Românul care a făcut de două ori celebrul pelerinaj de la Camino. „90% din cuplurile care merg pe acest drum se despart“
0În 2016, a trăit călătoria vieţii lui mergând circa 700 de kilometri pe jos, cu rucsacul în spate, în pelerinaj spre Santiago de Compostela. Anul acesta, Dacian Păşcuţă, un antreprenor din Cluj, şi-a luat iubita şi au plecat amândoi pe Camino, cum este numit faimosul pelerinaj făcut de milioane de oameni în fiecare an. Aventura lor a fost de neuitat.
„Ştii, aproape tot ce descoperi pe Camino, ştiai deja“, mărturiseşte entuziast Dacian Păşcuţă, un tânăr antreprenor din Cluj care s-a întors, vara asta, pe Camino. Nu a mers singur ca anul trecut, ci cu partenera de viaţă. Împreună în căutarea aventurii. Experienţa din acest an, poveşteşte Dacian pentru „Adevărul“, a fost la fel de intensă, plină cu poveşti ale pelerinilor cu care s-au întâlnit, lecţii de credinţă şi păţanii, enervante pe moment, de care au râs apoi la lumina focului de tabără.
Dacian ne spune, într-un interviu pentru „Adevărul“, ce anume l-a convins să repete pelerinajul de anul trecut, cu ce a rămas din călătoria din acest an, dar şi cu ce ar ajuta acest pelerinaj pe oameni.
Ce te-a convins să mergi a doua oară pe Camino?
Se spune ca indiferent ce drum iniţiatic faci, vei trece prin trei etape. Pe unele le vei simţi mai mult, în functie de ce cauţi de fapt, dar important este că etapele vor veni într-o ordine clară. Prima: etapa fizică, în care corpul suferă, ţi se adaptează la mers continuu, ai crampe, dormi buştean, te concentrezi pe durere. Poti să ai şi experienţe spirituale şi revelaţii personale, dar o mare parte din atenţie îţi este pe durere şi efort fizic. A doua etapă este una a interiorizării, după ce corpul se obişnuieşte cu drumul.
În etapa asta, trăieşti mai mult în lumea dinlăuntrul tău, unde năvălesc gândurile, care abia au aşteptat să le asculţi, emoţii de toate culorile şi iese la suprafaţă atât ce-i mai bun din tine, cât şi cei mai înverşunaţi demoni interiori. E o etapă de purificare dacă reuşeşti să vezi dincolo de ea. A treia etapă este una în care te contopeşti cu drumul pentru că ai făcut pace cu tine. E pace în corp chiar dacă ai durere, fiindcă te-ai obişnuit cu ea; e pace şi în minte fiindcă ai făcut „curăţenie“, aşa că rămâne să te simţi prezent.
Şi acum, să răspund la întrebarea ta, de ce am mers a doua oară pe Camino? Pentru că, ştiind de cele 3 etape, puteam să le scurtez pe primele două şi să trăiesc mai mult din etapa a treia. Au fost peisaje pe care data trecută le-am ratat, fiindcă atenţia îmi era fie pe durere, fie pe gălăgia din minte. De exemplu, am trecut printr-o pădure in Asturias, vreme de două ore, de care pur şi simplu nu îmi aminteam. Am vrut, aşadar, să învăţ mai mult din secretele stării de prezenţă, pentru acasă.
„90% DIN CUPLURILE CARE MERG PE CAMINO SE DESPART“
Cum ţi s-a părut experienţa de data aceasta?
Experienţa a fost la fel de intensă, dar cu nuanţe noi. De această dată nu am mai mers singur. Am fost cu iubita mea. Se spune că 90% dintre cuplurile care merg pe Camino se despart, iar celelalte - sau cele formate pe Camino - se sudează puternic. Sudura nu o faci fără să arzi. (n. r. - zâmbeşte) Dacă anul trecut m-am concentrat pe relaţia cu mine - cea mai importantă, de altfel - , acum am putut să văd ce încă nu am vindecat în relaţiile cu ceilalţi pentru că am avut persoana potrivită care să-mi arate asta.Pelerini în viaţă, dar şi pe Camino: Dacian Păşcuţă şi prietena lui. Imagine din Tapia de Casariego FOTO: arhiva personală Dacian Păşcuţă
Oameni frumoşi am întâlnit la fel ca anul trecut. De fapt, oameni frumoşi sunt peste tot, la distanţă de un „Hello“, dar se pare ca în contextul Camino ne deschidem mai mult spre interacţiune.
Am cunoscut o bătrânică din Santander (n. r. oraş aproape de Santiago, destinaţia pelerinajului), care se ocupa de primirea pelerinilor. Când am ajuns noi, hostelul era deja plin, aşa că, plină de căldură, ne-a luat la ea acasă. Periodic adaug în notiţele mele modele de viaţă şi doamna hospitaleră din Santander este clar un model de energie şi leadership. Am reţinut, de exemplu, o frază din discuţiile noastre: „dacă fiecare dintre noi am vedea ce important e să servim nu ar mai exista în lume lipsă“.
O altă întâlnire uimitoare a fost cu o tânără din Austria, Katarina. Am cunoscut-o în Galicia, împreună cu alte 2 fete şi am mers o zi împreună, dar ele s-au oprit mai devreme într-un sat. A fost o zi cu râsete şi mai putin cu discuţii profunde, cum ne obişnuiserăm. Amândoi am simţit o conexiune emoţională cu Katarina şi aveam regretul că nu am apucat să îi ştim povestea de viaţă.
Dar, cum Camino are vraja asta de a aduce oamenii împreună, din „întâmplare“, care implică o rătăcire şi pierderea unei borsete cu acte şi bani, ne-am regăsit şi am terminat drumul împreună. Aşa am aflat că împărtăşim relativ aceeaşi poveste, aceleaşi valori şi căutări.
Katarina (cea din stânga) şi Simina, prietena lui dacian FOTO: arhiva personală a lui Dacian Păşcuţă
Cu ce crezi că te-a ajutat ca om experienţa celui de-al doilea Camino?
Cred că cea mai puternică influenţă a fost asupra credinţei. Mă consider un om cu credinţă. Totuşi, e mare diferenţa între credinţa teoretică şi cea practică. Şi când Viaţa vrea să-ţi arate că încă eşti la prima, găseşte contexte în care să te testeze, doar să asculţi. S-a întâmplat tare interesant: într-o zi, lihniţi, obosiţi şi uzi, în miez de nicăieri, am găsit un han. Am intrat să ne uscăm şi să mâncăm, dar ospătarul ne-a ignorat pur şi simplu. I-a servit pe cei din spatele nostru, nu ne-a privit, nu ne-a răspuns.
Nu am înţeles nici acum de ce, dar a trebuit să plecam mai departe. Ştiam hanul de anul trecut şi eram cu atât mai supărat cu cât ştiam că nu mai găsim alt loc să mâncăm în următorii 15 kilometri. Am bombănit într-una în următorii doi kilometri, căci urma o urcare serioasă. Ploaia nu se oprea şi stomacul nu tăcea. Ce să vezi! În vârful muntelui am găsit un super restaurant care se deschisese cu două zile în urmă! Am mâncat una dintre cele mai bune mese, într-un mediu fain şi atunci mi-am zis: uite, trebuia să avem credinţă! Dar să o avem când lucrurile sunt aparent aiurea, când e greu, nu când e uşor şi ai deja soluţia în faţă. Atunci nu mai e credinţă.
Asta a fost primul nivel, dar Divinitatea a vrut să testeze mai departe de atat. Asa că a făcut-o într-o altă zi, cu cazarea. Seara, ploaie, niciun loc de cazare, ultimul autobuz plecat. Din nou provocare: să ducem credinţa din teorie în practică. Şi, până la urmă, împăcându-ne cu situaţia, îmbrăţişând-o chiar, am ajuns într-un loc în care au deschis un întreg etaj doar pentru noi, departe de sforăituri şi aglomeraţie. Şi tot a mai fost nevoie de un test.
Aşa că în penultima zi de drum, ne-am pierdut toţi banii şi actele şi ne-am dat seama de asta în miezul pădurii, după ce am mers deja 25 de kilometri în acea zi. Până la urmă, i-am găsit, în oraşul în care am făcut ultima oară cumpărături.
A fost un test foarte fain de credinţă, deci iau asta ca principala lecţie după Camino de anul acesta: credinţa înseamnă să rămâi în pace când situaţia îţi dă toate motivele să nu fi în pace.
„AM ÎNŢELES CÂTE NUANŢE ARE PERFECŢIONISTUL DIN MINE“
Ce ai reuşit să vezi/descoperi de data asta nou la tine şi nu ai văzut până acum?
Ştii, aproape tot ce descoperi pe Camino, ştiai deja. Dar o ştiai teoretic, mental, nu integrat în fiinţa ta. Aşa că ceea ce am descoperit nu e „wow“ ca informaţie, dar e „wow“ ca efect, odată ce am înţeles cu adevărat. În primul rând, am înţeles că focul pe care nu-l întreţii se stinge. Aici mă refer la faptul că m-am întors în 2017 de pe Camino ca un foc de tabără, centrat şi plin de pasiune, dar astea au scăzut între timp, din cauza că nu le-am întreţinut pe măsură. Pe Camino, ai focus pe tine, înlături „bagajele“ emoţionale şi îţi expandezi viziunea.
Dar dacă nu ai grijă să le faci în mod recurent şi acasă, îţi dai seama că sunt ca un muşchi, care se atrofiază dacă nu îl antrenezi. În al doilea rând, am înţeles câte nuanţe are perfecţionistul din mine şi am învăţat să lucrez cu ele.
Perfecţionismul se ascunde prin te miri câte cotloane şi e responsabilitatea fiecăruia să şi le exploreze, dacă vrea să trăiască liber, nu perfect. M-am descoperit perfecţionist în faptul că sunt cel mai mare critic al meu deseori. De asemenea, în faptul că resping noul, când „nou“ înseamnă eşec şi perfecţionistul îşi simte ameninţată identitatea.
Dimineaţă în Asturia FOTO: arhiva personală a lui Dacian Păşcuţă
Ai urmat acelaşi traseu ca anul trecut?
Da, am ales acelaşi traseu pentru că am vrut linişte, dar şi pentru peisaje. Ştiam că vreau să aud din nou Atlanticul cum freamătă şi să simt clima oceanică de august. M-am îndrăgostit de câteva locuri şi am simţit să le revăd, să mă reconectez mai uşor la tot ce am simţit şi anul trecut.
„CAMINO ARE O ENERGIE APARTE, MISTICĂ“
Dă-ne 3 motive pentru care ai recomanda unui om de rând să meargă pe Camino.
În primul rând, nu ai nevoie de Camino. Ce are nevoie, orice om, din perspectiva mea, este un context în care să se regăsească. Atât. Poate fi în România. Poate fi în parcul oraşului sau pe potecile Carpaţilor. E adevărat, revelaţiile vin greu în 5 minute. Poate ai nevoie de 5 zile. Important este dacă simţi nevoia. Dacă o simţi, acordă-ţi oricât timp e nevoie, pentru că e timp de înaltă calitate în care îţi calibrezi întreaga viaţă, ca un avion după decolare.
În al doilea rând, dacă vrei să iei în calcul Camino, îţi recomand să o faci pentru poveştile incredibile pe care le vei avea la final. Ce am îmvăţat în doi ani pe Drum este că nu vei primi ce îţi doreşti, dar categoric vei primi ce ai nevoie. Poate sună a clişeu, am auzit-o de la mulţi alţi pelerini, dar dacă vei alege Camino vei vedea până la final la ce mă refer. Vei găsi poveşti de viaţă incredibile, situaţii limită, peisaje de neuitat, schimbări în tine, idei cu valoare personală cât o comoară.
În al treilea rând, recomand Camino pentru că are o energie aparte, mistică. O vei regăsi în biserici, în albergues (hosteluri), în scoica galbenă cu raze, pe care o urmezi pe tot parcursul drumului, în urarea „Buen camino!“ cu care vei fi îmbărbătat de localnici, în râsete, în lacrimi, în băşicile pe care le vei sparge seara, încurajat de alţi pelerini suferinzi, la un pahar de vin, în fiecare pas.
Peisaj de pe coasta asturiană FOTO: arhiva personală Dacian Păşcuţă
Mai puteţi citi:
Dacian Păşcuţă e un tânăr antreprenor din Cluj care în vară a făcut călătoria vieţii lui: 700 de kilometri pe jos, cu rucsacul în spate, ca să ajungă la Santiago de Compostela, faimos loc de pelerinaj din lume. De ce? „Aveam o grămadă de întrebări existenţiale. Mi se părea că alerg cu toată viteza, alături de alţii, înspre nimic“.
„Pentru mine, cel mai mult contează să ştiu că ceea ce fac nu fac doar pentru mine”, spune Dacian Păşcuţă, un tânăr şi ambiţios consultant de marketing din Cluj, unul dintre autorii cărţii „Inspiraţie pe Plus”.
Se încarcă comentariile...
