Povestea nefardată a românului închis în China: „Stăteam într-o cuşcă cu gratii şi dormeam pe o pătură plină de sânge“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
În China nu întrebi „de ce?” a fost răspunsul pe care l-a primit de sute de ori Marius Balo atunci când a dorit să afle de ce a fost aruncat după gratii. FOTO: Shutterstock
În China nu întrebi „de ce?” a fost răspunsul pe care l-a primit de sute de ori Marius Balo atunci când a dorit să afle de ce a fost aruncat după gratii. FOTO: Shutterstock

Marius Balo l-a căutat pe Dumnezeu la seminarul teologic din Cluj-Napoca, apoi la Academia de studii teologice „Sfântul Vladimir“ din New York, dar l-a găsit cu adevărat într-o celulă de 16 metri pătraţi din Shanghai. A petrecut opt ani în închisorile chinezeşti, timp în care a cunoscut iadul pe Pământ, însă acum consideră că toată experienţa a fost, de fapt, o binecuvântare.

Marius Balo (41 de ani) a fost pus în libertate la finalul lunii martie, după ce a stat la puşcărie timp de opt ani, fiind acuzat de o fraudă de 350.000 de dolari. Originar din Cluj-Napoca, Marius a absolvit seminarul teologic din oraş, apoi a plecat în New York, să îşi continue studiile teologice la Academia „Sfântul Vladimir“. A stat trei ani în SUA şi a revenit acasă. S-a gândit să devină preot, dar spune că nu a ajuns niciodată să fie pregătit pentru asta. 

În 2010 a plecat la Beijing, unde avea tot ce putea să-şi dorească: câştiga peste medie predând limba engleză şi era, ca orice străin, privit cu respect şi cu admiraţie. Un român pe care l-a cunoscut acolo l-a cooptat într-o firmă care acorda credite companiilor locale. A fost scos în faţă, spunându-i-se că imaginea lui de străin dă credibilitate afacerii. El trebuia doar să semneze contractele de împrumut, pentru care primea circa 500 de yuani. Nu a avut nicio suspiciune, deoarece firma avea birouri luxoase în centrul oraşului şi zeci de angajaţi. Lucrurile au mers bine, până când firma a început să ceară taxă de procesare a dosarelor clienţilor, dar să nu mai acorde creditele. 

După patru ani în China, viaţa lui s-a transformat, brutal, într-un iad. Iniţiatorii afacerii au dispărut şi a rămas să răspundă el pentru o fraudă de 350.000 de dolari. Au urmat opt ani în care a făcut cunoştinţă cu justiţia chinezească, doi ani într-un centru de detenţie preventivă din Shanghai, apoi şase ani într-o închisoare din apropierea oraşului. 

Marius Balo a povestit pentru „Weekend Adevărul“ clipele de coşmar prin care a trecut, care este raportarea chinezilor la străini, precum şi ce înseamnă propagada regimului lui Xi Jinping.

„Weekend Adevărul“: Cum ai ajuns în China?
 

Marius Balo: Am ajuns în 2010 şi am locuit acolo 4 ani înainte de a fi încarcerat. În 2008, chiar după Olimpiadă, l-am vizitat pe un prieten de-ai mei care se mutase la Beijing. Mi-a tot spus că e foarte interesant: „Cu tot ceea ce suntem noi obişnuiţi, aici e invers. Totul e cu capul în jos. De la scris până la gândit şi vorbit, absolut totul e altfel“, îmi spunea el. După un an de bătăi la cap, m-am dus. Într-adevăr, aşa era. Totul era uniformizat şi armonios. E armonia aceea de turmă, în care toată lumea merge ca o oiţă în direcţia dictată de ciobanul-şef. 


- Acolo ai fost profesor?


În primul an, am predat engleză la grădiniţă. Apoi, m-am mutat la un centru pentru adulţi, prima şcoală de engleză pentru adulţi din China, unde am lucrat trei ani până să fiu închis. În ultimul an m-au sunat de la Universitatea Renmin, tot din Beijing. Aveau nevoie de un profesor. M-am dus acolo şi am predat la anul I de facultate, aveam opt clase. S-a spus că am fost profesor universitar, dar nu este adevărat; am predat la universitate, dar nu eram profesor în sensul clasic. 


- Când erai liber, ţi-ai imaginat ororile care se petrec în închisorile chinezeşti?


Niciodată. Trăiam într-o bulă, aveam o viaţă bună – predam engleza, câştigam peste medie, toată lumea voia să fie prietenă cu mine. Chinezii se simt mai respectaţi dacă au un prieten străin şi atunci toată lumea vrea să fie prieten cu tine. Aşa că trăieşti în globul acesta, în care ai foarte multe avantaje. Aici puteai uşor să faci ce doreşti. Era o situaţie foarte confortabilă. Chiar ajunsesem să spun: „Este mai bine în sistemul acesta decât în democraţie, pentru că în democraţie patru ani mergi într-o direcţie, patru ani în alta. Aşa, măcar mergeai într-o singură direcţie“. Îmi dau seama acum că e o aberaţie: ce faci dacă mergi într-o direcţie greşită? 

- Care ţi se pare că este cea mai mare diferenţă între mentalitatea chinezilor şi cea a occidentalilor?

Întrebarea pe care noi, occidentalii, o punem tot timpul este „De ce?“ – „De ce mi-ai dat opt ani de închisoare?“, „De ce trebuie să sufăr în aceste condiţii?“, „De ce lucrurile stau astfel?“. La ei, de fiecare dată când întrebi „De ce?“, ţi se spune: „China no why“ (n.r. – În China nu întrebăm „de ce?“). La orice întrebare ţi se răspunde aşa. Ai o singură opţiune: să accepţi şi să urmezi ce zic ei. Sistemul comunist, cât şi cei peste 2.000 de ani de civilizaţie chineză i-au „domesticit“ aşa de mult pe oameni, încât şi-au pierdut curiozitatea de a întreba „De ce?“.

Au fost multe momente grele, dar cea mai grea a fost prima zi când m-au luat şi m-au băgat în cuşca cu o gaură în beton. Vreau să folosesc acea energie în ceea ce voi face în continuare. Până la urmă, toată experienţa a fost o binecuvântare, pentru că Dumnezeu m-a salvat.
cluj marius balo. foto arhiva personala

Înainte să fie arestat, Marius Balo spune că avea o viaţă bună în China. FOTO: Arhivă personală

Acuzat de o fraudă de 350.000 de dolari 

- Cum ai ajuns în banca acuzaţilor? 

Este vorba despre o societate de creditare non-bancară, care acorda împrumuturi firmelor. Eu, printr-un român din Petroşani care lucra acolo deja, am ajuns la ei. Mi-a zis: „Domnule, uite, ei au nevoie pentru imaginea firmei de câţiva străini, pentru că atunci eşti diferit de firma de peste hol care face aceeaşi chestie. Plata înseamnă 500-1.000 de yuani pentru contractele semnate, dar mai ieşi din Beijing, pentru că firma avea sucursale prin Shanghai, Shenzhen“. Astfel, ieşeam o dată pe lună sau o dată la două luni, ne cumpărau biletele de avion, mergeam o noapte, stăteam la un hotel, ne mai întâlneam, mai povesteam. Era ca o ieşire în alt oraş. Nu era o chestie de bani, că nu rămâneam cu ceva. Mai plăteam un taxi, mâncare şi tot acolo eram, financiar vorbind. Era chestia că ieşi din monotonia din Beijing. Vedeam birouri luxoase în centrul oraşului, la etajul 47, peste drum de CC TV (n.r. – postul China Central Television), cu autorizaţii, cu zeci de oameni care lucrau acolo şi mă gândeam că dacă cineva ar avea vreo plângere, aici e biroul şi se va rezolva. Nu erau într-o parcare, să dea banii dintr-un portbagaj. Era o firmă adevărată. Nu mi-am pus niciodată problema că ei fac ceva ilegal şi totul se poate întoarce împotriva mea. 

- Ce s-a întâmplat?


Cei de la firmă s-au gândit: „Ia să nu mai acordăm noi la toată lumea împrumuturi“. Clienţii trebuiau să plătească tot felul de comisioane – de evaluare, de avocat, de dosar – înainte ca eu să semnez contractele de credit. În anumite cazuri, ei găseau ceva nereguli şi nu mai acordau creditele, dar păstrau comisioanele. Eu am auzit de treaba asta doar când m-au băgat în beci la poliţie. Românul care m-a introdus în afacere ştia, dar nu mi-a spus. El a spus: „Eu te-am dus acolo, din ce primeşti îmi trimiţi şi mie ceva“. Atunci, interesul lui era că semnez în continuare contractele de împrumut. Ei au deschis pe numele meu o firmă în Shanghai. Banii nu erau ai mei, eu doar trebuia să semnez contractele şi luam între 500 şi 1.000 de yuani pentru fiecare contract. 

