicii este de natură să confirme multe dintre aceste intuiţii ca având de fapt o solidă bază neuronală şi, deci, să propună anumite caracteristici ale muzicii ca fiind mai puţin arbitrare decât par, ba poate fiind chiar «universale» speciei, dat fiind că avem cu toţii o biologie ce ne uneşte.

Astfel de rezultate pot contribui la o înţelegere a fenomenului muzical care transcende convenţiile unei culturi sau alteia. Deşi este încă un subiect controversat, pe care mulţi dintre colegii mei nu l-ar aborda pentru nimic în lume, suntem totuşi, cred eu, pe cale să ne dăm seama care sunt elementele comune ale muzicii de pe mapamond, carevasăzică, elementele invariante. Este interesant de observat că acest lucru nu bagatelizează cu nimic elementele care sunt variante, anume diversitatea muzicii – ceva ce este, de fapt, mult mai lesne de observat decât «pilonii» comuni“.