Rasismul, între educaţie şi ignoranţă. Istoric la Oxford: „Ne place să credem că suntem mai toleranţi azi decât erau bunicii şi străbunicii noştri“
0Marius Turda, profesor la universităţile Oxford şi Oxford Brookes, spune că analizele şi studiile antropologilor din România interbelică au fost „multă vreme privite prin prisma igienei rasiale naziste“. Dascălul consideră că aceste cercetări ar fi bine să nu mai fie ignorate şi să fie predate în şcoli. Primul pas: o expoziţie la Bucureşti.
„Unele subiecte precum anti-semitismul şi rasismul românesc au fost ignorate intenţionat de specialişti până de curând. Din fericirie, istoria anti-semitismului în România este acum bine cercetată şi sunt specialişti foarte buni în acest domeniu. Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune despre istoria rasismului care rămâne un subiect tabu pentru istoricii români“, spune Marius Turda.
Predă Istoria Modernă şi Istoria socială a Medicinei la Oxford Brookes, iar unul dintre cursurile sale este despre rasă şi rasism. Este şi profesor asociat la faimoasa universitate Oxford. Ca să schimbe lucrurile organizează pe 24 martie, la Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici“ din Bucureşti, o expoziţie despre cercetarea antropologică în România anilor 30-40.
„Cum poate fi studiat antisemitismul românesc interbelic, de exemplu, fără a înţelege rasismul din acea perioadă?“, se întreabă Marius Turda.
Mai spune că politica Mareşalului Antonescu şi Holocaustul din Transnistria trebuie privite şi din perspectivă rasială pentru a fi înţelese corespunzător.
Istoricul explică, într-un interviu pentru „Adevărul“, de ce ar fi bine ca tinerii să înveţe la şcoală despre rasism şi cercetările antropologice din România interbelică.
Ce înţelegeau în perioada anilor 1930-1940 românii prin termenii „ rasă, „etnie“, „etnicitate“?
În anii ’30, termenul de “rasă” se referea la un grup de oameni cu trăsături fizice asemănătoare, având un strămoş comun şi locuind pe un anume teritoriu care le-a fost favorabil dezvoltării şi creşterii numerice de-a lungul timpului. „Rasă“ era înţeleasă biologic - legături de sânge, familie, origine -, cultural-lingvistic (vorbind aceeaşi limbă şi având aceeaşi cultură), geografic (zone specifice), şi chiar şi religios - catolici, protestanţi sau creştini, evrei şi musulmani.
De multe ori, termenul de „rasă“ fost folosit ca sinonim pentru popor sau naţiune.
De exemplu termenul „etnie“ s-a folosit foarte des în perioada anilor 1930-1940 pentru a accentua elementele biologice specifice poporului român. A fost, însă, folosit şi ca un subterfugiu lingvistic şi intelectual, cu intenţia de a separa naţionalismul românesc şi rasismul românesc de formele radicale ale rasismului practicat în Germania Nazistă în aceea perioadă. Mulţi autori români au încetat în a folosi cuvântul „rasă“ şi „rasism“ tocmai pentru că au încercat să separe ideile lor de cele ale autorilor nazişti. Deja, la începutul anilor ’40, termenul de „rasă“ este folosit cu moderaţie de către autorii români chiar dacă ideile şi concepţiile lor despre etnia românească şi naţiunea română nu s-au schimbat.
Cât de mult ne-am schimbat azi plecând şi de la informaţiile din presă şi social media (în legătură cu noţiunile amintite mai sus)? Suntem mai toleranţi că strămoşii noştri sau ne place să credem asta sau doar arătăm asta, de faţadă?
Cred că ne-am schimbat foarte mult, chiar dacă unele idei naţionaliste care circulă azi, în România, folosesc o definiţie a poporului român bazată mai mult pe elementele biologice decât cele culturale.
Toleranţa este însă greu de definit: sigur că ne place să credem că suntem mai toleranţi azi decât erau bunicii şi străbunicii noştri în perioada interbelică, însă ar fi nedrept faţă de ei să îi considerăm intoleranţi. Au fost atât de toleranţi cât au putut să fie în contextul istoric şi politic de atunci. Ei nu mai pot să schimbe nimic, însă noi putem, învăţând din trecut şi educând tinerele generaţii.
De unde obsesia pentru găsirea caracteristicilor biologice ale românului, germanului, ungurului? Cum se explică aceasta? Această obsesie se leagă de ideea rasei superioare (chestiunea ariană)?
Discuţia despre specificul naţional şi identitatea naţională a dominat perioda interbelică şi nu doar în România. Ideea era, desigur, mai veche, mergând până la Herder şi Humboldt, şi anume că fiecare popor ar avea un caracter naţional specific şi ale cărui manifestări apar în tradiţii, obiceiuri, religie, limbă şi artă.
Românul (ca şi germanul, ungurul, ceangăul şi aşa mai departe) a devenit în această perioadă un obiect de studiu, iar poporul român a fost înţeles nu doar în termeni culturali, religioşi şi lingvistici, ci şi biologici. Această biologizare a identităţii naţionale a devenit, în consecinţă, o parte integrală a definiţiei românului.
Idea unei „rase româneşti superioare“ nu a prins însă, chiar dacă au fost unii autori precum N. Paulescu, V. Pârvan sau Al. Randa care au discutat despre „arianism“ şi impactul „raselor ariene“ teritoriilor locuite de români. Cultul dacilor din acea perioadă avea şi el un aspect „arian“, iar dacii au fost grupaţi în marea familie ariană.
Cum se manifestau în acele vremuri formele de discriminare rasială?
Putem descrie „rasismul românesc“ ca fiind doctrina care presupune: existenţa unei „rase româneşti“, afirmarea unui destin istoric corespunzător pentru această „rasă“ şi protejarea acestei „rase“ de amestecul cu alte „rase inferioare“ cum erau consideraţi evrei sau „ţiganii“.
La sfârşitul anilor ‘30 şi începutul anilor ‘40, România a introdus legi rasiale care discriminau rasial pe cetăţenii evrei. Unele din aceste forme de discriminare rasială au fost împrumutate din Italia fascistă şi Germania nazistă - de exemplu definiţia „românului de sânge“ - ; altele au fost rezultatul direct al naţionalismului românesc - de exemplu aşa-numitului principiu „numerus valachicus“, promovat printre alţii de Al. Vaida-Voevod şi partidul lui, Frontul Românesc. Termenul de „rasă“ a fost adoptat de o terminologie politică şi culturală care făcea trimitere la declinul naţional, amplificând pentru România un sentiment de asediu şi de luptă împotriva unor inamici, atât din exterior, cât şi din interior.
În prezentarea expoziţiei se vorbeşte despre metode antropologice de clasificare rasială. Puteţi detalia acesta aspect. Şi în ce constau aceste metode?
Nomenclatura antropologică nu fost fixă, însă majoritatea antropologilor au folosit aceste criterii de clasificare rasială: înălţime, indicele cefalic, indicele facial, indicele nazal şi culoarea ochilor şi a părului. Pe baza acestor criterii, s-au identificat cele patru rase principale locuind în Europa: alpină, dinarică, mediteraneană şi nordică.
În timpul Primului Război Mondial, doi doctori polonezi, Ludwik şi Hanna Hirszfeld, au confirmat că procentajul grupelor sanguine într-o populaţie varia potrivit originilor rasiale ale individului.
Ideea „raselor biochimice“, după cum le-a numit Hirzsfeld, a oferit antropologilor o nouă metodă de clasificare a raselor prin mijloacele biochimice, de mai mare acurateţe, fără să mai recurgă la caracteristici antropometrice şi craniale. Pe baza proprietăţilor speciale ale grupelor sanguine, serologii au încercat să identifice relaţiile biologice între indivizii din aceleaşi grupuri entice, dar şi din grupuri etnice diferite pentru a demonstra „originea“ rasială a acestor grupuri.
Astfel, grupa A de sânge este mai frecvent întâlnită la rase originare din Europa, iar grupa B la rase originare din Asia.
„Popoarele României“, a declarat, în 1924, Gh. Popovici, „se grupează în jurul unui nucleu românesc din munţii centrali ai Ardealului, cari au conservat o rasă mai bogată în elemente sanguine europene“.
Metodele antropologice de clasificare rasială au fost un puternic impact asupra naţionalismului românesc din perioada interbelică. Gândiţi-vă că pe baza acestor cercetări antropologice se putea „demonstra“ dacă unii maghiari din Ardeal sunt de „rasă maghiară“ sau sunt, de fapt, de „rasă română“, dar au fost ulterior maghiarizaţi!
De ce nu sunt aceste cercetări antropologice deja ştiute? Consideri că au fost ignorate intenţionat şi neaduse în atenţia publicului interesat?
Cercetărilor antropologice din perioada interbelică din România au fost multă vreme privite prin prisma igienei rasiale naziste. Această perspectivă istoriografică trebuie complet revizuită. Uneori ele au fost ignorate intenţionat. În cele mai multe cazuri, ele nu au fost înţelese cum trebuie.
De asemenea, trebuie făcut cunoscut specialiştilor şi publicului larg că efectul acestor cercetări nu a fost limitat doar la chestiuni ştiinţifice ce ţin doar de istoria antropologiei, ci au influenţat diversele teorii despre identitate naţională ce au apărut în perioada interbelică.
Această expoziţie este unică nu doar prin faptul că prezintă metodologiile antropologice prin care corpul uman a fost studiat de oameni de ştiinţă, şi ci prin faptul că arată cum corpul colectiv al naţiunii a fost reprezentat în discursul public al anilor '30.
Consideri că ar fi bine să se predea aceste informaţii în şcoală? De ce?
Cred că este esenţial să se predea astfel de subiecte în clasele superioare de liceu şi, desigur, la facultăţile de ştiinţă umaniste. Un alt subiect foarte la modă în România este „generaţia anilor ’30“.
Cu foarte puţine excepţii, toţi aşa-zişi membri ai acestei generaţii au promovat idea de rasă - unii au definit-o cultural, precum L. Blaga, alţii religios precum N. Crainic, alţii biologic I. Pillat. Alţii precum M. Vulcănescu au propus o ontologie a românului care să cuprindă toate aceste aspecte. Cum poate fi studiat antisemitismul românesc interbelic, de exemplu, fără a înţelege rasismul din acea perioadă?
La fel, trebuie spus că ideologia mişcării legionare a fost puternic pătrunsă de idei rasiale şi acestea nu sunt bine discutate. În sfârşit, politica mareşalului Antonescu şi Holocaustul din Transnistria trebuie privite şi din perspectivă rasială pentru a fi înţelese corespunzător.
Iată câteva motive de ce aceste subiecte trebuie studiate la şcoală. Unele subiecte precum anti-semitismul şi rasismul românesc au fost ignorate intenţionat de specialişti până de curând.
Din fericirie, istoria anti-semitismului în România este acum bine cercetată şi sunt specialişti foarte buni în acest domeniu. Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune despre istoria rasismului, care rămâne un subiect tabu pentru istoricii români. Publicul larg are însă „dreptul la memorie“, ca să folosesc titlul unei colecţii de texte despre identitatea naţională editată în anii ’90 de regretatul Iordan Chimet.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
