Rectorul UBB: „Tinerii nu mai ştiu ce să creadă despre Mihai Viteazul, Bălcescu, Kogălniceanu, dar ştiu despre Pokemoni, Harry Potter, despre felurite droguri”

Rectorul UBB: „Tinerii nu mai ştiu ce să creadă despre Mihai Viteazul, Bălcescu, Kogălniceanu, dar ştiu despre Pokemoni, Harry Potter, despre felurite droguri”

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, Ioan-Aurel Pop. FOTO: Adevărul

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai, Ioan-Aurel Pop, a criticat, într-un discurs rostit cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, neajunsturile sistemului de educaţie din România care este responsabil de faptul că 40% dintre tineri sunt analfabeşi social şi funcţional.

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai a rostit următorul discurs, intitulat Cultura română şi dimensiunea sa istorică naţională, cu ocazia sesiunii organizate de Academia Română cu prilejul Zilei Culturii Naţionale.
„La 8 ianuarie 2018, preşedinta Coaliţiei pentru educaţie trăgea iarăşi, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generaţiile viitoare, din cei care vin din urmă şi trebuie să susţină România din punct de vedere economic, social, cultural şi politic, sunt analfabeţi social şi funcţional, adică vor fi un balast în viitor şi nu un activ, ca acum, pentru piaţa muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social şi funcţional? Nu pot înţelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operaţiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situaţie? Şi dacă este aşa sau aproape aşa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social şi funcţional” cu ceea ce numim îndeobşte cultură?”, şi-a început Pop discursul.
 

„Cultura românilor nu are niciun înţeles fără componenta sa istorică”

 
Pop a vorbit în continuare despre componenta istorică a culturii:
„Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunităţi umane care se cheamă naţiune şi, în primul rând, despre cultura naţională românească. Această cultură a românilor ca naţiune nu are niciun înţeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil. 
De regulă, azi există o reticenţă bine întreţinută faţă de trecut (şi, implicit, faţă de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puţin două motivaţii: 1. Trecutul este mort şi, prin urmare, el nu prezintă nicio importanţă în „competiţia” sa cu prezentul şi, mai ales, cu viitorul; oamenii şi grupurile de oameni trebuie să se ocupe, aşadar, de ceea ce este şi de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcţie de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului şi suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcţie de nevoi, sensibilităţi, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societăţile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecinţa acestui fenomen asupra culturii”.
 

„Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?”

 
Rectorul critică scoaterea referinţelor istorice din programa altor materii precum Literatura Română: „Am văzut relativ recent că, în programele şcolare, aproape orice referinţă istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creaţiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înţelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade şi Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi şi noi” şi prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei şi Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi şi Maurice Druon etc. Fireşte, nimeni nu mai citeşte operele literare respective în întregime, ci profesorii şi elevii se mulţumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastişe, cu reproducerea unor comentarii ale altora şi, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în şcoli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări şi remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon aşa de naiv în comparaţie cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleaşi teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc.”
 

„Oare Iulius Caesar era un om deştept, din moment ce nu-şi stabilea strategia de luptă la calculator”

 
Pop constată că şi „Istoria” care se face în şcoală a avut de suferit:
„Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în şcoală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluţiile din epoca modernă şi contemporană, de la Revoluţia Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluţia Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăţa câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a şti date despre Marea Revoluţie Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecţii de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deştept, din moment ce nu-şi stabilea strategia de luptă la calculator şi din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Minţile tinere se dezorientează complet când află că universităţile sunt o „invenţie” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înţelepciuni antice şi le-au păstrat ca pe odoare de preţ pentru viitorime. 
Cum s-a putut ajunge la asemenea aberaţii educaţionale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moştenirii culturale a umanităţii şi a naţiunii. Elevii nu mai ştiu şi nu mai trebuie să ştie ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raţionalismul, nici cărui secol îi aparţine romantismul şi nici cum s-a manifestat iluminismul.”
 

„Să-i lăsăm neadaptaţi la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?”

 
„Să ne înţelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că aceşti tineri au un nivel scăzut de inteligenţă sau că sunt mai puţin capabili decât alte generaţii, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilităţi mult mai bune şi potenţial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral şi nepotrivit educaţi, după precepte aşa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea. Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-şi însuşească mecanic ceea ce-i învaţă alţii, este unul corect, în esenţă. Dar de aici şi până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (şi aplică în practică această convingere) că dacă elevii învaţă azi cum să lucreze la computer, dacă ştiu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-şi dezvolte anumite grupuri de muşchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să ştie şi conjugarea verbelor neregulate, să înveţe versuri, să înţeleagă pictura murală a Voroneţului, să explice noţiunile de „horă” şi de „doină” sau să ştie „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca şi memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) şi atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” şi să-i lăsăm neadaptaţi la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune şi frumoase, dacă ar fi aşa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcţionează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacităţi devine, în anii din urmă, un pericol social”, mai spune Pop.  
 

„Nu mai ştiu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu şi Kogălniceanu, dar ştiu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor”

 
Rectorul UBB deplânge lipsa de cultură a tinerilor de astăzi:
„Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaştere precum istoria, istoria literară şi culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci şi istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebaţi un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când şi de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu ştiu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu ştiu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai ştiu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu şi Kogălniceanu, dar ştiu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că ştiu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greşit să fie privaţi programatic din zestrea lor mentală de moştenirea culturală a omenirii. Necultivarea memoriei – individuale şi colective – este reţeta sigură pentru limitarea inteligenţei oamenilor.” 
 

„Plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară”

 
Pop afirmă că nu digitalizarea este problema lumii contemporane, ci „ponjarea în epoca Facebook” fără o pregătire necesară: „Un om neinformat crede mult mai uşor o ştire din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevăraţi specialişti în „ştiri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poţi distinge între adevăr şi minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoştinţele de bază despre lumea aceasta, ca să poţi compara? Ca să compari ce afli cu ce ştii, este nevoie să ştii! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregăteşte ademenirea uşoară a publicului spre direcţii dorite de comunicatorii interesaţi. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris şi am fost rău înţeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoştinţe despre societate, despre experienţa de viaţă a poporului tău şi a omenirii”.
 

„Adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre”

 
 
Rectorul UBB, Ioan-Aurel Pop şi-a încheiat discursul arătând: „Cultura românească (...) ar putea fi salvarea noastră, salvarea minţilor noastre, dar şi calea de a înţelege universalitatea”:
„Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu şi ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naţionale şi ne ruşinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „naţională”, ca şi cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reuşita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noştri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuş şi de Şurdeşti, de „Balada” lui Porumbescu şi de Victor Babeş, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulţi vor tăcea în faţa unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiţie românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic şi că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, fireşte, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca şi fără ceilalţi), cu siguranţă, cultura lumii ar fi mai săracă. 
Cultura românească, învăţată la şcoală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coşbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minţilor noastre, dar şi calea de a înţelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naţionale şi regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toţii mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, aşa cum ne îndeamnă, din veşnicie, Eminescu.”
 
Citeşte şi
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: