REPORTAJ Povestea echipei care a cucerit prima medalie olimpică din istoria gimnasticii româneşti

REPORTAJ Povestea echipei care a cucerit prima medalie olimpică din istoria gimnasticii româneşti

Sonia Iovan a scris primele pagini din cartea de istorie a gimnasticii româneşti

Mai bine de jumătate de secol a trecut de când gimnastica românească a câştigat primele medalii olimpice. La Melbourne, în 1956, clujeanca Sonia Iovan urca pe podium alături de echipa României şi scria istorie în acest sport. Acum, după o experienţă în Liban, clujeanca îşi trăieşte viaţa „colindând“ lumea.

Ştiri pe aceeaşi temă

În urmă cu 60 de ani, o adolescentă din Cluj făcea cunoştinţă cu unul dintre sporturile la care România a devenit după ani extrem de respectată - gimnastica. Mulţi spuneau că Sonia, care avea atunci 15 ani, era deja prea mare pentru sportul de performanţă, însă aceştia nu au luat în calcul ambiţia ei ieşită din comun, care i-a adus, peste câţiva ani, o medalie olimpică la Melbourne.Ajunsă la vârsta a treia, din locuinţa ei din Bretagne (Franţa), Sonia Iovan povesteşte cu seninătate, fără să dea vreun moment impresia că anii trecuţi peste ea i-ar fi afectat în vreun fel memoria, momentele primilor paşi în sport:

„Terminasem Liceul Comercial, iar în 1953 am mers la festivalul de gimnastică de la Bucureşti, alături de antrenorul meu, Szabo Denes, să vedem ce înseamnă sportul de performanţă. Aşa, am dat examen la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, unde bineînţeles că am intrat. Tata nu a vrut să mă lase nici în ruptul capului, el mă vedea la Academia Comercială şi mi-a spus că dacă nu primesc bursă e treaba mea cum mă voi descurca, el nu mă poate susţine financiar. Până la urmă nu s-a mai opus şi m-a lăsat pe mine să aleg“, povesteşte Sonia Iovan. Cu un an înainte, începuse să se facă remarcată la un concurs de tineret la Timişoara, iar calităţile sale au ajuns până la urechile antrenorilor de la lotul naţional. În 1954, a fost selecţionată în echipa naţională.

În „cartea de aur“ a gimnasticii româneşti

Olimpiada de la Melbourne, din 1956, a adus prima medalie olimpică pe echipe a României. Echipa noastră a avut o distribuţie de excepţie: Elena Dobrovolschi-Fodor, Geta Hurmuzachi, Sonia Iovan, Elena Leuştean, Elena Săcălici şi Emilia Vătăşoiu. Într-o perioadă în care dominaţia URSS-ului pe plan politic avea o influenţă decisivă şi în sport, fetele au scris istorie şi au cucerit o medalie de bronz care a intrat în istorie. Cronicarii sportivi îşi aduc aminte, că atunci, niciuna dintre ţările slave nu simpatiza România, sovieticele fiind cele care trebuiau să câştige orice concurs internaţional.

Sonia Iovan, în timpul unui exerciţiu la bârnă


În aceste condiţii, performanţa fetelor noastre este cu atât mai valoroasă. Sonia Iovan, ajunsă acum la respectabila vârstă de 75 de ani,  dezvăluie unul dintre amănuntele incredibile din vremea când lupta pentru a înălţa cât mai sus drapelul României: „În 1958, am participat la Moscova la Campionatele Mondiale, unde echipa noastră a avut parte de nişte condiţii mizerabile. Ne-au ţinut într-un curent incredibil timp de o oră, ca să pierdem încălzirea, rusoaicele trebuiau să câştige, nimeni nu se putea împotrivi. În cele din urmă, am terminat pe locul 3, bătând Japonia la trei miimi“.

S-a retras la vârsta de 30 de ani

A urmat în 1959 Campionatul European de la Cracovia, unde a cucerit medalia de argint la bară. Un an mai târziu, la europenele de la Roma, echipa României câştiga o nouă medalie de bronz cu echipa, iar Sonia Iovan termina a cincea la individual, într-o competiţie în care lupta cu participantele din ţările slave era din nou inegală. Olimpiada de la Tokyo din 1964 a fost ultima competiţie importantă din cariera marii gimnaste, dar şi a întregii generaţii „de aur“ din care a făcut parte. Omogenitatea se pierduse, în condiţiile în care apăruseră fete debutante, iar cele care au adus prima medalie olimpică României nu se mai aflau la prima tinereţe. Chiar şi aşa, gimnastele noastre s-au întors în ţară cu un onorabil loc 4.

„În 1965 am mai participat la un campionat naţional, dar îmi doream din suflet un copil, pentru că nu mă simţeam împlinită ca femeie. După trei ani de antrenorat în cadrul federaţiei, l-am născut pe unicul meu fiu, Paul, de care sunt foarte mândră. Apoi m-am întors la ASE (Facultatea de Ştiinţe Economice-nr), unde am fost repartizată după ce am terminat Institutul de Educaţie Fizică şi Sport. Acolo, am muncit toată viaţa, până când m-am pensionat. Şapte ani am fost şi şefă de catedră“, rememorează fosta campioană.

