REPORTAJ Trei în una: mamă, soţie şi tanchistă

Sergentul major Cristina Pătru conduce un tanc de 40 de tone cu măiestria şi uşurinţa unui bărbat

Sergentul major Cristina Pătru conduce un tanc de 40 de tone cu măiestria şi uşurinţa unui bărbat. Femeia munceşte, zi de zi, umăr la umăr cu cei 250 de militari ai Batalionul 814 Tancuri din Turda. Ea nu aduce deloc cu prototipul tanchistului: „mic, negru şi al dracu”.

„Îţi trebuie un oarecare tupeu să conduci 40 de tone”. În orice fel de împrejurare, te aştepţi ca aceste vorbe să fie rostite de un bărbat. Sergentul major Cristina Pătru (28 de ani) le suflă dintr-o bucată cu zâmbetul pe buze. Deasupra bolidului mânat pe şenile, femeia nu aduce deloc cu prototipul tanchistului „mic, negru şi al dracu’”.  Îşi aşează şlemafonul pe urechi, dar huruitul bestiei te asurzeşte chiar şi prin buretele protector al căştilor.

Şi-a lăsat fetiţa de 2 ani şi opt luni acasă, cu soţul bolnav, operat de curând, căci „datoria e datorie”.  Printr-o gaură cât o gură de canal, sergentul Pătru se strecoară în spaţiul camerei de comandă, iar corpul îşi face loc, ascultător, printre fiarele reci. Strâmt, întunecos şi rece, exact cât să încapă un pui de om, locul de comandă al tancului este deloc primitor, iar singura legătură cu realitatea de afară e vizorul din sticlă groasă, cât să-ţi arunci ochii trei metri înainte. Femeia apucă maneta cutiei de viteză, în timp ce accelerează zgomotos. Imediat, tancul se pune în mişcare, lăsând urme adânci în noroi.

Tanchistă din întâmplare

Când şi-a ales specializarea la Şcoala Militară de Aplicaţie pentru Trupele de Uscat din Piteşti, şi-a lăsat superiorul să completeze în locul ei: „I-am spus să scrie ce vrea pe dosar, şi aşa am ajuns la tancuri, dar nu regret”. Înainte de şcoala militară, Cristina Pătru studiase un an la Facultatea de institutori -educatori din Balş, judeţul Olt, locul unde s-a şi născut. Când a avut şansa să intre, însă, în armată, a renunţat la tot şi a privit doar înainte. La Batalionul 814 Tancuri „Mihai Vodă“, din 250 de militari, doar 7 sunt femei. Dintre acestea, trei sunt tanchiste.

După un an de instrucţie militară gnerală, sergentul major a învăţat, în următorul an de şcoală, cum să stăpânească bolidul de 40 de tone: „Mi s-a părut o imensitate prima dată”. Tot în şcoala militară, a tras prima dată cu tunul. O senzaţie pe care n-o va uita toată viaţa.

Joaca de-a războiul

Obrazul fin, ca de porţelan, contrastează cu uniforma militară şi bocancii plini de noroi. Femeia manevrează turela tancului cot la cot cu colegii ei, gata de atac. E o simulare, însă în caz de misiune reală, sergentul major este în gardă.  Cocoţat pe tanc, cu 55 de kilometri la oră, în viteza a cincea pe asfalt, vântul te plesneşte atât de tare peste obraz, până ţi-l amorţeşte, şi ai impresia că măruntaiele îţi sar din loc. La poligon, treburile stau altfel. De două ori pe an, echipa de tanchişti de la batalionul din Turda desfăşoară antrenamente cu muniţie reală pe întinderea de 6.000 de hectare a poligonului Bogata-Ştejeriş. Joaca de-a războiul cu tancurile ruseşti nu e nici pe departe de glumă. La fiecare antrenament, sergentul Pătru stă în fruntea coloanei, deschizând drumul celorlalţi.

„Mic, negru şi al dracu“

Glumeţi din fire, plutonierul ajutant Ştefan Fârtat şi sergentul Pătru, care împart acelaşi tanc, povestesc de unde e inspirat portretul robot al tanchistului, „mic, negru şi al dracu”. „Sunt trei calităţi spuse din bătrâni. Mic pentru că trebuie să încapi în cabina de comandă, negru vine de la culoarea salopetei, iar al dracu’ pentru că îţi trebuie un oarecare tupeu să conduci 40 de tone”, spune râzând femeia. „Aţi uitat urât, ca să sperie inamicii”, o completează un alt coleg, maiorul Liviu Grec. „Dar, de regulă, tanchiştii sunt băieţi frumoşti”, conchide maiorul.

Camarazi

„Noi, femeile din batalion, suntem un caz fericit: ne bazăm foarte mult pe ajutorul colegilor”, decretează sergentul major Cristina Pătru. Flancată de plutonierul ajutant Ştefan Fârtat, femeia se simte mai sigură pe ea. În bezna tancului, cea mai importantă este comunicarea în cască. „Aici, în faţă, nu vezi aproape nimic, iar de auzit nici atâta, de aceea purtăm şlemafonul, să putem comunica prin cască. La poligon trebuie să te bazezi pe indicaţiile colegilor care te secondează în spate”, explică tanchista.