Omul care a negociat aderarea României la UE, despre politicianul contemporan: „Nu are pregătire, voinţă şi preocupare. Portretul lui Caragiale dăinuie şi azi“

Omul care a negociat aderarea României la UE, despre politicianul contemporan: „Nu are pregătire, voinţă şi preocupare. Portretul lui Caragiale dăinuie şi azi“

Vasile Puşcaş, fostul negociator şef al României în relaţia cu UE. FOTO Remus Florescu

Cum erau politicienii care au înfăptuit Marea Unire în comparaţie cu politicienii de astăzi? Portretul făcut de Caragiale dăinuie şi astăzi, dar atunci exista „o elită a politicienilor români”, este de părere istoricul Vasile Puşcaş, fostul negociator al României în relaţia cu UE, care a publicat recent un volum despre generaţia de oameni politici care au înfăptuit „miracolul românesc” - Unirea din 1918.

Ştiri pe aceeaşi temă

Istoricul Vasile Puşcaş, fostul negociator al României la UE, a publicat, recent, o carte dedicată Centenarului, - „Marea Unire 1918 România Mare. Acte şi documete” –deoarece a considerat că „astăzi este nevoie de modele politice naţionale”.
 
„Noi credem că principalii lideri politici români care au acţionat pentru realizarea Marii Uniri şi crearea României Mari,în 1918,pot oferi un model de comportament politic pus în slujba binelui public şi al naţiunii,fiind în acelaşi timp lideri politici şi oameni de stat care susţin dezvoltarea şi progresul cetăţenilor şi Ţării”, se arată în prefaţa cărţii. 
 
Cum erau politicienii care au înfăptuit Marea Unire comparativ cu cei de acum?

Cum ar fi arătat negocierile pentru Unirea României, dacă am fi avut politicienii de astăzi?

Ce au de învăţat politicienii de acum de la cei care au înfăptuit Marea Unire?

Cât de pregătiţi sunt politicienii români pentru preluarea preşedinţiei Consiliului UE?

Ce sfaturi ar da Guvernului în vederea preluării preşedinţiei Consiliului UE? – sunt câteva dintre întrebările pe care reporterul „Adevărul” i le-a adresat istoricului clujean. 
 
 
 
Istoricul Gh. I. Brătianu spunea că atunci s-a întâmplat un adevărat „miracol românesc” în istoria noastră a secolului al XX-lea:  liderii politici români, în majoritate covârşitoare, au reuşit să coopereze între ei şi cu partenerii lor europeni şi americani pentru a evidenţia şi pune pe primul plan interesul naţiunii române.

 

MIRACOLUL ROMÂNESC

 
Unirea din 1918 a însemnat şi un important efort diplomatic extern al politicienilor români. Cum aţi caracteriza acest efort? Cum au acţionat politicienii români atunci? Care a fost „secretul” reuşitei lor? 
 
Marea Unire din 1918 a fost, în primul rând, rezultatul unui efort de mobilizare internă a energiilor naţiunii române, indiferent de zona geografică a spaţiului naţional. Pentru că românii doreau să-şi organizeze un stat naţional în care să aibă şansa de a-şi manifesta întreaga disponibilitate creatoare socială, culturală, economică etc.
 
Aş putea să aduc multe exemple de acest fel pe care istoria noastră, de la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, le consemnează în Vechiul Regat al României, în Transilvania, Basarabia, Bucovina etc. Dar pentru că  voinţa unei astfel de organizări statale a înregistrat o intensitate sporită înainte, în timpul şi după Primul Război Mondial, era firesc să joace un rol însemnat diplomaţia şi factorul militar. 

În primul rând a fost activată diplomaţia statului român, unde s-a remarcat gândirea şi acţiunea lui Ionel I.C. Brătianu, dar şi alţi lideri politici de la Bucureşti şi Iaşi, trebuind să consemnăm şi activismul Reginei Maria. Aceştia au fost într-o comunicare şi consultare permanentă cu liderii Partidului Naţional Român din Transilvania. Iar liderii basarabeni şi bucovineni au avut strânse legături cu reprezentanţii guvernului român refugiat la Iaşi, dar şi cu liderii Armatei Române şi Casa Regală. 
 
Toţi erau dedicaţi realizării idealului desăvârşirii statului naţional România şi mulţi dintre ei au avut o viziune constructivă şi progresistă despre rosturile unui stat-naţiune românesc în viitorul context european şi internaţional postbelic. Ceea ce le-a permis să acţioneze intern şi extern într-o manieră coordonată şi eficientă pentru înfăptuirea dezideratului naţional. 
 
Sintetizând, aş spune că politicienii români-repet, din toate teritoriile locuite de naţiunea română- au sesizat cu multă inteligenţă şi claritate momentele şi cadrul socio-istoric în care resursele naţiunii puteau fi îndreptate spre formularea deciziilor istorice care au dus, în 1918, la realizarea actelor istorice ale Marii Uniri de la Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia şi Bucureşti. Iar în anii 1919-1920, aceeaşi lideri politici români au elaborat argumente convingătoare pentru recunoaşterea internaţională a statului-naţiune România, la Conferinţa de Pace de la Paris. 
 
Aş îndrăzni să spun, parafrazându-l pe profesorul şi istoricul Gh. I. Brătianu, că atunci s-a întâmplat un adevărat „miracol românesc” în istoria noastră a secolului al XX-lea:  liderii politici români, în majoritate covârşitoare, au reuşit să coopereze între ei şi cu partenerii lor europeni şi americani pentru a evidenţia şi pune pe primul plan interesul naţiunii române.                      
 
 
 
Cel mai reuşit portret al politicianului român l-a făcut I. L. Caragiale, e de părere Vasile Puşcaş.. 
 

„A EXISTAT ŞI O ELITĂ A POLITICIENILOR ROMÂNI, UNII PROVENIND DIN ADEVĂRATE FAMILII DE POLITICIENI„

 
Puteţi schiţa un profil al politicianului român din acea perioadă? Cât de educat era, câtă cultură avea, cât talent oratoric avea, cum se comporta, cât de pregătit era, cât de înclinat spre corupţie era? Ar fi interesant dacă ne-aţi relata un scurt moment reprezentativ în acest sens. 
 
Regret, dar nu cred că aş putea face un portret mai reuşit al politicianului român, de la începutul veacului trecut, precum a făcut-o I.L. Caragiale. Din păcate, se pare că acea schiţă portretistică dăinuie şi în vremurile noastre, după cum afirmă numeroşi comentatori politici de la noi. 
 
Iar istoria politicii locale şi naţionale româneşti, dinainte şi de după Primul Război Mondial, abundă în cazuistica zugrăvită de Nenea Iancu. La rândul lui, profesorul Dimitrie Gusti considera necesar să atragă atenţia asupra dominantei oportuniste a politicianului român din perioada interbelică. 
 
Renumitul sociolog de la Bucureşti a constatat că omul politic din România era permanent preocupat să aibă în vedere posibilul şi realizabilul, dar numai în puţine cazuri se interesa de binele public, cel mai adesea având grijă de binele personal ori de clan. 
 
Acelaşi distins savant a detectat cinci metode prin care politicienii oportunişti îşi realizau scopurile politice: 1. seducţia şi insinuarea; 2. corupţia; 3. calomnia, minciuna şi mistificarea; 4. intriga; 5. teroarea. Nu voi intra în detaliile întrebuinţării acestei „metodologii” politice autohtone pe care o regăsim şi în scrierile lui Caragiale.
 
Dar trebuie să adăugăm imediat că a existat şi o elită a politicienilor români, unii provenind din adevărate familii de politicieni care s-au remarcat încă din secolul al XIX-lea. Reamintesc iarăşi de I.I.C. Brătianu şi îl adaug pe Iuliu Maniu, dar au fost şi alţii. Aceştia au avut o solidă pregătire profesională, istorică, juridică şi politică şi o educaţie de servant public. Este adevărat că I.I.C. Brătianu avea un sens misionarist şi elitist al serviciului public, în sens naţional, pe când Iuliu Maniu a fost un democrat convins, dedicat totalmente nu doar binelui public, dar şi antrenării cetăţenilor în permanenta construcţie economică, socială şi culturală a naţiunii române.
 
Însă, vorba aceluiaşi Dimitrie Gusti care a observat şi studiat conducătorii politici români de după Marea Unire, epoca interbelică deja cerea nu doar un grup restrâns de elită conducătoare, aşa cum se prelungise concepţia din sec.al XIX-lea, ci atâtea elite câte domenii se manifestau în viaţa naţiunii. 
 
Or, şi în România interbelică elita însemna şeful, fruntaşul care era încărcat cu o enormă responsabilitate socială, era văzut ca o adevărată personalitate socială când, în fapt, era nevoie de multe elite politice care să poată realiza politica de esenţă, nu doar de conjunctură. O astfel de situaţie a făcut posibil şi enormul dezastru naţional din vara şi toamna anului 1940 când România Mare, adică ceea ce realizaseră Generaţia Marii Uniri, a căzut destrămată sub privirile neputincioase ale politicienilor români, ale grupului ei conducător. Aceea ar fi trebuit să fie o lecţie deosebit de amară pentru politicienii români, căci a consemnat şi un cost extraordinar de mare al naţiunii române. Eu cred că, din păcate, generaţiile următoare de politicieni români, inclusiv cele de astăzi, nu au fost dispuse să extragă din acea tragică experienţă istorică învăţămintele cuvenite.
 
 
FOTO: Iuliu Maniu, una dintre figurile-simbol ale Unirii din 1918. 
 

„POLITICIANUL DE AZI NU ARE PREGĂTIRE, VOINŢĂ ŞI PREOCUPARE”

 
Puteţi să schiţaţi din aceleaşi perspective profilul politicianului român de acum? Ar fi interesant dacă ne-aţi relata un scurt moment reprezentativ în acest sens.
 
Foarte pe scurt, politicianul român de astăzi este văzut tot mai frecvent ca un personaj ce nu are a face cu politica, ci doar cu politicianismul. 
 
Altfel spus, nu are pregătire, voinţă şi preocupare pentru elaborarea şi aplicarea politicilor publice care să servească cetăţeanul şi societatea/naţiunea, fiind doar adeptul tranzacţionismului politic populist-mercantil prin care-şi îndeplineşte poftele şi interesele personale ori de grup/clan. 
 
Accesul la putere este văzut ca o răsplată, iar nu ca o datorie şi responsabilitate faţă de cetăţean. 
Ceea ce mi se pare că se apropie foarte mult de tipologia politicianului din perioada interbelică, îndepărtându-se de aşteptările din ultimele trei decenii care prefigurau un politician pe măsura secolului al XXI-lea. 
 
Şi poate că cea mai ilustrativă este situaţia politică internă generată după decizia aderării noastre la Uniunea Europenă - în loc să sporească energia noastră administrativă, economică şi politică pentru a ne integra în politicile europene de dezvoltare, politicienii din România ultimului deceniu au preferat o întoarcere la scopurile şi stilul politicianismului „clasic” autohton, sacrificând interesele vitale ale naţiunii, punând în pericol traseele de dezvoltare durabilă ale ţării. 
 
O realitate vizibilă pentru oricine şi cu atât mai îngrijorătoare cu cât de la 1989 încoace s-a succedat şi o generaţie biologică de politicieni, dar şi profiluri culturale şi politice pretins diferite de cele dinainte de 1989. Ca şi în anii 30 ai secolului trecut, când anumiţi politicieni au intenţionat să înlocuiască Generaţia Unirii de la conducerea ţării, reuşind doar să crească degringolada din sistemul politic interbelic şi să diminueze rezistenţa statului şi a naţiunii în faţa crizelor existenţiale interne şi internaţionale, tot aşa şi astăzi pretinsa schimbare a clasei politice din România, în realitate o luptă pentru putere, s-a pornit prin agravarea conflictelor generaţionale şi părăsirea obiectivelor centrale ale dezvoltării societăţii, mai puţin prin creşterea calitativă a pregătirii şi dedicaţiei politicienilor actuali faţă de aspiraţiile cetăţenilor şi servirea cu adevărat a binelui public. 
 
Motive care ar trebui să aducă avertismente severe partidelor politice, politicienilor din toate grupările mai mult sau mai puţin doctrinare şi mai ales elitei conducătoare politice, economice şi culturale din România contemporană.
 
 
Care credeţi că a fost figura politică-simbol pentru succesul diplomatic al Unirii?
 
Mă abţin să pronunţ un nume de persoană care ar fi emblematic pentru Marea Unire din 1918, deoarece momentele istorice din acel an au fost pregătite cu mulţi ani şi chiar decenii înainte. Să dau un exemplu-succesul militar şi diplomatic al României în Războiul Balcanic a revigorat mişcarea naţională din Transilvania şi a amplificat mândria de a aparţine naţiunii române în toate provinciile româneşti care nu erau parte a statului român. De aceea, eu spun că figura emblematică a realizării Marii Uniri este însăşi naţiunea română care a exercitat o presiune creatoare asupra liderilor politici naţionali. Să ne amintim descrierile entuziasmului care a dominat românii în drumul lor spre Alba Iulia, pe vremea câinoasă de la sfârşitul lunii noiembrie 1918, când ei au arătat, aşa cum spunea un orator în Cetatea Marii Uniri, la 1 decembrie 1918, că impulsul acelor decizii istorice a fost dat de „unirea ce există în noi”.
 Desigur, dacă am vorbi de negocierile politice şi diplomatice din mediul naţional şi internaţional care au pavat calea spre Marea Unire, atunci trebuie neapărat menţionat I.I.C.Brătianu, pentru perioada Primului Război Mondial, Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida Voevod, pentru situaţia din Imperiul Austro-Ungar, aceştia fiind implicaţi direct ori indirect şi în negocierile de la Paris(1919-1920). După cum merită să fie menţionat şi Vasile Stoica, pentru negocierile din Statele Unite ale Americii, ori Regina Maria (foto dreapta) care şi-a demonstrat dedicarea pentru România şi în timpul Conferinţei de Pace şi după aceea, în mai multe capitale vest-europene şi chiar în America.
 
 
Cum credeţi că ar fi arătat negocierile pentru Unirea României, dacă am fi avut politicienii de astăzi? 
 
Nu mă hazardez în compunerea unui tablou istoric contrafactual deoarece nu agreez aceste istorii contrafactuale care, din păcate, proliferează acum publicaţiile de la noi. Frecvent sunt întrebat cum s-ar derula astăzi, dacă ar fi cazul, negocierile de aderare la Uniunea Europeană şi mă mărginesc la a spune doar că liderii politici actuali ar fi aproape în imposibilitatea de a găsi argumente să-şi convingă partenerii europeni că România se poate integra în procesele politice europene. Sunt însă convins că întrebarea dumneavoastră are în vedere relevarea a ceea ce Iuliu Maniu numea vrednicia naţională. Or, este foarte evident că aceasta este la un nivel foarte scăzut în rândul politicienilor din România zilelor noastre, raţiune pentru care câteva milioane de cetăţeni români au ales să se integreze individual ori cu familiile lor în societăţile unor state mai dezvoltate din Uniunea Europeană.
 
 

CÂT DE PREGĂTITĂ ESTE ROMÂNIA PENTRU PREŞEDINŢIA CONSILIULUI UE

 
România se pregăteşte să preia preşedinţia Consiliului UE, cât de pregătiţi îi vedeţi pe miniştrii de azi ai ţării pentru un asemenea obiectiv? Ce ar avea ei de învăţat de la politicienii care au făcut Marea Unire?
 
Într-un interviu dat foarte recent dat unui portal de ştiri din Bucureşti, ministrul Afacerilor Europene ne-a demonstrat că nu are cunoştinţă de felul în care se desfăşoară pregătirea sectorială pentru preluarea preşedinţiei rotative a Consiliului Uniunii Europene. El a afirmat că totul este în grafic, dar nu avea date şi cifre pentru acel grafic. Ceea ce spune multe! Aşa că eu nu pot şti, deocamdată, în ce măsură demnitarii români care vor fi implicaţi în conducerea unor negocieri ale Consiliului Uniunii Europene vor fi capabili să performeze în semestrul întâi al anului viitor.
 
Cunosc doar câţiva miniştri care au fost implicaţi în aplicarea politicilor europene în România, de exemplu Eugen Teodorovici, care sper că vor fi apţi de a lucra eficient în timpul exercitării de către România a conducerii Consiliului Uniunii Europene. Şi mai trebuie să sperăm că promisiunile preşedintelui României şi ale primului ministru, care au spus clar că o misiune a lor principală va fi participarea ţării la o integrare europeană intensivă, vor fi respectate. Repet, la această oră avem doar speranţe, deşi ar fi trebuit să ne apropiem de etapa percepţiilor concrete şi certitudinilor!
 
Reposnabilitatea principală pentru gestionarea preşedinţiei ROmâniei a Consoliului UE va reveni premierului Viorica Dăncilă. FOTO: Inquam Photo
 
Care credeţi că sunt principalele obiective ale României din perspectiva ţării care preia preşedinţia Consiliului UE? Ar putea din această postură să contribuie la rezolvarea unor probleme precum acceptarea în zona Schengen sau obţinerea de ajutor în cazul recentei crize a pestei porcine sau în cazul unei crize mai vechi – aceea a lipsei infrastructurii?
 
Urmând a fi pentru prima dată la cârma Consiliului Uniunii Europene şi având o istorie de peste un deceniu de neadecvare la procesul integrării europene, eu cred că principalul obiectiv al României ar fi să demonstreze că are o capacitate politică şi administrativă aptă să gestioneze provocările politicilor europene cu care se va întâlni în prima jumătate a anului 2019. Dacă va avea o conduită exemplară la preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, guvernul României va primi o evaluare pozitivă a gradului credibilităţii parteneriale şi va putea deveni un actor mai activ şi eficient în procesul decizional european.

Totodată, va câştiga încredere că aplică în România politicile europene de dezvoltare cu consecvenţă şi rezultate benefice pentru cetăţenii români şi europeni. Nu în ultimul rând, România ar putea încerca să extindă exemple/efecte pozitive ale unor politici proprii către anumite sub-regiuni sau chiar la nivelul întregii Uniuni Europene. Dacă ar reuşi astfel de performanţe, într-o etapă ulterioară ar trebui ca România să vadă ce şanse ar avea să negocieze aderarea la spaţiul Schengen, la zona Euro şi să internalizeze la noi cele mai avantajoase politici europene economice şi sociale. Însă obiectivul de bază cred că ar trebui să fie, acum când celebrăm Centenarul Marii Uniri, afirmarea României ca stat-naţiune democratic, funcţional, având o economie de piaţă sănătoasă, o structură socială şi instituţională echilibrată şi o orientare clară spre calea de evoluţie şi dezvoltare durabilă europeană.

Dacă m-aţi întreba ce obiective ar avea preşedinţia Consiliului Uniune Europene în exerciţiul derulat de România, atunci răspunsul meu ar fi destul de diferit de ce declamă unii oficiali guvernamentali din Bucureşti.
Dealtfel, la nivelul acestora persistă o confuzie vizibilă - s-au menţionat anumite obiective în discursul din Parlament al primului ministru, acestea fiind nuanţate şi modificate după discuţiile avute cu liderii europeni din Bruxelles, iar acum sunt reluate iarăşi, de unii demnitari români, „obiective şi piloni” discutabili. Cert este că preşedinţia Consiliului Uniunii Europene va trebui să se ocupe, în primul semestru al anului viitor, de subiecte precum cadrul financiar multianual, migraţia, politica externă şi de securitate, Brexit şi conturarea unui viitor al Uniunii Europene cu 27 de membri.
 
 
Acestora s-ar mai putea adăuga anumite situaţii critice care ar apărea la scară europeană sau/şi globală. Sintetizând, eu cred că ni se profilează o preşedinţie a Consiliului Uniunii Europene foarte dificilă, mai ales că se va desfăşura şi pe fundalul alegerilor pentru Parlamentul European când grupurile politice şi politicienii europeni vor fi atenţi la orice mişcare şi orice gest al României. De aceea, modul cum va derula România preşedinţia Consiliului Uniunii Europene va depinde  şi de climatul politic din România. Din păcate, cine vorbeşte acum de consens politic la noi, pe acest subiect, îşi expune doar propriile vise neâmplinite, căci încă persistă imaginea recentului scandal politic din Parlament când premierul a prezentat tema exercitării de către Romînia a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene.
 

COMUNICAREA PUBLICĂ ARATĂ ENORME DEFICIENŢE

 
Ce sfat daţi membrilor Guvernului  în vederea testului care-i aşteaptă – preşedinţia Consiliului UE?
 
Într-adevăr, guvernul român va fi principalul vector al exercitării de către România a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene. Din păcate, în loc să se realizeze o pregătire serioasă şi sistematică, cel puţin în perioada ultimilor doi-trei ani, s-a vorbit mult şi adesea politicianist şi s-a înfăptuit mai puţin. De aceea, mă feresc să ofer sfaturi guvernului, fiind sigur că are destui sfătuitori dedicaţi.Ca cetăţean al României, care doreşte ca ţara lui să străbată cu bine această porţiune de drum european, cred că primul ministru al guvernului ar trebui să clarifice exact stadiul în care se află pregătirea pentru preluarea respectivului mandat, căci, aşa cum spuneam, din acel interviu recent al ministrului Afacerilor Europene reiese o vizibilă imprecizie, multe confuzii şi chiar hiatusuri manageriale. Iar primul ministru trebuie să conştientizeze faptul că va fi principalul responsabil al gestionării întregului proces politic şi managerial al derulării acestei preşedinţii, motiv pentru care trebuia să deţină deja toate pârghiile procesului. Întrunirea din când în când a acelui comitet inter-ministerial dovedeşte că nu s-a obţinut eficienţa scontată, aşa că şeful guvernului cred că va trebui să se implice operaţional în aceste ultime etape de pregătire.
 
Comunicarea publică arată enorme deficienţe, astfel că la multe niveluri sociale şi politice din ţară evenimentul începe să intre în derizoriu. Iar comunicarea la nivel european şi internaţional este aproape inexistentă, România riscând chiar intrarea în posibile crize de imagine, aşa cum anunţă mişcările din Parlamentul European şi previzibilele bătălii politice partizane(un guvern social-democrat+ALDE în România va fi puternic contrat de PPE şi componentele sale din statele membre).
 
Reprezentanţa României la Bruxelles a făcut şi face eforturi vizibile, chiar şi în ceea ce priveşte pregătirea echipelor ministeriale, dar ea are spaţiul de acţiune limitat, iar susţinerea de la Bucureşti este destul de anemică. Aşadar, partidele politice care alcătuiesc coaliţia de guvernare în România vor trebui să se concentreze mai mult şi pe actul de guvernare legat de exercitarea preşedinţiei europene rotative, liderii acestor formaţiuni trebuind să secondeze premierul în consolidarea poziţiei acestuia la nivel intern şi european. În concluzie, guvernul român şi toate partidele politice parlamentare, politicienii şi chiar cetăţenii ţării sunt puşi în faţa unei probe de maturitate a asimilării europenităţii pe care o promovează Uniunea Europeană.
 
 
FOTO: Preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude-Junker
 
 

MESAUL „OPŢIUNII NUCLEARE” PENTRU ROMÂNIA

 
Care este mesajul pe care-l dă Bruxelles-ul unor ţări din Estul Europei, cum este România, prin activarea aşa-zisei  „opţiuni nucleare” în cazul Ungariei?
 
Primul mesaj pe care-l emite Bruxelles-ul când ameninţă noi state care au aderat la Uniunea Europeană, în valul al cincilea de extindere, este că Vestul nu a reuşit o reală integrare a noilor state membre, că nu a fost suficient de pregătit pentru un astfel de proces şi că, după 2004, a abandonat strategia de conectare a extinderii cu intensificarea integrării europene. 
 
Al doilea semnal poate fi acela că instituţiile europene intenţionează să stopeze atitudinea de tip „zicem ca ei şi facem cum vrem noi” pe care au arătat-o destul de frecvent unele state membre, incluzându-le şi pe cele din Europa Centrală care, în anii 90 şi la începutul anilor 2000 erau considerate exemple/modele de transformare în sens neoconservator şi neoliberal. 
 
Un al treilea mesaj ar fi că instituţiile europene şi principalele state membre s-au hotărât să consolideze procesul integrării europene în formula diferenţierii, ceea ce ar putea trimite statele membre din centrul şi sud-estul Europei într-o grupare cu actori care ar face greu faţă procesului integrării europene viitoare. Şi nu este de lăsat la urmă concluzia că un real proces de integrare europeană nu are în vedere doar integrarea economică, Piaţa Unică, ci şi integrarea politică şi mai ales cea culturală(în sens de atitudine, comportament, mentalităţi etc.).

Cei care consideră că îndreptarea „opţiunii nucleare” către state din Est ar însemna o noua diviziune Vest-Est în Uniunea Europeană(„Vechea Europă” şi „Noua Europă”),o discriminare a Estului şi un tratament de tip „imperialism intern” au o percepţie simplistă şi mecanicistă despre crizele interne din Uniunea Europeană. În fapt, criza existenţială de care vorbea preşedintele Juncker, la începutul mandatului său de preşedinte al Comisiei Europene, nu a fost soluţionată şi se manifestă în multiple feluri la nivel politic, social, cultural demonstrând incapacitatea actualilor lideri europeni de a reporni motorul integrării europene şi de a repoziţiona Uniunea Europeană în noul context internaţional.

Poate că provocările la care trebuie să facă faţă actualmente Uniunea Europeană va îndemna intelectualitatea, politicienii raţionali şi antreprenorii europeni la noi căutări şi soluţii pe termen mediu şi lung de refondare a Uniunii, de funcţionare competitivă şi dezvoltare a procesului integrării europene. Eu consider că astăzi o Uniune Europeană puternică, integrată, competitivă este chiar mai necesară europenilor şi lumii decât a fost Comunitatea Europeană după Al Doilea Război Mondial.
 
 
Având în vedere că aţi fost negociatorul şef al României cu Uniunea Europeană, puteţi să ne faceţi o comparaţie între modul în care s-au purtat negocierile diplomatice pentru Unirea României şi modul în care se poartă acum negocierile la nivelul UE şi la nivel inernaţional?
 
Da, există asemănări şi deosebiri între cele două procese de negocieri pe care le-aţi menţionat. În primul rând aş menţiona faptul că la debutul acestor negocieri prea puţini credeau că se vor termina cu rezultatul dorit, dar s-a demonstrat că o aspiraţie înaltă poate deveni realitate dacă ia forma unui proiect viabil, promovat de o elită credibilă prin capacitatea ei de construcţie socială şi susţinut de întreaga naţiune. Amândouă au fost deosebit de complexe, implicând atât mediul intern cât şi cel internaţional, finalizându-se prin tratate. Negocierile politico-diplomatice şi militare care au dus la crearea României Mari s-au desfăşurat în contextul foarte dificil al desfăşurării Primului Război Mondial, pe cînd negocierile de aderare la Uniunea Europeană au oferit un nou cadru etapei post-Războiul Rece şi au reâncadrat cele mai multe noi state membre în lumea liberal-democrată, ceea ce a presupus un amplu şi greoi proces de adaptare şi transformare internă.

Recunoaşterea internaţională a României Mari, la Conferinţa de Pace de la Paris(1919-1920), a însemnat şi angajarea ţării noastre într-un proces de cooperare europeană şi internaţională, pe când aderarea la Uniunea Europeană a dat României şansa să fructifice participarea la procesul integrării europene şi să-şi consolideze statutul în interacţiunile globale.

Ambele au durat mai mulţi ani, dar negocierea circumscrisă anilor Primului Război Mondial a fost mai mult ghidată de circumstanţe politico-militare şi economice, pe când negocierea de aderare la Uniunea Europeană a fost un proces coordonat între evoluţiile transformaţioniste interne şi stadiul/interesele partenerilor integrării europene. Aş mai putea aduce numeroase evaluări comparatiste ale celor două procese de negocieri în care a fost implicată România, la interval de nouă decenii, dar importantă este constatarea că atât negocierea desăvârşirii României Mari, în deceniul al doilea al veacului trecut, cât şi negocierea aderării la Uniunea Europeană, la începutul secolului al XXI-lea, au dat ţării şi societăţii româneşti şansa să evolueze spre realizarea plenitudinii sale istorice, după cum se exprima autorul „Poemelor luminii”, iar României să se valideze ca stat-naţiune.

Cum s-a fructificat această şansă a depins mult de generaţiile de lideri care au preluat rezultatul acelor negocieri. Iar ISTORIA cea adevărată va aşeza la locul lor înfăptuirile fiecărei generaţii care s-a succedat la conducerea statului-naţiune România în ultima sută de ani. Căci, aşa cum spunea Iuliu Maniu la Alba Iulia, în 1 decembrie 1918,” vrednicia naţională se judecă după înţelepciunea, cuminţenia şi înălţarea sufletească cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră”.
 
 
 

Cartea de vizită a lui Vasile Puşcaş

Vasile Puşcaş (64 de ani) a fost, în perioada 2000-2004, Negociator-şef al României în relaţia cu UE, sub coordonarea sa încheindu-se, în decembrie 2004, toate capitolele de negociere a procesului de aderare la UE. Pe baza rezultatelor obţinute de echipa lui Vasile Puşcaş, România a devenit în 1 ianuarie 2007, stat membru al Uniunii Europene. 
 
În perioada 1992-1994, Vasile Puşcaş a negociat reacordarea Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate de către SUA, un privilegiu comercial pentru România, într-o perioadă delicată din punct de vedere politic.
Absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în 1979 cu specializarea „Istorie şi Ştiinţe Sociale”, Vasile Puşcaş a urmat toate treptele carierei academice de la asistent la profesor (1995). El este „ad personam Jean Monnet Chair”, titulatură acordată de Comisia Europeană şi rezervată unui număr restrâns de profesori şi cercetători cu înaltă calificare în Studii de Integrare Europeană. Puşcaş a inaugurat, în februarie 1990, în România cursurile de integrare europeană, devenite astăzi disciplină obligatorie în toate facultăţile cu profil istorie, relaţii internaţionale, studii europene. A pus bazele şcolii de ştiinţe politice din Cluj, pe model american, iar în 1995 a fost primul decan al nou înfiinţatei Facultăţi de Ştiinţe Politice şi Administrative de la UBB. A inaugurat Programul de Master în Managementul Afacerilor Internaţionale, iar din anul 2000 este conducător de doctorat în relaţii internaţionale, la Facultatea de Istorie şi Filosofie (UBB), precum şi la Institutul Universitar Internaţional de Studii Europene (IUIES) din Gorizia-Trieste (Italia). Între 2002 şi 2008 a fost director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (Bucureşti).
 
Citeşte şi
 
 
citeste totul despre: