Omul care a negociat intrarea României în UE: „Liderii politici au deturnat integrarea către scopuri mercantile de grup sau individuale “
0La 1 ianuarie 2007, România devenea membră a Uniunii Europene. Negociatorul-şef al Tratatului de Aderare, Vasile Puşcaş, face o analiză riguroasă a evoluţiei ţării în cadrul Uniunii în cei 10 ani care au trecut. Profesorul clujean explică de ce a primit România calificativul „aşa nu“ de la Bruxelles şi ce este de făcut pe viitor.
În loc să aducem «Europa la noi acasă» am deschis porţile pentru ca românii să se «europenizeze» în statele occidentale!!”, explică Vasile Puşcaş, ministrul delegat din Guvernul Năstase care a coordonat echipa de negociere a Tratatului de Aderare a României la UE. Profesorul şi diplomatul clujean care a reuşit să obţină pentru România unele dintre cele mai bune condiţii de aderare ale ţărilor din al V-lea val analizează ce s-a întâmplat după ce am primit „paşaportul european”. Vasile Puşcaş constantă că schimbările pot fi observate în toate domeniile, însă analizează critic activitatea autorităţilor române şi a clasei politice pe care le consideră responsabile de ratarea unor „şanse şi ocazii deosebite”, dar şi de obţinerea nefastului calificativ de „aşa nu” de la Bruxelles.
Adevărul: Peste câteva zile se împlinesc 10 ani de la un moment istoric, aderarea României la Uniunea Europeană. În ce măsură aceast proces a fost urmat de o integrare propriu-zisă a ţării noastre în UE? Cât de europeană este România după un deceniu în UE?
Vasile Puşcaş: La un deceniu de la aderarea la Uniunea Europeană, România este un stat membru al acestei organizaţii care a realizat progrese vizibile, îndeosebi în domeniul economic, chiar dacă a trecut şi printr-o criză economico-financiară foarte severă. În materie politică, predominantă a fost lupta pentru putere, dar nu ca o competiţie pentru mai binele comun (inclusiv binele european), ci ca o distribuţie clientelară a resurselor publice, caracteristică ce şi-a pus amprenta şi asupra conduitei şi participării reprezentanţilor din România în instituţiile europene. Motiv pentru care în dreptul acestora este aşezat, la Bruxelles, calificativul “aşa nu”. Acumulările din zona economică, obţinute mai ales prin contagiune cu mecanismele Pieţei Interne ale Uniunii, nu s-au regăsit decât modest în sectorul social (nivel de trai, sănătate, educaţie, pensii etc.) din cauza neaplicării politicii de coeziune socială (la noi s-a practicat formula capitalismului sălbatic chiar şi după 2007) şi a redistribuirii venitului naţional în defavoarea grupurilor productive şi a clasei de mijloc. Fireşte, mai pot fi expuse şi alte paliere ale evoluţiei noastre în primii 10 ani post-aderare, dar cred că e mai bine să sintetizăm prin înfăţişarea acesteia ca un paradox, aşa cum, din păcate, s-a mai petrecut în istoria devenirii noastre: în loc să fie fructificată la maxim şansa aderării la Uniunea Europeană, aşa cum a reuşit marea majoritate a statelor nou aderate, liderii politici şi guvernele României din ultimul deceniu au preferat să instrumenteze defectuos statutul de stat membru al Uniunii şi chiar să deturneze procesul integrării europene către scopuri mercantile de grup ori individuale. Nepreocupându-se de aplicarea în România a politicilor europene de dezvoltare susţinută, însăşi esenţa politicilor publice a fost deturnată şi atingerea obiectivelor de convergenţă şi integrare europeană au înregistrat un ritm încetinit şi chiar deviaţii jenante, ceea ce a făcut să nu intrăm nici în zona Euro şi nici în aria Schengen. Aşa că, la ultima parte a întrebării, aş răspunde că în loc să aducem “Europa la noi acasă” am deschis porţile pentru ca românii să se “europenizeze” în statele occidentale!
Credeţi că aderarea la UE a fost făcută la momentul potrivit sau ar fi fost necesară o perioadă mai lungă în care să ne facem “temele”? Care au fost plusurile şi minusurile aderării înainte de a fi pregătiţi 100%?
Dacă am lua în seamă nivelul de aspiraţii cetăţeneşti, atunci aş zice că România a făcut un efort sistematic şi comprehensiv de pregătire a aderării, în perioada derulării negocierilor de aderare, a simulat continuarea acestor pregătiri în următorii doi ani, până la momentul aderării, şi a slăbit efortul sau chiar a facut paşi înapoi după 2007 (apropos de paradoxul românesc). Să luăm doar reformarea administraţiei publice (a se vedea strategia şi programul din mai 2004), esenţiala pentru aplicarea politicilor publice la nivel local/cetăţenesc, sau capacitatea administrativă a programării şi folosirii instrumentelor structurale şi ale celorlalte fonduri europene, care ar fi trebuit să fie deplin funcţionale la sfârşitul anului 2006, şi constatăm că odată avut “paşaportul european” în buzunar (prin încheierea negocierilor de aderare şi semnarea Tratatului de Aderare), autorităţile române nu au mai lucrat pentru integrarea europeană, fiind preocupate doar cum “sa ia banii europeni”!
Legenda “slabei pregătiri pentru aderare” a României a devenit un foarte vehiculat mit european pe fondul creşterii euroscepticismului în multe state membre, fiind alimentat şi favorizat de conduita “euro-balcanică” a liderilor politici autohtoni, atât în ţară cât şi la Bruxelles sau alte părţi ale Uniunii Europene. Nici o ţară candidată la aderare (din valul al 5-lea) nu a fost 100% pregătită, în momentul aderării, pentru a face faţă procesului integraţionist, dar fiecare nou stat candidat a făcut eforturi post-aderare mai mari sau mai modeste, depinzând de sinceritatea, educaţia şi determinarea liderilor/guvernelor din respectivele ţări (să ne amintim că state numite “elevi sârguincioşi” în etapa preaderării, astăzi suportă critici teribile tocmai din partea celor care-i lăudau în urmă cu 10-15 ani!). Cert este însă faptul că a fost în primul rând interesul nostru să realizăm o pregătire cât mai bună, până la momentul aderării, iar restanţele să fie rezolvate cât mai repede în etapa post-aderare, ceea ce nu a fost o preocupare de bază a guvernelor româneşti post-2004. Iar pe analiza cost-beneficiu, acele restanţe au produs costuri, după cum în costuri s-au transformat şi oportunităţile pierdute după 2007. Or, guvernele noastre ar fi trebuit să muncească şi mai intens, chiar după 2007, pentru maximizarea beneficiilor care puteau fi obţinute din şansa statutului de stat membru al Uniunii Europene.
INTEGRAREA ÎN ZONA EURO
Una dintre problemele care se dezbat în această perioadă în România este în ce măsură ar fi benefică intrarea ţării în zona euro. Dumneavoastră ce părere aveţi?
În zona Euro va trebui să intrăm, dar atenţionez că şi aceasta, la fel ca întreaga Uniune Europeană, este în continuă adaptare şi profundă transformare. Ceea ce înseamnă că, în vederea unei integrări eficiente, este nevoie de performanţe sporite în convergenţa reală nu doar în cea nominală. Adică, nu vor mai fi luate drept criterii numai cerinţele Maastricht, ci felul în care întreaga economie şi societatea românească evoluează pe coordonatele dezvoltării durabile, în convergenţă cu principiile şi mecanismele Pieţei Unice. Aceasta pentru a putea realiza un progres substanţial şi benefic pentru cetăţenii şi structurile de piaţă care operează în România, dar şi pentru a spori soliditatea monedei europene şi a economiei din Uniunea Europeană. Eu cred că trebuie să facem încă eforturi mari şi neîntrerupte pentru obiectivul Euro, dacă vrem să reducem şi decalajele faţă de celelalte state membre. Dacă mă întrebaţi de durată, mi-e greu să răspund, căci încă nu văd angajarea decisă a autorităţilor şi companiilor spre convergenţa reală, aşa că zic doar atât: ”înca mai e mult până departe”.
În urma negocierilor, aţi reuşit să obţineţi cele mai multe perioade de tranziţie (50) pentru pregătirea aderării, comparativ cu toate celelalte state candidate din valul al v-lea de extindere. Care a fost cea mai mare provocare pe care aţi avut-o din postura de negociator-şef?
Aşa e. România s-a străduit şi a obţinut cele mai numeroase perioade tranzitorii (dintre statele candidate în valul al V-lea), dar şi cele mai lungi. Motiv pentru care unele state membre au vociferat strident în perioada ratificării Tratatului de Aderare, solicitând chiar o renegociere a unor capitole, ceea ce nu mai era posibil (din fericire pentru noi). Îmi amintesc, însă, că Echipa de negociere a României a depus o energie formidabilă, a demonstrat abilităţi remarcabile de argumentare şi a arătat o determinare exemplară în susţinerea fiecărui dosar de solicitare a perioadelor de tranziţie, fiind meritul lor că România le-a obţinut. Vă asigur că membrii Echipei de negociere au fost sincer preocupaţi ca România să obţină soluţii cât mai avantajoase, iar costurile aderării să fie suportabile pentru societatea românească şi să aibă şi sprijinul financiar al bugetului european. Din păcate, prea puţin s-au preocupat autorităţile române de obţinerea acelor avantaje (de exemplu, la Mediu, dar şi în alte domenii, în loc să se folosească perioadele de tranziţie şi fondurile europene pentru a atinge standardele europene, nu s-au elaborat şi aplicat proiecte/programe adecvate şi vor trebui să fie suportate costurile îndeplinirii respectivelor standarde din bugetul nostru public şi, probabil, al unor companii). Vă rog să mă credeţi că din calitatea mea de Negociator Şef al României (2000-2004) încă nu sunt “vindecat” (da, după mai bine de un deceniu!) de rănile, desigur la figurat, încasate pe parcursul derulării negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (şi chiar după aceea) şi, ca atare, nu am dispoziţie să vorbesc de “marile provocări” cărora a trebuit să le fac faţă atunci. Sper ca totuşi să mă “vindec” în această viaţă.
Care este lecţia cea mai importantă pe care aţi învăţat-o în urma negocierilor de aderare?
Am să vă spun însă că cele mai mari surprize le-am avut din partea unor cetăţeni români care se prefăceau a fi foarte dedicaţi binelui României, dar care au pus niste obstacole incredibile României (unii dintre ei au fost “promovaţi” de guvernele şi partidele din Bucureşti, după 2004, în instituţiile europene, devenind apoi “vedete” româneşti ale mai-sus amintitului “aşa nu"). Şi voi menţiona doar o singură lecţie (din păcate tot amară) – anume că trebuia să fiu mult mai precaut la necorelarea între vorbe şi fapte pe care o practică o mare parte a liderilor politici de la noi, îndeosebi atunci când rostesc sintagma “interes naţional”.
AŞTEPTĂRILE CETĂŢENILOR AU FOST MAI MARI
În procesul de aderare, aţi reuşit să încheiaţi unele capitole, relativ, uşor, iar la altele s-au purtat negocieri dure şi îndelungate. Privind în urmă, care credeţi că au fost cele mai dificile trei capitole de negociat în procesul de aderare şi de ce? Cum au evoluat aceste capitole în ultimul deceniu? La ce capitole credeţi că România are acum restanţe? Au existat evoluţii ale unor capitole negociate care să vă fi surprins?
Contrar percepţiei răspandite de anumiţi colportori care nici măcar nu au participat la negocierile de aderare şi nici nu au studiat documente relevante ale acelui proces de negociere, nu capitolul “Justiţie şi Afaceri Interne” a fost cel mai dificil. Acesta a fost cel mai instrumentat de interese perturbatoare(interne si externe) şi chiar pervertit politic, aşa cum o dovedeşte raportarea la respectivul domeniu şi după semnarea Tratatului de Aderare. Unul dintre cele mai dificile capitole a fost cel al “Concurenţei”, în derularea căruia s-au desfăşurat de-a dreptul “negocieri sângeroase”. Foarte greu a fost cu “Agricultura”, datorită complexităţii capitolului (era în relaţie interdependenţa cu alte vreo 17 capitole), mizei lui locale, dar şi europene etc. Şi foarte solicitante au fost cele 4 capitole ale libertăţilor europene şi Pieţei Interne, la care am putea adăuga şi “bătălia” pentru a obţine finanţări bugetare europene cât mai substanţiale, în condiţiile de dezvoltare modestă a României şi, ca atare, ale unei capacităţi de negociere a ţării care adesea consta doar în calităţile Echipei de negociere a României. O evaluare sumară a evoluţiei acelor rezultate arată că, de exemplu, domeniul Siderurgiei nu doar a fost salvat, dar, până în 2011, şi-a dovedit viabilitatea, chiar în condiţiile inexistenţei unei politici industriale consistente a României<< au performat şi unele sectoare ale agriculturii, cu tot efortul demolării ei, şi m-a surprins plăcut evoluţia vini-viticulturii care a renăscut cu sprijinul fondurilor europene. Desigur, aş putea continua cu realizări şi nerealizări la toate capitolele de negociere, însă ne-ar lua prea mult timp şi spaţiu. O apreciere de ansamblu poate fi aceea că, la scurgerea unui deceniu de la aderarea la Uniune, efectele sunt pozitive şi detectabile aproape în toate nivelurile societăţii româneşti. Adaug imediat, însă, că aşteptările cetăţenilor României, dar şi ale altor cetăţeni din Uniunea Europeană au fost mai mari decât ceea ce înregistrăm astăzi. Şi, zic eu, pe bună dreptate! Personal, ştiind cât se poate de bine ce oportunităţi extraordinare am avut prin aderarea la Uniunea Europeană, nu-mi pot reprima o atitudine critică faţă de ratarea unor şanse şi ocazii deosebite pe care va trebui să le trecem la costuri şi care se datorează predominant modului superficial si neadecvat în care autorităţile noastre au tratat politicile publice naţionale/locale de sorginte europeană.
Negocierile pe care România le-a purtat cu UE în procesul de pregătire a aderării nu au fost ultimele realizate de oficialii statului. Practic, vedem că negocierea face parte din activitatea curentă a Uniunii, fie că vorbim despre cote de refugiaţi, fie că vorbim despre diferite programe de finanţare. Care credeţi că sunt principalele probleme puse pe masa negocierilor UE- România din ultimul deceniu în cazul cărora reprezentanţii ţării puteau obţine un acord mai bun? Există un “secret” al reuşitei în negocierile cu UE? Aţi schimba ceva în modul în care oficialii români au abordat negocierile cu UE după aderare?
Aşa e. Odată intrate în Uniunea Europeană, statele membre şi partenerii sociali, economici şi politici negociază continuu. Or, după semnarea Tratului de Aderare, guvernul României a dizolvat Echipa de negociere şi nu a înlocuit-o cu altceva. Mulţi dintre cei mai buni experţi în afaceri europene (inclusiv în negocieri europene) au luat drumul Bruxelles-ului şi al altor capitale europene, iar o abordare politicianistă a invadat instituţiile publice şi segmentele de profil ale politicilor publice, cu efectele pe care deja le-am văzut. Sunt studii serioase care arată că, în primii ani după 2007, România nu a negociat aproape nimic, fiind mai degrabă spectator şi “ghiocel”. Mai apoi interesul a fost doar “să se ia banii europeni”,fără a conta corectitudinea procesului, şi nicidecum să fie investite fondurile europene, împreună cu bugetul nostru, în programe de dezvoltare a ţării. Şi nici nu e de mirare că s-a întamplat aşa, întrucât România a aderat la Uniune fără o strategie clară şi fără a-şi preciza obiectivele de durată faţă de procesul integrării europene. Poziţiile noastre au fost, cel mai adesea, reactive şi tranzacţioniste, urmârindu-se a se obţine ceea ce se putea conjunctural şi nu ceea ce am fi avut nevoie în prezent şi în durată. Despre negocierile de aderare la UE şi negocierile europene am publicat mai multe cărţi, aşa că nu mai vreau să arăt alte “secrete” ale reuşitei acestui caz de negocieri. Sper ca în deceniul următor România să-şi îmbunătăţească performanţele europene, în interesul propriilor cetăţeni şi al viitoarei construcţii europene. Dar mai ales sper ca România să ţină calea europeană şi să accelereze procesul de dezvoltare şi modernizare, utilizând la maxim toate oportunităţile statutului de membru al Uniunii Europene şi ale integrării europene, într-o lume tot mai globalizată şi frământată.
VIITORUL UE ŞI AL ROMÂNIEI
În ultimii ani, Uniunea European a trecut prin crize majore care sunt departe de a se fi terminat. În viitor, vedeţi o Uniune în care procesul de integrare se va adânci, se vehiculează chiar apariţia unei armate comune, sau o Uniune care va pune accent mai mare pe suveranitatea statelor membre? Cum credeţi că ar trebui să se poziţioneze România faţă de aceste dezbateri?
Parafrazând, voi spune că Uniunea Europeană se va transforma sau nu va mai exista. Este deja vizibilă preocuparea unor lideri europeni (inclusiv din câteva state membre) pentru a realiza schimbări. Deci Uniunea îşi va continua reconstrucţia. Aceste schimbări nu sunt încă foarte pregnante, dar este detectabilă direcţia spre intensificarea integrării europene. Deocamdată ne lipsesc nişte lideri europeni veritabili, cei actuali văzându-şi mai degrabă interesul lor personal şi local, doar după aceea îndreptându-se spre interesul european pe care-l asociază mai degrabă cu un instrument pentru satisfacerea nevoilor lor imediate, frecvent electoraliste. Eu cred că aşa cum este lumea astăzi şi cum se prefigurează, România nu are opţiuni mai bune decât calea europeană. Aşa că ar trebui să ne implicam conştient şi aplicat în aceste transformări, inclusiv în reconfigurarea structurii, politicilor şi procesului decizional ale Uniunii Europene. Pentru aceasta ar fi necesar să avem o precizare cât mai exactă a obiectivelor noastre pe termen scurt, mediu şi lung, deodată cu proiecţia construcţiei europene convergentă viitoarei arhitecturi funcţionale a Uniunii. Altfel spus, ne-ar trebui câţiva lideri vizionari, o pleiadă de experţi veritabili în afaceri europene şi relaţii internaţionale care să dezbată viitorul Uniunii, dar şi să muncească la elaborarea unor scenarii credibile, o determinare de a întări ţara economic, social, politic, a consensualiza şi mobiliza cetăţenii pentru opţiunile asumate şi de a poziţiona România cât mai bine în procesul decizional european, în contextul interdependenţelor complexe globale.
Peste circa un an România va sărbători Centenarul Marii Uniri. Credeţi că în contextul actual din Republica Moldova şi din UE, este realist să vorbim despre asumarea de către România a unui proiect de uniune cu Moldova?
Mi-ar plăcea ca Centenarul Marii Uniri să-i găsească pe cetăţenii României integraţi într-o naţiune civică puternică, să depăşească stadiul atomizării browniene şi al speranţelor dubitative (îndeosebi tinerii), să se unească iar pentru realizarea, la noi acasă, a unor proiecte de anvergură europeană şi mondială<< mi-aş dori ca cetăţenii României să folosească accelerat şi cât mai amplu oportunităţile oferite de procesul integrării europene, expunând constructiv calităţile creatoare şi inovatoare ale propriilor resurse umane în vederea depăşirii înapoierii şi înscrierii pe traseul dezvoltării durabile, modernizării şi creşterii competitivităţii. Adică să fim cineva, nu doar ceva în Uniunea Europeană, pentru a deveni un actor care propune şi susţine proiecte valoroase pentru România şi pentru interesul european. Sunt convins că atunci România va găsi resurse şi metode potrivite şi eficiente pentru a susţine relaţionarea Republicii Moldova, fireşte dacă aceasta va dori, cu construcţia europeană din care facem parte şi noi.
Credeţi că alegerea lui Donald Trump în funcţia de preşedinte al SUA va duce la schimbarea situaţiei geopolitice din zona Balcanilor. Va avea România de suferit?
În privinţa viitorului transatlanticismului, eu îmi menţin opinia, chiar şi după alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al Statelor Unite ale Americii, că doar o integrare de piaţă euro-atlantică (incluzând şi Canada) va întări şi dezvolta în globalitate ceea ce frecvent numim Occidentul. Occident în care şi noi, românii, am visat atâta vreme să fim integraţi. Oare nu poate fi acesta visul românesc? Eu spun că DA!
Carte de vizită Vasile Puşcaş
Vasile Puşcaş (64 de ani) a fost, în perioada 2000-2004, Negociator-şef al României în relaţia cu UE, sub coordonarea sa încheindu-se, în decembrie 2004, toate capitolele de negociere a procesului de aderare la UE. Pe baza rezultatelor obţinute de echipa lui Vasile Puşcaş, România a devenit în 1 ianuarie 2007, stat membru al Uniunii Europene.
În urma negocierilor, România a obţinut cele mai multe perioade de tranziţie (50) pentru pregătirea aderării, comparativ cu toate celelalte state candidate din valul al cincilea de extindere. Polonia a obţinut 48 de perioade de tranziţie, Malta – 47, iar Ungaria – 35. De asemenea, s-a obţinut o finanţare în primii doi ani de la aderare de 500 de euro per capita, în timp ce Polonia a obţinut 480 euro per capita.
În perioada 1992-1994, Vasile Puşcaş a negociat reacordarea Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate de către SUA, un privilegiu comercial pentru România, într-o perioadă delicată din punct de vedere politic.
Absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în 1979 cu specializarea „Istorie şi Ştiinţe Sociale”, Vasile Puşcaş a urmat toate treptele carierei academice de la asistent la profesor (1995). El este „ad personam Jean Monnet Chair”, titulatură acordată de Comisia Europeană şi rezervată unui număr restrâns de profesori şi cercetători cu înaltă calificare în Studii de Integrare Europeană. Puşcaş a inaugurat, în februarie 1990, în România cursurile de integrare europeană, devenite astăzi disciplină obligatorie în toate facultăţile cu profil istorie, relaţii internaţionale, studii europene. A pus bazele şcolii de ştiinţe politice din Cluj, pe model american, iar în 1995 a fost primul decan al nou înfiinţatei Facultăţi de Ştiinţe Politice şi Administrative de la UBB. A inaugurat Programul de Master în Managementul Afacerilor Internaţionale, iar din anul 2000 este conducător de doctorat în relaţii internaţionale, la Facultatea de Istorie şi Filosofie (UBB), precum şi la Institutul Universitar Internaţional de Studii Europene (IUIES) din Gorizia-Trieste (Italia). Între 2002 şi 2008 a fost director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (Bucureşti).
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
