Românii, jignirile şi laudele. Preot din Cluj: „Suntem adevăraţi vânători de defecte când e vorba de ale altora“
0
Comunicarea e ca un iceberg, crede preotul Dorel Gălan din Cluj. O parte care se vede şi e extrem de redusă, iar alta, nevăzută, dar decisivă ca importanţă. „Dacă ne lipseşte ceva cu adevărat, acel ceva - pierdut sau poate, niciodată avut - este sentimentul admiraţiei“, adaugă el.
Pentru Dorel Gălan, preot din Cluj, cuvântul are o forţă „ teribilă“ de care nu mulţi sunt conştienţi. Mai crede că termenii „te iubesc“, „mulţumesc“ sau „iartă-mă“ sunt rostiţi mult prea rar.
Acesta (foto mai jos, credit foto: arhivă personală) explică, într-un interviu pentru „Adevărul“, de ce jignirile şi înjurăturile ar fi bine să fie privite drept acte de autosabotare.
Conştientizează românii că vorbele pe care le rostesc au putere?
Gândirea noastră e o gândire de tip iconic. Atunci când cuvântul se rosteşte, se creează în mintea noastră imaginea lucrului denumit, de aceea cuvântul are forţă teribilă pe care, în mod cert, nu o conştientizăm. Dovadă stau toate „derivatele“ negative ale cuvântului: vorba, limbajul de lemn, strigătul, sloganul etc. Numele/cuvântul e o formă a prezenţei, aşa cum şi imaginea e o altă formă a prezenţei. Adăugaţi la aceasta şi constatarea teologică a faptului că religia creştină este religia Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat, făcut Om. Bătrânul şi dreptul Iosif, părintele adoptiv al lui Hristos a trecut prin paginile Evangheliei fără a rosti un singur cuvânt... aceasta poate să însemne că Verbul/Cuvântul este fiul adoptiv al Tăcerii.
De ce refuză unii oameni să creadă în cuvinte şi puterea lor?
Încrederea e liantul oricărei relaţii. O relaţie autentică presupune transfer emoţional de încredere şi entuziasm. Lipsa încrederii derivă din lipsa autenticităţii/integrităţii celui care glăsuieşte. Cuvântul produce încredere atunci când se constată congruenţa între ceea ce gândim, spunem şi facem. De aici derivă şi o lege fundamentală a comunicării: dacă B înţelege/nu înţelege ce îi spune A, responsabilitatea înţelegerii/neînţelegerii este a lui A, cel care rosteşte cuvintele.
De aceea, comunicarea e asemenea unui iceberg care are două părţi: una care se vede şi e extrem de redusă, comparativ cu partea nevăzută, dar decisivă ca importanţă.
Transferând comparaţia în comunicare, ceea ce însoţeşte cuvântul rostit, angrenajul emoţional al relaţiei de comunicare, produce impact. Chiar nepropunându-mi să transmit ceva, tot fac acest lucru pentru că şi aceasta e o altă lege a comunicării, nu se poate să nu comunicăm.
Dacă unii oameni aş ştii cu adevărat ce putere au cuvintele „te iubesc“, „mulţumesc“ sau „iartă-mă“ le-ar mai rosti la fel de uşor/mecanic?
Problema e că nu se rostesc prea uşor, ci prea rar. Chiar rostite prea usor, ele vor creiona un tipar comportamental, o paradigmă personală care ne va determina să rostim aceste cuvinte magice în împrejurările care reclamă utilizarea lor. Aşadar mai bine rostite prea uşor sau mecanic decât nerostite.
A spune „iartă-mă“ e echivalentul unei revoluţii cognitive, înseamnă a recunoaşte că ai greşit, a-ţi schimba perspectiva asupra unui lucru/situaţii care a dus la conflict. Mesajul adus de Hristos a fost: „pocăiţi-vă! (în original: „schimbaţi-vă mintea!“) pentru că aproape este Împărăţia Cerurilor“. Or, a fi dispus să operezi asupra paradigmei cognitive personale e deja imens, dată fiind rezistenţa la schimbare. Nu e irelevant să spun aici că rezistenţa la schimbare e direct proporţională cu ignoranţa, altfel spus, cu cât suntem mai rigizi, cu atât suntem mai ignoranţi/proşti.
Prostia, în acest context, vă rog să o înţelegeţi ca un act de autosabotare.
„Mulţumesc“, alt cuvânt magic, de natură să transforme relaţiile. A-ţi exprima recunoştinţa e echivalent cu a spune „sunt puternic împreună cu...“. Taina Crăciunului aduce acest sentiment al lui Dumnezeu ca prezenţa, nu unul îndepărtat în galaxii inaccesibile, ci Dumnezeu este cu noi - taina lui Emanuel. Pentru creştin, Crăciunul reprezintă conştientizarea lui Dumnezeu ca Prezenţă şi viaţa împreună cu El. E ca şi cum Domnul ne-ar spune la fiecare Crăciun: „Ascultă, fiule, nu este nimic în lumea asta pe care tu şi cu Mine să nu le putem face împreună!“.
De ce e mai uşor să rosteşti o jignire/înjurătură decât o laudă?
Pentru că suntem teribil de inconştienţi. Orice act de jignire, înjurătură, blestem etc este un act de autosabotare. Avem impresia că înjurând sau blestemând îi pedepsim pe ceilalţi, în schimb ne autopedepsim, umplându-ne mintea şi inima de toxine emoţionale.
La fel, greutatea pe care o simţim lăudând pe cineva derivă din orgoliul nemăsurat de a nu vedea meritele altora. Suntem adevăraţi vânători de defecte când e vorba de ale altora şi culegători de calităţi când e vorba de ale noastre.
Dacă ne lipseşte ceva cu adevărat, acel ceva pierdut sau poate, niciodată avut, este sentimentul admiraţiei.
Există o înclinaţie naturală spre agresiune?
În mod evident, natura umana e înclinată spre rău, din pricina păcatului. Păcatul întunecă ratiunea, alterând modul în care interpretăm realitatea. De aceea, răul are şi aspectul de gratuitate (săvârşit cu voia, intenţia şi plăcerea de a face rău), dar si aspectul neintenţionat - nu-mi propun să fac rău, dar constat că l-am făcut - sau aspectul omisiv (omiţând să fac binele - bântuit este sufletul meu de tot binele pe care nu l-am făcut).
Teribilă e lupta cu noi înşine; anticii comparau sufletul omenesc cu o trăsură la care sunt înhămaţi doi cai, unul de viţă nobilă, raţiunea, altul sălbatic, pasiunea. Uneori calul sălbatic, nedomolit, răstoarnă trasură. Deşi trăim din plin în epoca câştigurilor ratiunii, ştiinţa şi rezultatele ei, nu înseamnă că iraţionalul din om a fost domesticit.
Orice viciu, patimă, dependenţă e rezultatul predominantei iraţionalului asupra raţiunii.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
