Poveste de dragoste în lumea satului. Cel mai de preţ cadou al unei nepoate pentru bunicii ei: „Dacă aia nu-i iubire, atunci nu ştiu ce-i“
0
„Bunicii mei au fost, pentru mine, dovada că există dragoste adevărată. După 60 de ani de căsătorie se pupau şi-şi spuneau că se iubesc“, zice Bianca Tămaş, o tânără scriitoare şi jurnalistă din Cluj. Ea le-a pus pe hârtie povestea şi a scris un roman de ficţiune.
Pentru Bianca Tămaş, o tânără din Cluj, scrisul se contopeşte cu felul ei de a fi şi de a vedea lumea. La 24 de ani a publicat trei cărţi, ştie că în viaţă nimic nu e întâmplător şi poartă cu drag costumul popular.
„Acolo, la ţară, simt că e sufletul meu“, mărturiseşte ea. Tot acolo se petrece şi o parte din acţiunea din ultima sa carte unde eroii sunt proprii ei bunici, Anuţa şi Mihai. Romanul e o ficţiune ce pleacă de la povestea lor de iubire şi îl poartă pe cititor în lumea satului transilvănean din Apuseni, o lume a cuvântul dat şi respectat, o lume cu tot felul de oameni - ca şi azi. Cartea se numeşte „Anuţă dragă“, după cum mereu şi-a auzit bunicul strigându-o pe bunica.
Bunică şi nepoată, în straie populare. Când a împlinit 14 ani, Bianca a primit în dar un costum popular - cel din imagine - de la bunica FOTO: arhivă personală Bianca Tămaş
O Ană ascultă povestea alteia
Între bunicii Biancăi a fost dragoste la prima vedere. La insistenţele rudelor, ea s-a cununat cu un alt bărbat. După un an de căsnicie, a fugit de acasă, iar abia câţiva ani mai târziu, el a aşteptat-o şi s-au căsătorit. „Toată viaţa o fost o amintire frumoasă. (…) O fost tare frumos. Tare bun. Nu ştiam io cât a fi de bun, da' după ce m-am căsătorit cu el, şi viaţa întreagă o fost tare bun“, zice, pentru „Adevărul“, bunica Biancăi - Anuţa, la cei 82 de ani ai ei.
Romanul a început să prindă formă prin 2013. Bunicul ei nu mai era, iar când scria o copleşeau emoţiile şi plângea. „Bunicul a fost paralizat 2 ani şi jumătate. Bunica îl ridica, îl îmbrăca, îl dezbrăca, îl schimba, îl spăla. Şi în ziua de azi, deşi bunicul a murit, ea zice: «aş fi preferat să mai am şi 20 de ani grijă de el, să-l ridic, … numai să fie aici cu mine». Dacă aia nu-i iubire, atunci nu ştiu ce-i“, mărturiseşte ea.
Ştia pe de rost cum s-au întâlnit bunicii. Auzise de zeci de ori. Îi plăcea povestea, dar nu s-a gândit la ea ca subiect de carte până când, într-o vară, acum vreo 4 ani, o prietenă din Bucureşti, Ana, a rămas impresionată de peripeţiile auzite.
„Avem cu bunica un ritual al nostru: de 2-3 ori pe an facem lăşti cu silvoiţă – se face aluat ca la tăieţei, se întinde, se pune silvoiţă (n. r. dulceaţă de prune făcută la ceaun). Se fierb în apă şi apoi se dau prin pesmet cu zahăr, dar durează foarte mult, juma de zi. Am băgat-o şi pe Ana la rânduială. Şi i-am zis bunicii: hai, povesteşte-ne cum v-aţi cunoscut tu şi cu bunicul! Şi începe a mea şi povesteşte în timp ce făcea aluatul. Şi la sfârşit, stăteam şi eu şi Ana cu ochii-n lacrimi, super emoţionate. Ana a zis: «vai, cât de faină-i povestea asta!»“, spune Bianca.
Protagonista romanului, acasă, la Huedin FOTO Florina Pop
„Bunicul era cel mai frumos bărbat pe care l-a văzut în viaţa ei“
Iar povestea începe acum mai bine de jumătate de veac, în zona Huedinului. Bunica Biancăi avea un frate la Huedin şi venea să-l ajute la muncile câmpului. Într-o zi, când culegea cânepă, un bărbat din curtea vecină a intrat în vorbă cu ea. A plăcut-o şi a început să-i facă curte, să vină în vizită, dar Anuţei nu i-a plăcut nicicum de el. Bărbatul avea un frate, iar acesta i-a zis fratelui să o curteze el că poate a avea noroc. „Şi o mers bunicul şi a fost dragoste la prima vedere. Bunicul era cel mai frumos bărbat pe care l-a văzut în viaţa ei“, spune Bianca.
O verişoară de-a bunicii tot o sfătuia să se mărite cu un bogătaş din satul natal, Bociu, din comuna Mărgău. Bunicul Mihai nu era din acelaşi sat. În acele vremuri existau tot felul de idei preconcepute şi era bine pentru o fată să se mărite în satul de baştină.
Şi la presiunea rudelor s-a măritat, dar n-a făcut casă bună cu primul ei soţ. Nici socrii n-au plăcut-o. Iar după un an a plecat de acolo. Abia la vreo 2-3 ani mai târziu s-a cununat cu cel pe care l-a iubit o viaţă întreagă. Au avut împreună doi copii. La naşterea primului copil a primit un dar. „Mi-o făcut verighete. Eu o am în ziua de azi (n.r. şi se uită la mâna stângă). A lui e la Bianca“, zice bătrâna. Pe mâna cealaltă poartă un inel primit după ce a născut-o pe Adriana, mama Biancăi.
„Viaţa întreagă, fără moartea feciorului, pot spune că o fost o amintire frumoasă. Ne-am iubit toată viaţa. Nu m-o certat, nu m-o bătut cum se băteau. Anuţă mi-i numele, dar io niciodată nu l-am auzit să-mi zică Anuţă, numa Anuţă dragă. Nu-mi băga de vină nimic. (…) La masă, întâi mă servea pe mine şi apoi se servea pe el. Asta ţ-o ştiu spune. De la lucru (n. r. lucrat la o fabrică de tricotaje din Huedin) când era acasă vine înaintea me“, povesteşte ea.
Bunicii Biancăi. Tablou din casă FOTO Florina Pop
Împreună au trecut prin multe: comuniştii au vrut să le demoleze casa, oameni le-au furat, de două ori încă, banii, agoniseala muncii lor, durerea pierderii unui fiu ajuns bărbat în toată firea.
Îmbrăcată în straie populare, alături de nepoată, a venit la lansarea romanului la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj. „Mă gândesc ce fericită o să fie dacă vede atâţia oameni îmbrăcaţi în costum popular. Să vină la un eveniment pentru ea, pentru povestea ei, pentru viaţa ei, pentru iubirea dintre ea şi bunicul“, spunea Bianca Tămaş, înainte de lansare.
Imagini de la lansarea cărţii din Cluj. În stânga - sala Muzeului Etnografic a Transilvaniei a fost plină. În dreapta - scriitorul Radu Ţuculescu le vorbeşte celro invitaţi la eveniment FOTO: Facebook/Şcoala Ardeleană
Sâmbăta asta, pe 25 februarie, va fi o nouă lansare, acasă, la Huedin.
Primii paşi în lumea literelor
Tânăra scriitoare e de părere că totul se întâmplă cu un scop. Şi are foarte multă încredere în oameni. „Am realizat că eu nu aş fi ajuns unde sunt fără oamenii care m-au ajutat“, spune ea. Aici îi enumeră nu doar pe cei din familie, ci şi pe profesorul de franceză Alexandru Jurcan şi pe scriitorul Radu Ţuculescu care au încurajat-o să scrie şi au ajutat-o să-şi formeze un stil.
Prima carte a publicat-o în clasa a XII-a. Se numeşte „Când cerul era pe sfârşite“. A doua a văzut lumina tiparului în 2014 - „Bere şi pantofi cu toc“ - „Sunt poeme în proză, pot fi citite pe sărite, dar după ce le citeşti îţi dai seama că este o legătură între ele. Noi, oamenii am ajuns atât de răi şi de superficiali că până şi îngerii s-au molipsit de la noi. Şi îngerii beau, fumează, fac sex şi au ajuns până-n punctul în care au vândut Raiul. Dumnezeu şi-a pus mâinile-n cap, a plecat, că nu mai ştia ce să facă . (…) Până la urmă vine Dumnezeu şi vorbeşte cu scriitoarea să-i ceară sfatul, iar scriitorul află că îngerul ei a fost cel care, de fapt, a vândut raiul, pentru că s-a îndrăgostit de ea, dar cum ea l-a ignorat, a fost izgonit din Rai şi a ajuns să facă cartofi pai la un fast-food“, explică tânăra.
Dacă n-ar scrie, zice că n-ar ştii ce să facă cu tot ce-i trece prin cap şi prin inimă: „Prin scris ajut oamenii să simtă“.
Cartea se găseşte pe site-ul editurii Şcoala Ardeleană FOTO Facebook/Şcoala Ardeleană
Mai puteţi citi:
EXCLUSIV Vampirii din Transilvania, ucişi de propriul mit
Florian Kührer-Wielach (31 de ani), un austriac îndrăgostit de Cluj, a publicat o carte despre geneza vampirilor, plecând de la poveştile Europei secolului al XVIII-lea şi ajungând la vampirul-vedetă de cinema din vremurile noastre, celebrul Dracula. Concluzia fost că nu vampirii au creat mitul, ci mitul a creat vampirii.
Doi tineri din Cluj au ales să renunţe la zgomotul oraşului şi să trăiască la ţară aşa cum au făcut-o bunicii lor. Ca să arate că se poate, Francesca şi Constantin Gozman au creat un site unde au postat poveşti ale unor tineri ca ei. Platforma au gândit-o ca o comunitate online interactivă de nepoţi de ţărani care să se ajute reciproc, dar şi ca un loc care să ofere posibile idei şi soluţii celor care caută schimbarea.
Meşteşugarii care aduc şezătoarea în mileniul trei. Ucenic la 10 ani
Ioana Ioncu are 10 ani şi lucrează la războiul de ţesut un covoraş verde din care crede că îi iese mai degrabă o trăistuţă numai bună de purtat. Mica ţesătoare are bunici în satul Dezmir, din comuna clujeană Apahida, şi spune că e atrasă de această maşinărie de lemn pe ştie să o mânuiască bine. Îmbrăcată cochet, într-o fustiţă gri, cu ciorapi gri, o bluziţă subţire pe gât şi, evident, gri peste care are un jerseu alb făcut de mână, Ioana povesteşte că vrea să devină designer vestimentar, iar hainele sale „să se poarte în lume“.
Geamgiii din zona comunei clujene Mărgău, comuna natală a fostului premier Emil Boc, au colindat ţara-n lung şi-n lat ca să-şi câştige existenţa. Ca să se poată înţelege între ei fără ca alţii să priceapă ce vorbesc, aceştia au inventat un limbaj cu totul aparte care azi este singurul argou profesional rural din România: gumuţeasca.
Se încarcă comentariile...