12 ani a trăit în Liban


În 1996, pe când avea 61 de ani, soţul ei, alături de care a petrecut 39 de ani, a decedat şi acest lucru a marcat-o extrem de tare. A decis să plece din ţară pentru a sta departe de tot ce a însemnat viaţa ei în România. A acceptat o ofertă de a antrena în Liban, o ţară despre care nu ştia nimic. În Balamand, o localitate aflată între capitala Tripoli şi Beirut, a predat nataţie, gimnastică şi baschet în cadrul unei universităţi particulare, într-un adevărat paradis, după propria descriere:

În Liban a avut parte de o experienţă extrem de interesantă


„Mi-a fost extrem de greu la început, mai ales în condiţiile în care franceza era o limbă pe care efectiv o uram. Vorbim despre un institut care după cel american este cel mai bun din  Liban, iar toate lucrurile legate de terminologia gimnasticii îmi era imposibil să le învăţ în franceză. Colegul meu Doru Crişan, care era profesor la un colegiu din Beirut m-a ajutat. Plecasem cu un contract pe trei ani şi până la urmă am stat doisprezece. A fost extraordinar, o experienţă cu adevărat unică, am locuit într-o reşedinţă particulară pe malul mării, într-o atmosferă feerică“, povesteşte aceasta.

Publicul a vrut aurul pentru România

Sonia Iovan povesteşte momentul care a adus prima medalie olimpică a României. La finalul probei de ansamblu, întreaga sală s-a ridicat în picioare şi a cerut ca gimnsatele românce să urce pe prima treaptă a podiumului. „Gimnastica era sportul care intra ultimul în concurs, pentru că avea cea mai mare audienţă. După probele liber alese, eram pe locul trei şi urma proba de ansamblu unde trebuia să cucerim cel puţin acelaşi loc ca să urcăm pe podium. Puteam lua aurul la a doua probă, dar una dintre colege a făcut o greşeală majoră în cadrul exerciţiului cu corzi, pe muzica lui George Enescu, pe care-l aveam. La final, întreaga sală ne-a ovaţionat, s-a ridicat în picioare şi a cerut aurul pentru noi, dar ştiam că nu e posibil“, spune aceasta.

Sonia Iovan, la Palatul Pionierilor, alături de elevele sale


Îşi aminteşte şi de revenirea în ţară, când delegaţia României a avut parte de peripeţii. „Revenirea în ţară a fost cu cântec, avionul nu putea ateriza din cauza condiţiilor meteo şi am aterizat la Arad, de unde am luat trenul spre Bucureşti. Am avut parte de o primire frumoasă şi am fost premiate de Ministerul Sporturilor cu o sumă destul de importantă pentru noi, iar din partea organizatorilor, în Australia am primit câţiva dolari canadieni“, îşi aminteşte Sonia Iovan.

A revenit în Franţa, unde a cunoscut un profesor de atletism şi s-a recăsătorit

Sonia Iovan a revenit în ţară la vârsta de 72 de ani, după o experienţă de care puţini români ajung să aibă parte. După puţin timp pe care l-a petrecut la reşedinţa de la Vad, din judeţul Braşov, a revenit în Franţa, unde a cunoscut un profesor de atletism şi s-a recăsătorit. Acum, duce o viaţă extrem de liniştită şi profită din plin de banii pe care i-a adunat de-a lungul unei cariere impresionante. A ieşit complet din lumea gimnasticii, simte că au trecut suficienţi ani pentru a avea curajul să le lase locul celor mai tineri.


Nici măcar nu ştie unde locuieşte cu exactitate, pentru că viaţa ei s-a transformat într-una nomadă: „Am cunoscut un profesor de atletism şi am considerat că a venit momentul să mă recăsătoresc. Îmi place foarte mult viaţa pe care o am acum, am parte de linişte şi de tot ce-mi doresc. În România foarte multe lucruri nu mi-au mai rămas, doar familia fiului meu şi o nepoată, care locuieşte la Cluj “, spune Sonia Iovan. Fiul său, Paul, care locuieşte la Vad, spune că s-a obişnuit cu ideea ca mama sa să nu fie aproape, chiar dacă nu banii au fost motivul pentru care aceasta a ales să plece: „Nu a fost ea deloc înghesuită de nevoia de bani, dar după ce a murit tata a considerat că este o provocare pe care nu o poate refuza. Vorbim la telefon odată la două zile şi ne vizitează de maxim două ori pe an. Mă bucur că îi este bine acolo“.

Lună de miere în jurul lumii

Fosta campioană îşi petrece majoritatea timpului în „Hexagon“, într-o casă dintr-o localitate din provincia Bretagne. Se ocupă cu grădinăritul şi face excursii prin toată lumea:„Stăm împreună două-trei luni în Franţa, în rest umblăm prin toată lumea. Maroc, Liban sau orice ţară să fie, important e să ne plimbăm cât mai mult, să vizităm ţările într-o proporţie cât mai mare. La 75 de ani, după ce am făcut tot ce am putut în gimnastică, simt că merit să trăiesc doar pentru interesul personal. Excursiile şi grădinăritul mă ţin pe picioare, mă mai ţin încă tânără“, îşi încheie povestea fosta mare campioană, care ultima dată a fost la Cluj în urmă cu aproximativ o lună, când şi-a revăzut familia.

„ Excursiile şi grădinăritul mă ţin pe picioare, mă simt încă tânără şi vreau să profit de acest lucru“



O sală de gimnastică din Cluj îi poartă numele


Sala de gimnastică de lângă Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu“ din Cluj, aflată în proprietatea Direcţiei Judeţene pentru tineret şi Sport, poartă, de trei ani, numele fostei gimnaste care a scris primele pagini ale istoriei medaliilor olimpice româneşti. „Am fost foarte surprinsă de iniţiativa celor de la Cluj, pentru că eu nu m-am simţit niciodată atât de importantă încât să merit aşa ceva. Am fost onorată şi fericită, totuşi“, spune plină de modestie Sonia Iovan.



citeste totul despre: