Povestea bucătarului american care făcea meniul sportivilor campioni şi care s-a mutat într-o bucătărie din Ardeal: „Mă întreb câţi au curajul să o ia de la capăt“
0Pe Will Cunnen nu-l scoţi din bucătărie cu una-cu două. După ce a făcut parte din echipa de bucătari care le-au pregătit mesele medaliaţilor americani la Jocurile Olimpice din Beijing (2008), Will s-a mutat tot într-o bucătărie, dar în Transilvania, unde viaţa are gust aparte, crede el.
„Daţi-le oamenilor o experienţă de neuitat şi o mâncare pe măsură. Şi nu te vor uita“, este una dintre ideile în care crede Will Cunnen (34 de ani), un bucătar american aciuat la Cluj-Napoca. Mai crede în savoarea de neînlocuit a mâncării gătite în casă şi în gustul ei unic care, deşi cere timp ca să-l obţii, nu poate fi înlocuit cu nimic ce se poate găsi pe raftul magazinelor.
A colindat lumea în lung şi-n lat, a văzut Europa şi a gustat-o în călătoriile sale. A copilărit la vreo două mile de Chicago, într-un orăşel numit Cicero, iar conştiinţa lucrului bine făcut l-a dus la Beijing, China, ca membru în echipa de bucătari care le-au pregătit mesele sportivilor Americii la Jocurile Olimpice din 2008. Experienţa de acolo şi zecile de evenimente şi turnee la care Will a gătit i-au îmbogăţit CV-ul şi i-au crescut dorinţa de a se autodepăşi. Când lucra la stadionul Soldier Field, „bârlogul“ echipei Chicago Bears, un nume mare al fotbalului american, Will s-a întâlnit cu românca Alida, de care s-a îndrăgostit şi pe care a luat-o de nevastă.
Luna de miere au petrecut-o într-un loc de care a auzit prima dată în filmele americane, iar apoi din poveştilei Alidei, Transilvania.
În urmă cu doi ani, după mai multe vizite la Cluj-Napoca, Will şi Alida au luat decizia să se stabilească în acest oraş, unde şi-au deschis o mică afacere de consultanţă pentru restaurantele din zonă şi pentru organizarea de evenimente private.
„Aveţi toate aceste lucruri superbe aici şi nu realizaţi cât de frumoase sunt pentru că mentalitatea în România este că tot ce e din import e mai bun, că tot ce provine din America/Franţa/Germania e mai bun. De ce nu puteţi să vă bucuraţi de ce aveţi?“, întreabă americanul. Pentru el, Transilvania aduce cu dealurile pitoreşti ale Toscanei, cu frumuseţea unui loc ascuns şi cu naturaleţea care nu se găseşte în nicio destinaţie comercială.
Chef Will, în dreapta FOTO: arhiva personală
Roşiile lui Gabi
O masă tradiţională în familie l-a făcut să-şi dea seama de ceea ce ar putea face la Cluj şi i-a întărit decizia de a se stabili aici. „Ideea mi-a venit când am mâncat una dintre roşiile din grădina lui Gabi. Era prin 2012, în septembrie. Avea gust, un gust mai bun decât orice altă roşie pe care am mâncat-o. Şi m-am întrebat de ce acea roşie era mai bună decât altele? Are legătură cu dragostea, cu grija faţă de mâncare. Ne procurăm mâncarea aşa cum se obişnuia mai demult, dar acum poţi să o iei de oriunde şi oricând. Dacă cineva din partea cealaltă a ţării vrea să cumpere o roşie de la tine, tu trebuie să o vinzi. Problema e că nu poţi cumpăra o roşie pusă într-o cutie şi transportată mii de kilometri deoarece până ajunge la destinaţie se deteriorează. Atunci transporţi roşii care nu sunt de cea mai bună calitate. Poţi folosi orice produs din orice colţ al lumii, dar pentru că poţi nu înseamnă că şi trebuie să faci asta“, subliniază Will.
Tânărul bucătar este un adept al lucrului făcut în casă cu ingredinte din regiunea în care trăieşti, tocmai pentru ca mâncarea să fie gustoasă. De altfel, el îşi exprimă regretul că mulţi români aleg să cumpere semipreparate în loc să fie propriii lor bucătari. „Ar trebui să foloseşti ce e în jurul tău, în zona ta“, adaugă el. E unul dintre sfaturile pe care le dă unor restaurante din Cluj care-i cer părerea. E şi principiul pe care-l pune în aplicare acasă.
Gabi Bartoş (în stânga) şi Will Cunneeen la Cluj FOTO: Florina Pop
„O mâncare cu atitudine se reduce la grijă – alţii îi zic dragoste, eu îi zic grijă. Mă întreb câţi au curajul să o ia de la capăt dacă nu iese cum trebuie“, spune americanul bucătar. E şi unul dintre motivele pentru care l-a ales pe Gabriel Bartoş ca partener în afacerea sa, pe care a botezat-o Chef off the Grid. Îi împărtăşeşte modul de a vedea lucrurile.
Prima dată mănânci cu ochii, subliniază Will, de aceea e important ca farfuria să fie ispititoare. „Multe restaurante caută un aspect american. Lumea interpretează ce e America fără să fi fost acolo. Unii nimeresc, dar dacă nu ai fost acolo e dificil să spui ce gust are o aripioară picantă de pui din Buffallo, patria aripioarelor picante. Şi nu înseamnă să pui sos picant peste aripioare. Sunt două lucruri diferite“, punctează el.
O provocare numită Olimpiadă
Cum a ajuns Will la Olimpiada de la Beijing? „Un amic a fost ales să gătească pentru atleţi la locul de antrenament al echipei olimpice din Colorado. Şi înainte să înceapă Olimpiada de la Beijing, i s-a spus să adune o echipă de bucătari. Am fost pe lista sa scurtă. În meseria asta trebuie să ştii pe cineva care ştie pe altcineva şi când ajungi acolo trebuie să-ţi faci treaba profesionist. E o vastă reţea de oameni. Să zică cineva: «Îl ştiu pe tipul ăsta care a făcut o treabă bună acolo». Nimeni nu te va suna dacă nu faci o treabă bună“, povesteşte Will. Aşa a ajuns să gătească pentru echipele de fotbal american Chicago Bears şi pentru oamenii ce mergeau la meciurile de pe Yankee Stadium.
Amintire de la Olimpiada de la Beijing FOTO: arhivă personală
Povesteşte că la Beijing găteau în wok-uri, într-o bucătărie chinezească. Un dietetician stătea cu ochii pe ei ca să se asigure că nu vor strecura nimic interzis în mâncare. Toate mesele erau planificate dinainte. S-au gătit mult pui, multe legume şi multe paste. „Trebuia să fim 100% legitimi. Nu puteam spune că e complet sănătos şi apoi să scoatem untul din buzunar şi să-l punem în mâncare sau să punem mai multă sare etc“, zice chef Will. Legumele proaspete le erau aduse în fiecare dimineaţă, în saci de gunoi, într-o Honda. Carnea pe care au gătit-o a venit cu vaporul din State. „Nu aveau încredere în carnea de acolo“, zice Will.
Îşi aminteşte cum se goleau mesele după ce mânca întreaga echipă de polo a Americii. Găteau câte două porţii pentru fiecare. „A fost foarte multă mâncare. Sportivii nu făceau decât să mănânce, să se antreneze şi să doarmă. Am fost sfătuiţi să nu interacţionăm prea mult cu ei. Noi trebuia să ne facem treaba, ei erau acolo să câştige medalii“, adaugă el.
Michael Phelps, înotătorul, câştigător a cinci titluri olimpice la Beijing, mânca într-o zi cât cinci bărbaţi. Dieta lui, povesteşte Will, cuprindea zilnic circa 15.000 de calorii şi conţinea multe paste. Unii s-au încumetat, mărturie stau clipurile pe Youtube, să consume în două ore tot ce mânca înotătorul într-o zi întreagă. „N-am înţeles ce doreau să demonstreze. El mânca 15.000 de calorii într-o zi , nu tot odată“, se amuză bucătarul.
„Nu văd în România la fel de mulţi obezi ca-n State“
Ultimul job al lui Will Cunnen (foto mai jos, credit foto: arhivă personală) în America a fost cel de chef executiv la Aeroportul Internaţional O’Hare din Chicago, cel mai mare din oraş. Acolo a descoperit că, pe măsură ce urca tot mai sus, făcea mai puţin din ceea ce l-a determinat să devină bucătar. „Acolo eşti o fabrică de gătit. Nu ai timp să pui dragoste, grijă în mâncare şi trebuie să le faci pe toate repede, pentru că avioanele pleacă. Zilnic se făceau mii de porţii de mâncare“, povesteşte el. Şi-a dat seama că nu asta voia de la viaţă. A renunţat la tot şi s-a mutat în România, la Cluj-Napoca. Ştie că unii români aleg sau se gândesc să o ia pe drumul străinătăţii ca să se căpătuiască, adică exact opusul alegerii sale. „Tocmai de aceea cred că ar trebui să fiu aici“, zice el.
Bunica soţiei sale, Alida, l-a învăţat cum se fac sarmalele. „Sunt delicioase!“, crede Will. A mâncat ciorbă de fasole, de burtă, dar gustul lor nu-l întrece pe cel al sarmalelor. „Sunt câteva lucruri interesante aici, dar se cam pierd. Mă refer la ingredientele locale, lucrurile făcute în casă. Reţetele din Transilvania – cele de casă – şi stilul de gătit acasă e aproape sănătos – nu e chiar sănătos să pui unsoare pe pâine, dar e bun. Alimentele nu sunt procesate, asta e bine. Se vede pe oamenii de aici. Nu văd în România la fel de mulţi obezi ca-n State. Mâncarea are gust, dar nu e rafinată. E bună pentru că a făcut-o buni (n.r. – bunica)“, povesteşte Will.
Mama lui are rădăcini în Boemia, o regiune cehă, şi spune că vede ceva asemănări între cele două bucătării. Au bucate ce cad greu la stomac, dar sunt delicioase şi bazate pe porc.
Viaţa, o călătorie picantă
Ce mănâncă Will mereu cu mare plăcere? Mâncare mexicană, în special taco, indiană, etiopiană, japoneză (sushi): „Îmi place aproape tot ce e picant. Când sunt acasă, las deoparte mâncărurile picante, nu fac nici mâncare indiană acasă“. Soţiei sale nu-i plac mâncărurile picante, nici vita. De altfel, după ce l-a cunoscut pe Will, i s-au mai schimbat gusturile. „Ea ura peştele. La New York a învăţat să mănânce peşte. P-asta o socotesc drept o victorie“, povesteşte americanul.
Căutând ingrediente pentru a putea prepara mâncare mexicană, Will a constatat, de exemplu, că porumbul nu este suficient folosit în bucătărie şi că unele produse esenţiale se găsesc cu mare dificultate. „Chili uscat e un al doilea element esenţial în mâncarea mexicană, după porumb. De ce nu e aici? E făcut în Ungaria. Şi mă gândesc cum pot face acele mâncăruri din lume care-mi plac folosind ce am aici, unde sunt. Caut ceva local care e echivalentul a ceea ce lipseşte. Nu va avea exact aceaşi aromă, dar tot pot face mâncarea delicioasă“, e convins Will.
Se uită rar la Masterchef.
”Credeţi că Gordon Ramsey şi al său Hell Kitchen ar fi atins ratingurile pe care le are dacă ar fi zis: Domnule, farfuria asta nu arată bine! Faceţi-o din nou. Nu! A aruncat-o! Asta e spectacol. Nu cred că face asta în viaţa reală. Cred că e un show, de-asta nu mă prea uit. La Masterchef nu cred că-i vorba despre mâncare. Când mă uitam la finală, cu Liviu şi Andrei, am observat că ei au vorbit vreo şase minute dintr-o oră despre mâncarea pe care o fac. Restul? Scene din preajma judecătorilor, despre ce gândesc ei , glume, imagini din culise. Vreau să văd ce fac. Vreau să văd cum ajung la ce e pe farfurie. Viaţa e o călătorie, nu o destinaţie”, zice chef Will.
Mai puteţi citi:
Doi tineri din Cluj au ales să renunţe la zgomotul oraşului şi să trăiască la ţară aşa cum au făcut-o bunicii lor. Ca să arate că se poate, Francesca şi Constantin Gozman au creat un site unde au postat poveşti ale unor tineri ca ei. Platforma au gândit-o ca o comunitate online interactivă de nepoţi de ţărani care să se ajute reciproc, dar şi ca un loc care să ofere posibile idei şi soluţii celor care caută schimbarea.
O englezoaică promovează Transilvania: de la Dracula la handmade
Dacă englezii fac documentare despre frumuseţilor Transilvaniei arătând munţii încărcaţi de păduri seculare şi sălbăticiunile dispărute din Vestul civilizator, tot o englezoiacă, născută chiar în capitala Regatului Britanic, le arată oamenilor ce talent şi potenţial creativ uriaş au artizanii români.
Se încarcă comentariile...
