Preşedintele Academiei Române, despre autonomia Ţinutului Secuiesc: „Existenţa unei ofensive faţă de caracterul unitar al statului român nu poate să fie negată”

Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop analizează scandalul „autonomia Ţinutului Secuiesc”, subliniind că este grav că s-a putut depune, înregistra şi discuta (în comisii) la Parlament „un proiect absurd care conţine autonomia teritorială a unei unităţi administrative inexistente?”

Redăm mai jos postarea pe Facebook a preşedintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop (sublinierile ne aparţin-nr): 

„Dar izolarea este grea şi fără ameninţarea bolii. Avem vreme destulă să scrutăm şi scena politică şi să descoperim şi acolo felurite scenarii generatoare de adevărate „spectacole”. În perioade de criză, în situaţii-limită, calitatea clasei politice se vede parcă mai bine decât în alte dăţi. Cei mai mulţi ne dăm seama că politica înseamnă şi compromisuri, şi înţelegeri electorale, şi pertractări care nu ajung toate la ochii şi urechile publicului larg. 

Ceea ce mi se pare foarte grav este posibilitatea adoptării de legi în această perioadă în care plenul fiecăreia dintre cele două adunări ale Parlamentului şi nici plenul reunit nu se pot întruni în chip real. La fel de inexplicabilă este şi posibilitatea – de data aceasta dincolo de pandemie şi de izolare – de adoptare tacită a unor legi (act justificat prin variate argumente, care nu interesează aici). Un astfel de motiv sau argument absolut de neacceptat este stagiul suficient de lung de aşteptare, care ar permite unui proiect de lege să treacă fără discuţii şi fără vot efectiv.

În al treilea rând, este şi mai straniu faptul că proiecte de legi care sunt în chip evident – pentru publicul larg şi nu doar pentru specialişti – neconstituţionale şi, mai grav, anticonstituţionale, ajung să treacă tacit de una dintre camerele Parlamentului. În recentul scandal creat de trecerea tacită prin Camera Deputaţilor a proiectului de lege privind autonomia „Ţinutului Secuiesc” există multe necunoscute, întrebări fără răspuns, într-o ţară în care funcţionează Constituţia, în care există organisme şi pârghii democratice, în care instituţiile statului nu sunt scăpate de sub control.

Opiniile analiştilor în legătură cu acest episod sunt de o diversitate dezarmantă şi merg de la întâmplare până la diversiune. Ar fi vorba, după unii, despre o diversiune menită să distragă atenţia oamenilor de la izolare, de la interdicţii, de la prefigurarea crizei economice majore. Alţii spun că a fost pur şi simplu o întâmplare, din care o parte a mijloacelor de difuzare în masă – pe fondul izolării şi pandemiei – a făcut un eveniment. 

În fond, ar fi vorba de un lucru firesc, de un proiect de lege adoptat tacit, aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori. Alţii merg mai departe şi adaugă că proiectul nu are în el nimic scandalos, că orice iniţiator are dreptul să pretindă ceea ce doreşte pentru binele indivizilor şi al grupurilor pe care le reprezintă.
Cei care sunt de acord cu rolul major al „întâmplării” în cazul acesta sunt, însă, foarte puţini. La fel de puţini sunt şi românii care acceptă dreptul unui grup etnic din România la autonomie teritorială. Iar cum niciun grup etnic, în afară de minoritatea maghiară, nu doreşte şi nu cere aşa ceva pe teritoriul României, dezaprobarea acestui gest din partea majorităţii are o ţintă precisă. Alţii concretizează: totul este rodul unei înţelegeri secrete între UDMR şi PSD, în vederea unor alianţe strategice sau electorale viitoare; scenariul s-ar fi orchestrat pentru abaterea atenţiei opiniei publice spre un pericol extern; liderii maghiari din ţară, în înţelegere cu cei din Ungaria, ar fi făcut aceasta ca un atentat contra integrităţii şi unităţii teritoriale ale României; Ungaria, în conivenţă cu Rusia lui Putin, ne-ar fi pregătit acest „cadou”, cu scopul slăbirii României etc.

În fine, sunt şi specialişti care recunosc aici strategia UDMR, a liderilor maghiari de după 1989, de aplicare a teoriei paşilor mărunţi, de ponderare şi de ierarhizare a pretenţiilor, de petiţionare continuă, de la simplu la complex, de la negare iniţială până la acceptare finală etc. Astfel, dacă s-ar lua declaraţiile unor conducători maghiari din România de acum un deceniu-un deceniu şi jumătate s-ar vedea că atunci era respinsă ferm ideea autonomiei teritoriale în favoarea celei culturale etc. Analiştii români care pretindeau în acele vremuri că UDMR doreşte autonomia teritorială a secuilor erau veştejiţi ca fiind nerealişti, naţionalişti, şovini etc.
 

Dincolo de această paletă largă de interpretări, rămân câteva nedumeriri şi coincidenţe stranii. Dacă în Camera Deputaţilor a fost primit şi luat în seamă la comisii un astfel de text, chiar ca exerciţiu procedural şi conjunctural, este foarte grav, indiferent de felul cum s-a încheiat acest episod parlamentar. Ne putem aştepta ca o grupare politică sau un parlamentar să depună la Cameră ori la Senat un proiect de lege pentru micşorarea densităţii populaţiei României, altul pentru vinderea (înstrăinarea unei părţi din teritoriul ei (de exemplu, o insulă de pe Dunăre ori din Deltă) sau altul pentru interzicerea folosirii limbii române într-o localitate unde etnicii români sunt puţini etc. Oare astfel de acte – pe care orice comisie juridică preliminară le poate constata drept anticonstituţionale – trebuie trecute prin Parlament, ca să ocupe timpul legislativului şi să creeze tulburări în ţară?

Cum s-a putut depune, înregistra şi discuta (în comisii) la Parlament un proiect absurd care conţine autonomia teritorială a unei unităţi administrative inexistente? România are mai multe tipuri de unităţi administrativ-teritoriale, ca orice stat, dar „ţinutul” nu se (mai) află printre ele (s-a aflat până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în cazul uneia dintre Ţările Române, anume Moldova).
Oare, înainte de a cere autonomia unei unităţi administrative, nu ar trebui ca acea entitate să existe, de fapt şi de drept, în rând cu celelalte entităţi? De exemplu, în Italia sunt câteva regiuni şi provincii care au primit, în timp, statut de autonomie (foarte diferită de ceea ce visează iniţiatorii acestui proiect), dar toată Italia este împărţită, în chip oficial, în regiuni şi provincii.

În al doilea rând, criza autonomiei secuieşti a izbucnit în vremea pandemiei, când sensibilitatea oamenilor este mai ridicată, când atenţia lor aste mai uşor de captat, când Parlamentul are o stare de funcţionare precară, în condiţii nemaiîntâlnite.

În al treilea rând, mai sunt puţine săptămâni până la aniversarea tratatului de la Trianon, moment (4 iunie 2020). În avanpremiera şi în jurul acestui moment, propaganda ungară făcuse intense eforturi de conştientizare a Europei de „tragedia” şi „catastrofa”, întâmplate la 1920. Se apropia ziua de 4 iunie şi, în condiţiile speciale şi neprevăzute de acum, era prea multă linişte. Autorităţile ungare au trebuit, cu mare regret, să anuleze mari manifestări (mai puţin construirea monumentului triumfal dedicat marii înfrângeri de acum un secol). Ce bine sună, în aceste împrejurări, câteva constatări aspre la adresa României!  De exemplu, că în România maghiarii sunt mulţi şi asupriţi, că nu se pot bucura de drepturi elementare, chiar dacă reprezintă milioane de oameni (!), că o chestiune simplă de recunoaştere a autonomiei lor teritoriale îi „isterizează” pe liderii români etc. Cea mai mare „realizare” legată de acest episod este, pentru unii, în plan general, internaţionalizarea chestiunii maghiaro-secuieşti din România. „Statul falit român va deveni o sursă de instabilitate pentru Europa Centrală în cursul renunţării la izolare?” este un titlu recent răspândit de presa maghiară în limbi de circulaţie mondială.

Sigur, ştiu că sunt intelectuali români de mare profunzime pe care nu i-am văzut să critice atitudinea revizionistă a guvernului ungar, în schimb nu pierd niciun prilej să atace „naţionalismul” românilor, „subdezvoltarea” lor intelectuală, obsesia lor faţă de maghiari, care ar fi civilizaţi, blânzi, complet inofensivi.

Sunt şi eu convins că o mare parte a maghiarilor sunt oameni realişti, practici şi paşnici, ca şi o mare parte a românilor, dar existenţa unei anumite ofensive faţă de caracterul unitar al statului român nu poate să fie negată. A spune că aceasta este doar o iluzie a unor minţi înfierbântate înseamnă a nu cunoaşte România reală, a nu fi trăit niciodată în Transilvania şi a ignora soarta de-acum (de dinaintea oficializării autonomiei) a puţinilor români care trăiesc (încă) în zona numită cu mândrie medievală „Ţinutul secuiesc”. De altfel, nici alţi străini nu au acolo o soartă mai bună, cum s-a văzut recent în episodul de la Ditrău.

Dar declanşarea acestui episod în timpul pandemiei are şi un efect-bumerang. Oamenii sunt obsedaţi de starea lor de sănătate, de salvarea vieţilor lor, de posibilitatea reluării activităţii cât de cât normale, de variate alte scenarii. Toate manifestările publice legate de centenarul Tratatului de la Trianon au fost anulate, şi cele patronate de maghiari (care şi-ar fi clamat „nedreptatea istorică” şi cele patronate de statele succesoare (Slovacia, Croaţia, România. Polonia etc.), care ar fi subliniat decizia popoarelor lor, recunoscută doar sub aspect juridic internaţional şi nu luată la Paris. Ideea că la finele Primului Război Mondial ar fi jucat un rol important şi popoarele (care au sfărâmat imperiile multinaţionale) sau că doar marile puteri ar fi decis totul nu mai este acum una de prim plan. Europenii nu se dau acum în vânt după lămurirea unei astfel de „dileme” şi nici liderii Uniunii Europene nu au pe agendă posibile modificări teritoriale într-un continent măcinat de multe necazuri şi ameninţat – dincolo de molimă – de o criză economică fără precedent.
 

Dar încercarea moarte n-are! Câte-o reînviere a „chestiunii maghiare” din România, cu voce de Casandră, nu strică pentru subminarea prestigiului şi demnităţii unei ţări şi aşa destul de compromise în ochii Europei. De data asta, însă, în ciuda unor reacţii energice ale factorilor politici, instituţiilor, persoanelor, chestiunea în sine nu a mai folosit nici pentru amăgirea românilor cu „pericolul unguresc” şi nici pentru stimularea interesului internaţional pentru „tragismul Ungariei” despuiate acum un secol. Oamenii şi instituţiile au acum alte griji, aflându-se încă în mijlocul unei ameninţări planetare fără precedent în ultimul secol.”