Rectorul UBB, despre impostura academică: „Statul devine prizonierul acestui fenomen”

Daniel David, rectorul UBB, susţine că există o legătură între nivelul scăzut de dezvoltare a unei ţări şi nivelul scăzut de educaţie a politicienilor. FOTO: Arhivă personală

Doctoratele au devenit „produse” pe care politicienii le puteau cumpăra ca la piaţa din cauză că s-a permis organizarea acestora la universităţi care nu aveau o tradiţie academică şi o cultură academică a eticii şi calităţii, e de părere rectorul UBB, Daniel David. Ce soluţii vede acesta pentru curăţarea sistemului.

Scandalurile cu funcţionari de rang înalt şi politicieni acuzaţi de impostură academică au bulversat mediul academic şi societata românească. Numărul mare de persoane care au fraudat a transformat statul român într-un „prizonier” al acestui fenomen incontrolabil, susţine rectorul Universităţii Babeş-Bolyai (UBB), Daniel David. 

Autorul „Psihologiei poporului român” nu crede că verificarea tuturor doctoratelor eliberate de universităţile româneşti din 1990 încoace este o soluţie, deoarece ar arunca o suspiciune asupra tuturor universităţilor româneşti, ceea ce le-ar decredibiliza major în plan internaţional. Aceasta în contextul în care, spune David, doctoratele plagiate au ca sursă principală „universităţi care nu aveau o tradiţie academică şi o cultură academică a eticii şi calităţii.” 

Adevărul: Problema imposturii academice a unor demnitari publici a fost privită, în general, cu indulgenţă de marile universităţi de la noi. În lipsa muncii de investigaţie a unei jurnaliste (Emilia Şercan), numeroşi demnitari importanţi ar fi stat liniştiţi cu doctorate plagiate. Fac apel la experienţa academică  internaţionala a dvs. şi vă întreb cum se raportează marile universităţi ale lumii la acest fenomen?   

Daniel David: Nu aş spune că a fost indulgenţă, cel puţin din partea universităţilor istorice şi/sau a celor din marile centre academice. Mesajul lor a fost poate mai puţin vizibil, dar la momente cheie acesta s-a exprimat de cele mai multe ori corect. Revenind, la întrebare, marile universităţi internaţionale au mecanisme interne puternice şi autonome de a confrunta frauda academică. Mecanismele se referă la o cultură a calităţi academice care în primul rând promovează etica şi previne frauda academică, iar dacă în ciuda acestor practici scapă situaţii de fraudă academică, există mecanisme clare pentru identificare şi măsuri rapide. Accentul este aşadar pe etică prin educaţie („cum ar trebui să fie”), nu prin focalizarea pe fraudă („cum ar trebui să nu fie”), dar, dacă frauda apare, atunci aceasta este neutralizată rapid. Autonomia le permite ca deciziile să poată să fie luate in interior, fără tot felul de comisii naţionale, în final universitatea asumându-şi responsabilitatea şi decizia.  

Doctorate de vânzare

Cum credeţi că au ajuns la noi doctoratele nişte "produse" pe care politicienii le puteau/pot cumpăra ca la piaţa?   

Simplu, prin faptul că s-a permis organizarea de doctorate la universităţi care nu aveau o tradiţie academică şi o cultură academică a eticii şi calităţii. În varianta veche, doctoratul era încununarea carierei profesionale (spuneai ceva major în domeniu), iar acum, în varianta Bologna, este un debut în cercetare (early stage researcher). Când ai conducători de doctorate fără operă academică recunoscută şi filtrată internaţional – vorba cântecului, „stele, dar stele de iarmaroc” -, aceştia vor genera şcoli doctorale în forma unor instituţii slabe (cu scopuri pervertite – ex. să facem doctori pentru spor de doctorat, pentru promovare pe funcţie sau pentru imagine politică) şi doctori după profilul lor academic. De aici la frauda academică – intenţionată (prin violarea regulilor de pe poziţii de putere şi/sau tupeu) şi neintenţionată (prin neştiinţă/impostură) – calea este naturală.   

Credeţi că acum se mai produc doctorate plagiate în universităţile din România?
   

În orice sistem academic există fraudă! Importante sunt proporţia şi mijloacele de prevenţie şi reacţie la fraudă. Aşadar, da, cred că încă există în România fraudă academică, dar mai puţin ca înainte – asta din cauza scandalurilor şi a consecinţelor lor în mentalul persoanelor şi în practicile/cultura instituţională -, în contextul în care mijloacele de prevenţie şi de reacţiei sunt mai riguroase şi mai puternice. Greu de spus dacă ne comparăm deja cu sistemele academice performante, personal nu cred că suntem încă acolo, deşi sistemul românesc este eterogen, cu zone comparabile cu cele internaţionale şi cu zone la ani lumină de acestea.   

„Avem nevoie în paralel de mecanisme simple şi puternice de reacţie la fraudă”

Ce se poate face pentru a rezolva problema doctoratelor plagiate? S-au făcut paşi în acest sens? Este o problemă pe care fiecare universitate trebuie să o rezolve punctual sau e nevoie de o nouă reglementare naţională?   

Pentru prezent şi viitor este nevoie de o cultura proactivă a etici şi calităţii academice, cu rol de educaţie şi de prevenţie a fraudei. Pentru trecut, prezent şi viitor, avem nevoie în paralel de mecanisme simple şi puternice de reacţie la fraudă, fără birocratizarea care salvează în final frauda!  

Dezbaterile s-au concentrat mult pe  plagiatori, dar conducătorii acelor doctorate plagiate nu au nicio vină? Ar trebui să existe un fel de răspundere pentru aceştia? Unii ar putea să susţină că nu au avut la dispoziţie softurile anti-plagiat disponibile acum. Este aceasta o scuza plauzibilă?  

Fiecare situaţie trebuie analizată în sine. Spre exemplu, în zonele umaniste, când ai teze de 400 pagini plus, este greu ca conducătorul să răspundă pentru fiecare paragraf scris, chiar cu soft antiplagiat; dar, dacă este responsabil, trebuie să se vadă că l-a învăţat pe doctorand etica academică, că a analizat atent teza şi că a solicitat doctorandului asumarea originalităţii. În alte zone, în care plagiatul se leagă de idee, mai ales dacă aceasta este deja una cunoscută, responsabilitatea conducătorului poate să fie mai clară. În plus, frauda academică nu se reduce la plagiat; cel puţin la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă, este fabricarea/distorsionarea datelor ştiinţifice, care poate crea haos în anumite domenii (mai ales cele experimentale). În fine, aşa cum falşii negativi trebuie reduşi (să nu scape frauda), trebuie evitaţi şi falşii pozitivi (să nu fie pedepsit cineva care nu este responsabil)! Aşadar, în final analiza trebuie să fie riguroasă şi focalizată pe cazul concret, pentru a-şi atinge ţinta. În plus, dincolo de doctorand şi conducătorul de doctorat, mereu trebuie inclusă în analiză şi şcoala doctorală, mai ales practicile organizaţionale ale acesteia.   

Verificarea tuturor tezelor de doctorat de după 1990?

Ministrul Educaţiei a cerut universităţilor să-şi analizeze sub aspectul fraudei academice, a plagiatului mai ales, toate tezele de doctorat de după 1990. Cum vi se pare o astfel de decizie?  

Am spus deja public de mai multe ori că încerc să-l înţeleg, dar nu sunt de acord cu soluţia propusă. Îl înţeleg pentru că încearcă să elimine scandalurile legate de fraudele academice care grevează mediul academic şi societatea românească. Toată lumea este bulversată (statul român devine cumva prizonierul acestui fenomen incontrolabil, prin numărul mare de funcţionari/politicieni care au fraudat) şi asta este soluţia pe care a găsit-o. Nu sunt însă de acord cu soluţia propusă, deoarece nu rezolvă problema (frauda poate să fie mereu problematizată) şi, mai mult, aruncă o suspiciune asupra tuturor universităţilor româneşti, ceea ce în liga internaţională te decredibilizează major.

Ce colaborare de la egal la egal poţi cere în mediul academic internaţional, în condiţiile în care tu (şi autoritatea ta statală) îţi pui sub semnul întrebării tot cei ai făcut academic major la nivel de doctorat în ultimii aproximativ 25 de ani? Ce credibilitate să mai ai în colaborare cu marile companii internaţionale? Sper ca ministru să retragă ordinul şi să căutăm alte soluţii (ex. simplificarea procedurilor de soluţionare riguroasă a deciziilor faţă de frauda academică suspicionată/identificată!) la o problemă pe care o înţeleg.   

Atitudinea dvs. ferma în mai multe cazuri marchează începutul unei politici mai active a UBB in sensul denunţării  unor astfel de situaţii de impostura academica?  

UBB a avut mereu o astfel de politică. Ca instituţie publică suntem responsabili către societate – de aceea răspundem cu celeritate solicitărilor de informaţii publice în baza legii -, dar şi să creăm cultura organizaţională a eticii şi calităţii academice. Ca una dintre cele trei universităţi istorice a ţării (Bucureşti/Cluj/Iaşi), cu cea mai lungă tradiţiei academică din România (începută în 1581), această cultură a eticii şi calităţii este una deja aşezată la UBB, dar am dinamizat-o printr-o atitudine mai proactivă pentru educaţie şi prevenţie şi prin mecanisme interne mai rapide şi mai transparente de reacţie la fraudă.  

„Cred că ar trebui să fie politicienii responsabili, nu să le verifice cineva CV-urile”

Credeţi că ar trebui verificate mai serios CV-urile politicienilor  înainte de a fi puşi într-o funcţie publică? Dacă da, cine ar trebui să facă asta? Ar trebui să se implice şi universităţile?   

Cred că ar trebui ei să fie responsabili, nu să le verifice cineva CV-urile. Chiar dacă s-ar face verificarea la momentul t0, acesta nu ar garanta că la momentul t1 nu ar putea să fie probleme. Aşadar, în final contează seriozitatea fiecăruia, nu doar pentru că societatea este vigilentă, ci pentru că fiecare trebuie să fie responsabil pentru ce face.  

Putem spune că nivelul scăzut de dezvoltare a unei ţări are legătură cu  nivelul scăzut de educaţie a politicienilor din tara respectivă?   

Da, putem găsi şi argumenta o astfel de relaţie. Spre exemplu, buget mic înseamnă automat şi investiţie mai mică în educaţie!  

Relaţia dintre electorat şi clasa politică este una similară cu mecanismul economic al "cererii şi ofertei". Clasa politică s-a umplut de impostori academici pe fondul unei nepăsări a societăţii faţă de aceste aspecte. Ce argumente aduceţi in favoarea importantei educaţiei politicienilor? De ce ar fi important ca un politician să fie absolvent al unei universităţi valoroase şi să nu-şi fi plagiat doctoratul?   

Când vorbim de numere mari, statistica contează. Aşadar, marile universităţi tradiţionale dau mai probabil oameni foarte bine pregătiţi. Dar asta nu înseamnă că în selecţie nu trebuie făcută o analiză individuală atentă, pentru a confirma individual acest lucru şi pentru a lăsa loc pentru valori care vin din zone cu probabilitate mai mică de a produce valori. Plagiatul este un furt, aşa că aici nu cred că mai am să argumentez de ce trebuie să nu se întâmple în general, nu doar în cazul politicienilor.   

Cine este Daniel David 

Potrivit Thomson ISI/Web of Science, Daniel David (48 de ani) este psihologul român cu cel mai mare impact în literatura de specialitate naţională şi internaţională, prin numărul de citări în comunitatea ştiinţifică. 

Din 2020, este rectorul Universităţii Babeş-Bolyai (UBB). Din 2007 până în 2020 a fost şeful Catedrei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca. În ianuarie 2013, a fost numit director responsabil cu cercetarea la faimosul Institut american „Albert Ellis“ din New York. Universitarul este autor al volumului „Profilul psihologic al poporului român“.  

Vă mai recomandăm

Cum schimbăm România prin educaţie: „Dacă profesorii sunt formaţi prost, ne condamnăm viitorul”

Cum se poate schimba România în 10 ani. Daniel David, despre „blestemul“ care condamnă ţara la înapoiere şi la sărăcie