Facultatea şi costumul, capete de acuzare 

- Ce s-a întâmplat cu românul care te-a introdus în afacere? Te-a ajutat în vreun fel?

Nu, nu m-a ajutat deloc. El este în libertate. Am impresia că el nu a fost de acord cu modul în care au ajuns lucrurile la firmă şi şi-a deschis o nouă afacere în Hong Kong, oraş care este mai dezvoltat. Acolo sunt legi stricte, astfel că nu puteai face absolut orice ca în restul Chinei. Am văzut apoi că pe numele meu s-au deschis trei firme în Marea Britanie, fără nicio semnătură de-a mea, fără ca eu să fiu prezent când s-a făcut asta. În China se poate face orice. 

- Cum te-au găsit vinovat de un prejudiciu de 350.000 de dolari?

Prejudiciul de 350.000 de dolari era pentru toţi inculpaţii din acest caz. Când m-au dus în beciul Poliţiei, m-au pus într-un scaun, care semăna cu un scaun electric, şi m-au interogat 24 de ore. În China, eu aveam şi numele meu chinezesc: Maius Baio. Ei traduc totul în chinezeşte. Cei de la firmă mi-au spus să semnez contractele cu numele meu chinezesc. Poliţiştii au considerat acest lucru suspect, spunând că ştiam că sunt probleme cu firma, de aceea am semnat cu numele Maius Baio. Eu am semnat astfel pentru că aşa mi-au cerut. Apoi, mi-au mai găsit ceva. Mi-au spus: „Sigur tu eşti şeful, pentru că chinezii implicaţi au doar liceul absolvit. Tu ai făcut facultatea, tu eşti mai evoluat“. În China se merge pe asociere: astfel că au văzut „străin“, „facultate în America“, „costum“ şi au concluzionat că eu am fost şeful afacerii. Cum adică îmi spui tu mie că eu am fost şeful tuturor acelor chinezi, când eu nici nu ştiam să vorbesc limba. Ei nu priveau aşa. 

În China se merge pe asociere: astfel că au văzut «străin», «facultate în America», «costum» şi au concluzionat că eu am fost şeful afacerii. Cum adică îmi spui tu mie că eu am fost şeful tuturor acelor chinezi, când eu nici nu ştiam să vorbesc limba. Ei nu priveau aşa. 
cluj marius balo. foto arhiva personala

Marius Balo a scris o carte în închisoare. FOTO: Remus Florescu

  

„Poţi să fii eliberat mâine sau să ţi se taie capul“ 

- Cum au fost condiţiile în centrul de detenţie?
 

Am stat timp de doi ani şi trei zile într-un centru de detenţie din Shanghai, un fel de arest preventiv. Aici nu poţi vedea lumina soarelui. Eram 12 persoane într-o cameră de 16 metri pătraţi. Ai o gaură unde să-ţi faci nevoile şi atât. Mâncarea ţi-o introduce printre gratii. De acolo nu ieşi, un an, doi, cinci, depinde cât doresc ei să te ţină, de obicei până când spui: „Nu mai rezist, mărturisesc orice, semnez orice, numai scoateţi-mă de aici“. Este picătura chinezească. În plus, nu aveam cu cine vorbi, pentru că toţi erau chinezi şi nu ştiau engleză. Eu am o pregătire teologică, am făcut seminarul la Cluj, apoi facultatea la New York, şi această pregătire a fost o frânghie de care m-am putut agăţa. Am zis: „Doamne, nu pot să vorbesc cu nimeni de aici, o să vorbesc cu tine şi o să ne înţelegem până la urmă. Doamne, mă prind de piciorul tău şi nu mă las, că numai pe tine te am aici“.

- Cum poţi să pui 12 oameni într-o cameră de 16 metri pătraţi?

Se poate. Stăteam pe jos, pentru că nu exista nicio piesă de mobilier. E doar o cuşcă cu gratii. Pe jos era un fel de podea din lemn. Dormeam pe o păturică roz, pe care am primit-o după ce am fost interogat 24 de ore. Pătura era plină de sânge, de excremente, de orice îţi puteai imagina, mirosea îngrozitor. Am luat sacoul, pentru că mă luaseră în costum, l-am împachetat şi mi l-am pus sub cap pentru a dormi. De o parte a cuştii, se plimbă un ofiţer tot la 15 minute. Sunt două camere video care tot timpul supraveghează orice mişcare. Sunt chestii foarte bine gândite ca să te zdrobească. Dau un simplu exemplu, poate cel mai elocvent: dimineaţa, imediat cum te trezeşti începe îndoctrinarea. În celulă este un televizoraş din anii ’80, cu tub cinescopic, şi la ora 8.00, imediat după micul dejun, începe îndoctrinarea. Pe ecran apare cineva care îţi explică cum trebuie să te poţi, cum să respecţi partidul, îţi spune că „partidul are întotdeauna dreptate, infractor nemernic ce eşti“. Asta rulează, cu traducere în engleză, toată ziua. În casa de detenţie, gaura unde trebuie să-ţi faci nevoile este chiar sub televizor. Astfel, în timp ce oamenii se uită la televizor, tu trebuie să-ţi faci nevoile acolo. Primele două săptămâni după ce m-au arestat, nu am putut să merg la toaletă.

Orez, meniul zilnic

- Mâncarea cum era? 

Nu am spus niciodată nimic despre mâncare, pentru că am considerat că mâncarea e proastă oriunde ai fi la închisoare, nici în România, nici în SUA, cred că nici în Suedia nu vei găsi ceva ok. Aici, pe lângă faptul că era sărăcăcioasă, găseai tot felul de chestii prin ea, plasticuri şi murdării... Foarte murdară aş spune. Foarte mult orez mâncam. Dimineaţa, o tablă de orez, în detenţia preventivă, sau doar orez fiert în apă, porridge (n.r. – terci), la închisoare. La amiază, tabla de orez venea cu ceva mici legume şi seara exact la fel. Dacă aveai noroc, primeai şi nişte bucăţele micuţe de carne, dar nu puteai niciodată să ştii ce animal au sacrificat. Dacă apucai să pui sos de soia suficient, nu simţeai gustul.


- Ai suferit de foame?


Eu am început să postesc imediat şi m-am obişnuit oarecum. Nu am slăbit foarte mult, eu întotdeauna am fost mai ciontos. Problema este că dacă nu reuşeşti să consumi vitaminele şi mineralele dintr-o dietă optimă, după o anumită perioadă începi să ai lipsă de calciu şi alte probleme. Plus, te termină faptul că nu vezi soarele. Vedeam soarele doar în glaful ferestrei. Oricum, eu nu am avut probleme de sănătate, mulţumesc lui Dumnezeu. 

Îndoctrinarea de la opt dimineaţa

- Cum îţi trecea o zi în astfel de condiţii?

Ne trezeam la 6.30, primeam printre gratii o tablă de orez fără niciun gust. Apoi, de la 8.00 începea programul de îndoctrinare la televizor, cântece patriotice despre cum iubim partidul, murim pentru el, partidul are întotdeauna dreptate. În China, poporul slujeşte partidul. Există un cântec patriotic în care se spune că partidul comunist este mama mea. Aveam două, trei ore de pauză pentru masa de prânz, apoi reîncepea programul: cântece patriotice, program de îndoctrinare, tot felul de documentare care să-ţi arate, de exemplu, că Tibetul, Taiwanul sau insulele Senkaku aparţin Chinei. Nu ai timp să te plictiseşti, pentru că nu ştii ce ţi se va întâmpla. Nu ştiai nimic. Nu poţi, ca la noi, să întrebi „Pentru infracţiunea asta pe care am comis-o, cât e pedeapsa?“. Am întrebat pe toată lumea la ce să mă aştept sau ce ar putea să mi se întâmple. Mi s-a spus: „Poţi să fii eliberat mâine, poţi să primeşti 8 ani, 50 de ani sau să ţi se taie capul, orice e posibil“. Atunci, trăieşti cu frica ani de zile până când ajungi să te târască în faţa judecătorului care să decidă. 

   

cluj marius balo. foto arhiva personala

Marius Balo a studiat în SUA. FOTO: Arhivă personală


- Ce temperaturi erau în celulă?

Era aşa cum a lăsat Dumnezeu. Vara era cald de te coceai. Nu poţi să faci nimic, doar curge apa pe tine. Iarna, minus 5 grade, câteodată minus 10. Nu există niciun fel de încălzire. Tot cu păturica roz şi mai primeam un fel de paltoane verzi, care îţi ţineau cald cât să nu mori de frig. Interesul lor era să te ţină în viaţă până la proces, din acel punct înainte, nu mai conta. Primeai numai subzistenţa, fără medici, fără asistenţă. Am văzut oameni care au murit în celulă. „Mă doare inima“, le-a spus un turc gardienilor. „Taci, că te prefaci“, au răspuns ei. A spus de trei ori şi a căzut jos, mort. Nu l-a băgat nimeni în seamă. Fiica lui era la etaj, au arestat-o şi pe ea. La închisoare, doi oameni au murit de cancer în faţa mea, fără a primi nicio îngrijire. 

În casa de detenţie, gaura unde trebuie să-ţi faci nevoile este chiar sub televizor. Astfel, în timp ce oamenii se uită la televizor, tu trebuie să-ţi faci nevoile acolo. Primele două săptămâni după ce m-au arestat, nu am ptutut să merg la toaletă. 

„Într-un astfel de loc, un om moare multe morţi şi plânge multe lacrimi“

- Când ai fost mutat la închisoare?
 

După ce am fost condamnat. Veneau o dată la două luni să-mi spună că mi s-a prelungit cu încă 60 de zile mandatul de arestare. Cei trei mari şefi din firma respectivă primiseră un avertisment şi apucaseră să fugă. Cei care au luat banii au dispărut. Motivul oficial pentru care s-a prelungit detenţia mea a fost de a aştepta prinderea celorlalţi. Nu i-au prins în veci, cred că nici nu au încercat. Ştiu un australian care este de 10 ani în detenţie. Când am fost condamnat la opt ani de închisoare, nici nu am făcut apel, de frică să nu mai fiu ţinut acolo. Puteam fi ţinut doi ani, cinci ani şi era groaznic. La închisoare a fost mult mai bine, pentru că puteam să mă mişc. Puteam coborî din celulă într-o zonă comună, unde puteam mânca, puteam citi, eram scoşi la aer. 


- Cum a fost viaţa la închisoare? 


Tot la 6.30, deşteptarea. Primeam orezul cu apă şi apoi munceam. Făceam etichete, plicuri, pungi de cadouri pentru mari lanţuri de magazine occidentale. Le lipeam cu aracet, fără mască, fără nimic. După opt ore în care făceai doar asta, nu mai vedeai bine. Într-un minut trebuia să faci şase pungi. Dacă nu făceai, apăreau probleme. Îţi luau şi bucăţica aia de orez, te puneau să stai noaptea de veghe şi a doua zi trebuia să recuperezi. Închisoarea era la 30 de kilometri în afara oraşului Shanghai şi era foarte frig. Bătea un vânt care îţi intra în oase. Iarna erau minus 5, minus 10 grade. Spre deosebire de detenţie, erau trei rânduri de paturi suprapuse, unde stăteau exact 12 persoane. Fiecare cameră avea un televizor, cu aceeaşi propagandă, dar nu erai obligat să-l porneşti. Singurul program pe care-l urmăream erau ştirile în limba engleză de la CCTV. Din păcate, ne-au scos canalul de sport, unde am putut s-o văd pe Simona Halep cum a câştigat două grand slamuri. Au fost cele mai frumoase clipe de acolo.  

În momentul în care eşti condamnat la moarte, îţi dă o injecţie ca să-ţi oprească inima, şi apoi, tot ce ai pe tine, tot ce se poate folosi – organe, cornee, piele – este recoltat. Când se apropie ziua naţională, 1 octombrie, se ştie că sunt execuţii în masă.

 „Salvarea mea a fost cititul“

- Deci nu era o alegere să munceşti?


Oficial, era o alegere, dar dacă nu munceşti, eşti marginalizat din toate punctele de vedere. Nu mai poţi suna, nu mai poţi primi niciun fel de ajutor, mâncare, nu poţi cumpăra un ţăiţel, o banană, ceva. Nu puteai citi. Pentru mine, asta a fost scăparea. Salvarea mea a fost cititul. Erau cărţi rămase de la alţi deţinuţi. Era o bibliotecă mică, de aproape 2.000 de cărţi, cele mai multe în engleză. Acolo am citit tot ce mi-a căzut în mână, cât am avut putere în ochi şi mâini. Am primit şi din România câteva. În fiecare lună, puteai primi un pachet cu două-trei cărţi şi ceva ziare, dar erau verificate. Primea cineva „The Economist“, iar paginile despre China erau decupate. Aveam noroc că rămăsese un radio dinainte de 2012, când era un alt sistem, mai permisiv. După schimbarea conducerii, lucrurile s-au înăsprit şi continuă să se înăsprească.


- A existat pericolul să fii bătut la închisoare?


Opt ani cât am stat, nu am văzut nicio bătaie sau violenţă. Era disciplină. Cei mai mulţi deţinuţi, circa 65%, erau africani, folosiţi pe post de cărăuşi de droguri. 
 

- Sunt adevărate zvonurile cu privire la deţinuţii folosiţi ca „donatori“ de organe?


Este o practică foarte cunoscută. În momentul în care eşti condamnat la moarte, îţi dă o injecţie ca să-ţi oprească inima, şi apoi, tot ce ai pe tine, tot ce se poate folosi – organe, cornee, piele – este recoltat. Când se apropie ziua naţională, 1 octombrie, se ştie că sunt execuţii în masă. Toţi cei care fac trafic de organe, la 1 octombrie vin în China să procure. Am stat şi eu cu frica aceasta, mai bine de doi ani, penru că nimeni nu îmi spunea nimic. Nu ştiam dacă îmi taie capul sau nu. Fiecare oră era un chin, pentru că nu puteai să te gândeşti decât la cum să scapi de aici. Am ajuns după vreo şase luni de arest preventiv să mă liniştesc. Am zis: „Orice s-ar întâmpla, nu pot să fac nimic acum, trebuie să mă las în mâna lui Dumnezeu“. În momentul acela am simţit o uşurare.

Post negru timp de 40 de zile

- Cum te-a schimbat această experienţă?
 

Am avut timp să reflectez la chestiile pe care le-am făcut. Eram foarte dezordonat, foarte egoist, voiam doar să-mi fie mie bine; de asta am plecat în China. Aici ajunsese lumea să mă cunoască. Am zis: <Mă duc în China, unde nu mă cunoaşte nimeni, nu mă vede nici Dumnezeu>. Eram extrem de dezordonat şi mental, şi sufleteşte. Bineînţeles că Dumnezeu m-a găsit. Mi-a oferit bursa aceasta de studii cu toate cheltuielile incluse, cazare, masă, tot, mi s-a cerut doar răbdare. Au fost multe momente de transformare. Într-un astfel de loc, un om moare multe morţi şi plânge multe lacrimi. Fiecare moment este o moarte şi apoi renaşti. Mergi o perioadă şi o iei de la capăt. Multe morţi ai într-un pelerinaj ca acesta. Au fost multe momente grele, dar cea mai grea a fost prima zi când m-au luat şi m-au băgat în cuşca cu o gaură în beton. Acum pare o amintire îndepărtată şi doare să-mi amintesc, dar trebuie să-mi amintesc. Vreau să folosesc acea energie în ceea ce voi face în continuare. Până la urmă, toată experienţa a fost o binecuvântare, pentru că Dumnezeu m-a salvat. Am avut nevoie doar de răbdare, în rest am avut de toate, mâncare, cazare, cărţi. În primii doi ani, nu am putut să citesc, dar apoi, când am aflat că sunt condamnat la opt ani, m-am liniştit. Am descoperit că avem resurse ca să trecem peste absolut orice ni s-ar întâmpla. Cu cât e încercarea mai mare, cu atât resursele sunt mai puternice. Am simţit toate gândurile bune care mi-au fost trimise din ţară. Simţeam o energie înăuntrul meu, şi când aveam momente de slăbiciune, venea gândul acesta şi mă ridica. Am fost reatomizat, reconfigurat până la urmă cu fiecare moarte, cu fiecare renaştere. Cel mai intens moment din închisoare a fost cel în care am ţinut post negru timp de 40 de zile. A fost o experienţă extraordinară. 

Vă mai recomandăm: 

Pelerinajul profesorului român care a stat închis opt ani în China. Unul dintre obiectivele sale: sprijinirea Ucrainei

Profesorul din Cluj închis 8 ani în China se întoarce acasă. Calvarul acestuia, povestit de colegul său de celulă

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite