Preşedintele Academiei, mesaj de Ziua Naţională: „Suntem «condamnaţi» să ne bucurăm. Dacă ţara nu ne mai ocroteşte, nu este vina ei, ci a noastră”

Preşedintele Academiei, mesaj de Ziua Naţională: „Suntem «condamnaţi» să ne bucurăm. Dacă ţara nu ne mai ocroteşte, nu este vina ei, ci a noastră”

Ioan-Aurel Pop susţine că România rămâne cea mai mare ţară nu sud-estul Europei, chiar dacă a fost „frântă” dinspre răsărit. FOTO: Arhivă personală

Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, transmite un mesaj emoţionant cu ocazia Zilei Naţionale. „În ciuda tristeţii copleşitoare din aceste momente, săptămâni, ani, suntem „condamnaţi” la bucurie”, spune istoricul.

Ştiri pe aceeaşi temă

Redăm în continuare postarea de pe Facebook a preşedintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop: 
 
„Gând trist într-o zi de bucurie 
Odinioară, în perioada formării statelor unitare moderne, simbolurile naţionale stârneau entuziasmul oamenilor, erau afişate peste tot, erau popularizate şi preţuite în interior, mai ales că unii din afară le contestau. Imnurile, drapelele, stemele, zilele de sărbătoare a patriilor încununau o mare operă de construcţie a edificiilor statale, aminteau celor prezenţi de sacrificiile celor trecuţi, trezeau speranţe pentru cei din viitor. Evident, simbolurile erau folosite şi de propaganda oficială, dar lucrul acesta s-a întâmplat de când e lumea, oriunde, cu intensităţi diferite. Dincolo de propagandă, mai rămăsese câte o undă de autenticitate, de simţire colectivă pentru binele public, de încredere în valorile comune. Oamenii de bun simţ ştiau să deosebească propaganda de realitatea genuină. 
 

„Nepăsare  faţă de ţară”

Azi, pe măsură ce înaintăm în această lume post (...), interesul faţă de simbolurile pomenite pare să scadă mereu, aproape pretutindeni. Suntem prinşi în vârtejul treburilor cotidiene presante, luptăm pentru câştiguri băneşti (fiindcă nu putem trăi fără bani, fie ei şi virtuali), ne gândim la crizele (energetică, climatică, politică etc.) iminente, ne mirăm de incompetenţa guvernanţilor şi ne simţim copleşiţi, pe deasupra, de pandemia ce nu mai conteneşte. Ne descumpănesc – dincolo de grijile materiale – „corectitudinea politică” şi anularea culturii tradiţionale. Democraţia şi liberalismul sunt puse sub semnul întrebării, virtuţile clasice blamate, familia repudiată, iar statele naţionale sunt demonizate. Toate acestea se petrec în numele unor idealuri vagi, de tip neomarxist şi „progresist”, care promovează un fel nou şi vechi (în acelaşi timp) de egalitarism, în cadre globale obligatorii, în tipare cu refrene de demult, reciclate. Din păcate, ignorarea sau chiar deprecierea simbolurilor decurg dintr-o nepăsare faţă de ceea ce reprezintă ele, adică faţă de ţară.

„Nu este vina ţării, a României, ci a noastră”

Ce să facem noi, românii, într-o asemenea situaţie? Mulţi ar spune că nu putem face nimic, că nu suntem în stare să facem nimic, că e bine să aşteptăm reacţia celorlalţi, că vom trăi cumva şi noi (cum am mai făcut-o în istorie). Ceea ce este comod, dar nu este salvator pentru noi. Şi, totuşi, am putea da un semn de trezire, din aproape în aproape, am putea arăta că ne pasă şi de noi şi de alţii, ne-am putea îndrepta gândurile şi conduitele, ne-am putea face un pic de ordine prin case, ne-am mai primeni curţile şi ne-am mai strânge la un loc sufletele. Secretul sărbătorilor este adesea apropierea inimilor, înlocuirea monologului cu dialogul, grija faţă de semeni („Şi nu uita, când eşti voios,/ Române, să fii bun”). Nu putem schimba noi lumea cea mare, dar pe aceea din jurul nostru o putem schimba într-o oarecare măsură.

Când vorbesc de casă, de curte, de cei de lână noi, mă gândesc şi la edificiul cel mare, care este Ţara Românească şi care s-a finalizat în urmă cu peste o sută de ani, la 1 Decembrie 1918. Această ţară este o realitate palpabilă şi nu un simbol, cum este Ziua Naţională. Ziua Naţională – dacă nu suntem porniţi doar pe demolare şi pe hulire – ne ajută să conştientizăm ţara, să ne dăm seama că ţara e opera înaintaşilor clădită prin jertfă de sânge, că e instituţia care ne ţine, ne organizează, ne disciplinează, ne hrăneşte, ne mângâie la greu şi ne ocroteşte. Iar, dacă nu le (mai) face pe toate acestea, nu este vina ţării, a României, ci a noastră. 
 

Suntem „condamnaţi” să ne bucurăm de Ziua Naţională

Ţara fără oameni (buni) nu există şi nu poate funcţiona ca patrie. Dacă oricare dintre noi are o zi a lui, în care primeşte cu bucurie felicitări, oare România nu are dreptul la o zi ei, în care noi, românii, să îndreptăm spre ea, cu toţii, preţ de câte-o clipă, câte un gând bun?  

De Ziua Naţională, în ciuda tristeţii copleşitoare din aceste momente, săptămâni, ani, suntem „condamnaţi” la bucurie. Şi, chiar dacă această bucurie ar fi numai de-o zi, ea poate trezi speranţe şi poate naşte atitudini, acţiuni, fapte. Suntem „condamnaţi” („de lege şi de datini”, cum ar spune un poet uitat) să ne bucurăm de Ziua Naţională. Iar dacă nu ne putem bucura, suntem obligaţi de buna cuviinţă să nu hulim. La 1 Decembrie 1918, strămoşii au terminat de făcut o ţară rotundă ca un măr, i-au mulţumit Domnului pentru marea binecuvântare şi şi-au spus că puteau de-atunci muri fericiţi. Nu este vina lor că noi, nevrednicii, nu am păstrat-o aşa cum ne-au lăsat-o. Şi, totuşi, o avem încă. Să ne bucurăm că ea există şi în forma actuală, ştirbită de greşelile proprii şi de planurile celor care au condus lumea în Al Doilea Război Mondial. Fie şi aşa, frântă dinspre Răsărit, România este cel mai mare stat din sud-estul Europei, iar românii – cu toată împuţinarea lor – sunt cel mai numeros popor din aceeaşi arie. 

„Statutul nostru le impune celor care ne conduc demnitate şi le cere onoare”

Nu reproşăm nimic nimănui, că doar trăim într-o lume globală. Istoria ne învaţă, totuşi, să nu mai discutăm cu nimeni, la masa tratativelor internaţionale, soarta teritoriului nostru naţional şi să ştim că statutul nostru le impune celor care ne conduc demnitate şi le cere onoare. În cântecul cunoscut al studenţilor de pretutindeni, al cărui text se cheamă De brevitate vitae („Despre scurtimea vieţii”), sunt multe lamentări triste privind soarta omului, menit iremediabil să fie dat pământului, să moară (Nos habebit humus). Şi, totuşi, altă soluţie, după cum spun versurile cântecului, nu este decât să ne bucurăm cât trăim. Poate că bucuria ne va îndrepta faptele spre bine. Să luăm aminte şi „să ne bucurăm, aşadar!” (Gaudeamus, igitur!). 
La mulţi ani, România!

Vă mai recomandăm 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările