O poveste despre arhitecţii Transilvaniei pe care nu-i ştie nimeni. „Nu ne interesează ce au făcut ungurii sau nemţii, ci doar ce au făcut ai noştri!“
0Doi istorici din Cluj au scris o carte despre oamenii care au proiectat multe dintre clădirile faimoase din vestul ţării, dar şi din state din centrul şi estul Europei. „Dicţionarul arhitecţilor din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918)“ este inedit întrucât Varga Attila şi Gabriela Rus sunt primii care s-au încumetat să scrie, în română, despre cei care şi-au lăsat amprenta în piatră, în oraşele din fostul Imperiu.
„Cum să vorbim în detaliu despre clădirile splendide lângă care trecem zilnic în oraşul Cluj fără să avem habar cine şi când le-a construit?! Cum să punem problema reabilitării lor când nu cunoaştem nimic despre modul de creaţie, despre filosofia sau concepţia despre arhitectură a celor care le-au proiectat?!“, mărturiseşte istoricul clujean Varga Attila.
Despre cine erau cei care au construit clădirile superbe din centrul Clujului şi cele care azi găzduiesc sedii de instituţii - Primăria Cluj-Napoca, Palatul de Justiţie, Universitatea Tehnică, Casino-ul - se ştie doar că erau arhitecţi maghiari şi atât. Nici studenţii la Arhitectură de la Cluj nu învaţă despre ei. „Mi-a fost foarte greu să cred că, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi până în zilele de astăzi, nu a cutezat nimeni să publice o asemenea lucrare în limba română“, adaugă istoricul.
Împreună cu Gabriela Rus, de la care a plecat, de fapt, ideea cărţii, au studiat volume de pe rafturile bibliotecilor din ţară şi străinătate, au discutat cu arhitecţi şi au publicat, de câteva săptămâni, primul volum din „Dicţionarul arhitecţilor din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918)“.
Cartea cuprinde 54 de biografii şi scurte povestioare despre cine au fost aceşti arhitecţi, ce pasiuni aveau şi ce imobile au proiectat, biografii însoţite de imagini cu chipul arhitecţilor şi cu cel al minunăţiilor ridicate de ei. Cele 54 de personalităţi spun poveşti despre măreţia Imperiului, „despre tensiuni şi revolte interioare, despre naţionalisme şi aspiraţii, despre frumuseţea locurilor al căror farmec trebuia să reziste în faţa vitregiei timpului“, subliniază istoricul.
Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, Şerban Ţigănaş, nota, în prefaţa cărţii, că nu de puţin ori i-a fost dat să vadă că tinerii şi oamenii ştiu nume mari din arhitectura lumii, dar habar n-au de arhitecţi autohtoni.
Istoricul Varga Attila (foto sus, în dreapta, credit foto: arhivă personală) spune, într-un interviu, cum arhitecţii de odinioară, încă din secolul al XIX-lea, aveau idei clare despre ceea ce noi numim azi „clădiri verzi“, dar cum, în secolul al XXI-lea, încă persistă tradiţia scrierii de istorii paralele.
Fiecare carte aduce ceva nou. Care e noutatea în cazul volumului vostru?
„Dicţionarul arhitecţilor din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918)“ este prima lucrare de acest gen care s-a elaborat până acum. În momentul în care am început să lucrez la acest proiect, împreună cu istoricul de artă Gabriela Rus, mi-a fost foarte greu să cred că, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi până în zilele de astăzi, nu a cutezat nimeni să publice o asemenea lucrare în limba română. După îndelungi căutări, pe care le-am făcut prin diverse biblioteci din ţară şi din străinătate, ţinând cont şi de părerea unor arhitecţi de renume care ne-au încurajat într-un atare demers, ne-am asumat, cu mult entuziasm, provocările unui proiect foarte ambiţios, dar şi complex totodată ce trebuie derulat, obligatoriu, în mai multe volume. Aşadar, după 150 de ani, doi istorici tineri cutezau să aducă în atenţia opiniei publice româneşti povestea celor care au construit Clujul şi Transilvania prin rigoarea, eleganţa şi precizia proiectelor de arhitectură. Aici cred că se poate găsi şi esenţa acelui nou pe care îl propune abordarea noastră.
Multă lume, când se gândeşte la istoria Clujului sau a provinciei în marele ei ansamblu, are în vedere, întâi de toate, povestea evenimentelor sau a personajelor remarcabile care fascinează, provoacă admiraţie, prin urmare se şi consolidează în conştiinţa fiecărei generaţii pentru totdeauna. Mai este însă şi acea „Istorie Pierdută” unde eroii principali nu sunt oameni politici carismatici, militari de geniu sau lideri religioşi care au puterea de a seduce mulţimile. În acest gen de istorie, dacă ştii să empatizezi cu ea, vei descoperi vizionari care prin rigoarea cifrelor, prin meticulozitate, prin perfecţiunea planurilor şi a schiţelor materializate în piatră, lemn, fier sau cărămidă reuşesc să construiască ceva durabil pentru multe generaţii şi pentru multe secole. Istoria Transilvaniei, văzută prin ochii şi munca arhitecţilor de odinioară, este, aşadar, acea pagină remarcabilă de istorie cu care o naţiune prezintă viitorului maniera în care propriul ei geniu poate modela şi organiza spaţiul la un moment dat, utilizând mijloacele cele mai sustenabile şi mai trainice.
Prin ce anume e unică?
Spuneam mai sus faptul că o istorie a Clujului şi a Transilvaniei văzută prin ochii arhitecţilor poate că nu este atât de spectaculoasă şi generatoare de adrenalină precum cea în care eroii curajoşi dobândesc nemurirea pe câmp de glorie. În acest gen de abordare, partea spectaculoasă trebuie descoperită în timp, după multă lectură şi după multă reflecţie. Cu alte cuvinte, istoria arhitecturii şi a arhitecţilor care şi-au lăsat numele pe ea este o provocare continuă şi seducătoare adresată inteligenţei fiecăruia dintre cititori. Ca să înţelegi ce anume a vrut să transmită un arhitect prin opera sa pentru contemporani, dar şi pentru posteritate, trebuie, neapărat, să empatizezi cu el şi cu munca lui. Ai de partea ta inteligenţa, cultura şi erudiţia care te ajută să te întorci în timp pentru a înţelege esenţa mesajului ce este transmis de complexitatea unui edificiu. Acum un secol şi mai bine, în plin Belle Époque, atunci când arhitectura din Transilvania şi Europa Centrală cunoştea perioada sa de glorie, artizanii clădirilor care fascinează şi astăzi au criptat propriile lor poveşti în piatră, cărămidă sau beton.
Sunt poveşti despre măreţia unui Imperiu, despre tensiuni şi revolte interioare, despre naţionalisme şi aspiraţii, despre frumuseţea locurilor al căror farmec trebuia să reziste în faţa vitregiei timpului. Cartea noastră îi readuce la viaţă pe aceşti artizani.
Cum să vorbim în detaliu despre clădirile splendide lângă care trecem zilnic în oraşul Cluj fără să avem habar cine şi când le-a construit?! Cum să punem problema reabilitării lor când nu cunoaştem nimic despre modul de creaţie, despre filosofia sau concepţia despre arhitectură a celor care le-au proiectat?! Identitatea unei clădiri este strâns legată de viziunea celui care a simţit-o, a gândit-o şi a avut grijă ca ea să se materializeze aşa cum trebuie. În consecinţă, prin Dicţionarul arhitecţilor din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar încercăm, în mai multe volume, să redăm clădirilor comoară de la noi propria lor paternitate, respectiv propria lor specificitate. Doar pe acest fundament se poate reconstrui sau reabilita o clădire atunci când timpul o cere fără ca identitatea ei să aibă de suferit.
Sau, dacă îmi este permis să mă exprim astfel, după un secol şi jumătate de pribegie prin praful şi necunoscutul arhivelor, arhitecţii care au zidit Transilvania, români şi maghiari deopotrivă, s-au reîntors acasă. Publicul român îi poate cunoaşte şi reîntâlni finalmente.
FOST ARHITECT ŞEF AL CLUJULUI, PÁKEI LAJOS: „PROVINCIA ARE NEVOIE DE UN STIL PROPRIU ÎN ARHITECTURĂ“
Cum munca arhitecţilor uitaţi ai Transilvaniei ar putea fi o sursă de inspiraţie pentru noi?
Ori de câte ori mă gândesc la tot ceea ce au proiectat în Transilvania arhitecţii de odinioară, îmi vin în minte cuvintele pe care le-a rostit, cândva, unul dintre arhitecţii mei preferaţi, Pákei Lajos, cel de numele căruia se leagă o bună parte din clădirile comoară ale Clujului. În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, el a fost arhitectul şef al oraşului şi, fără dar şi poate, una din cele mai luminate minţi ale Transilvaniei din acel răstimp. Îi plăcea să spună adesea că provincia are nevoie de un stil propriu în arhitectură. Prin aceasta, el înţelegea că tot ceea ce se construieşte trebuie să exprime frumuseţe, armonie, durabilitate de aşa manieră, încât oricine priveşte să descopere, indiferent de timpul său, farmecul inegalabil al „Ţării celor 1000 de Orgi“. Extrapolat la viaţa noastră, acest crez inspiră enorm.
Fiecare dintre noi ne străduim să fim, pe durata unei vieţi, arhitecţii propriei noastre fericiri. Investim enorm în acest edificiu, dar uităm, adesea, să punem la temelii „materie primă” de excelentă calitate precum: echilibru, armonie, inedit, generozitate. Arhitecţii uitaţi ai Transilvaniei, aceia care, prin opera proprie, au învins timpul şi au trecut din generaţie în generaţie, au făcut din propria vocaţie o mare artă. Dar până acolo, ei au ştiut, întâi de toate, să ofere mult, dovedind că pot oricând să fie maeştri ai frumosului şi ai armoniei între ei şi opera lor, între opera lor şi comunitate. De asemenea tipologii avem şi noi mare nevoie, mai ales în zilele de astăzi.
Pákei Lajos FOTO arhiva Varga Attila
Ce ne transmit aceşti arhitecţi neştiuţi şi noi nu vedem?
Aş fi tentat să mă grăbesc să spun că ei ne transmit cum se construieşte, în realitate, o clădire cu adevărat frumoasă şi trainică. Este şi aceasta o parte din adevăr. Dar până aici, eu cred că primul lor mesaj subtil este, de fapt, cu totul altul. În realitate, ei ne învaţă, întâi de toate, cum să fim noi ca oameni! Pe măsură ce am lucrat la acest dicţionar şi am parcurs biografia fiecărui arhitect în parte, am văzut câteva aspecte comune care m-au pus pe gânduri. Fireşte, oricare dintre ei a vrut, la un moment dat, să reuşească în viaţă, să câştige mult şi să trăiască bine, dar pentru aceasta au investit enorm în educaţie, în respectul pentru ţara şi comunitatea lor.
Artizanii de altădată ai clădirilor comoară ştiau să fie şi patrioţi în sensul bun al cuvântului. Mentalitatea şi felul în care se raportau la vocaţia lor scotea în evidenţă faptul că ei aveau valori şi, mai presus de toate, credeau în ceva măreţ. Aceasta denotă eleganţă, rafinament, cultură, erudiţie, simţ al măsurii şi, nu în ultimul rând, caracter. Este şi motivul pentru care, dacă construiau, nu construiau oricum şi oriunde... Opera lor, înainte să ne invite la admiraţie, ne cheamă să vedem cine au fost şi cum au fost în realitate cei care au creat. Dacă pătrundem omul şi caracterul, înţelegem şi ceea ce ne transmite el prin munca lui, prin viziunea lui asupra a ceea ce lasă în urmă pentru posteritate...
De ce nu sunt cunoscuţi arhitecţii din acea perioadă?
Răspunsul la această întrebare este unul pe cât de trist, pe atât de şocant: pentru că, pur şi simplu, nu ne-a interesat! Domnul arhitect Şerban Ţigănaş avea dreptate în prefaţa pe care a scris-o la acest dicţionar: un student la arhitectură din zilele de azi ştie, mai degrabă, să-i enumere pe arhitecţii străini care au creat în spaţiul Europei Occidentale, decât pe cei care au construit, spre exemplu, în arealul Transilvaniei. Şi aceasta nu întâmplător. Anul viitor se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire. Nici după un secol de la acest moment istoric nu putem să enumerăm măcar 20 de arhitecţi români care au proiectat clădiri comoară în Transilvania celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea.
Chiar dacă, până la momentul 1918, Transilvania a fost parte componentă a Ungariei, românii şi-au adus şi ei un aport generos la arhitectura provinciei. În acel răstimp, mulţi români din Banat, Partium, Transilvania şi Maramureş au studiat arhitectura la Budapesta, la Viena, la Paris sau Berlin. Pentru a-i scoate la lumină, pentru a vedea cum a evoluat cariera lor după încheierea studiilor, ce anume au proiectat ei în timp în Cluj şi nu numai, trebuie făcute cercetări de amploare în arhive străine. Comparativ cu literatura maghiară de specialitate, care a beneficiat tot timpul de un suport financiar generos în vederea reconstituirii vieţii şi activităţii arhitecţilor care au creat edificii impunătoare în perioada dublei monarhii, la noi, din păcate, în acest gen de investigaţii nu s-a investit aproape nimic până acum.
GÂNDIRE PĂGUBOASĂ: „PERSISTĂ ÎNCĂ TRADIŢIA ELABORĂRII ISTORIILOR PARALELE“
De ce crezi că s-a ajuns azi la situaţia în care nu se cunosc arhitecţii care au construit clădirile în care se află azi Primăria Cluj-Napoca sau Universitatea Tehnică din Cluj?
Nu sunt familiari pentru noi asemenea arhitecţi, pentru că nu am depus vreodată vreun efort deosebit pentru a-i cunoaşte mai bine.
Vinovată pentru această situaţie dezarmantă este şi o mentalitate păguboasă mai veche din cauza căreia avem încă mult de pierdut. La noi, din păcate, persistă încă tradiţia elaborării istoriilor paralele. Spre exemplu, maghiarii din Transilvania scriu şi ei mult despre trecut, iar cei mai mulţi dintre români care chiar ar vrea să se apropie pentru a afla lucruri noi despre ei şi eroii lor nu o pot face din cauza barierei de limbă. Românii sau saşii scriu şi ei istoria provinciei, urmând viziunea proprie, iar dacă se mai adaugă şi controversele care persistă de mai multe decenii, aceste istorii nu apropie, ci crează falii mari între comunităţi, între minoritari şi majoritari.
Şi atunci nu e de mirare că ne izbim de situaţii hilare de gen: clădirea respectivă a proiectat-o un ungur? Sau un neamţ? Nu ne interesează ce au făcut ungurii sau nemţii! Pe noi ne interesează doar ce au făcut ai noştri! Această antiteză dezarmantă „ai noştri” – „ai lor” este expresia unei atitudini greşite manifestată, din păcate, de către foarte mulţi! E destul să ne amintim că monarhia dunăreană a fost un conglomerat multi-naţional. Clujul, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, a fost un oraş multi-etnic şi multi-naţional, la fel ca şi acum. Dacă un arhitect maghiar a proiectat clădirea primăriei, acea clădire a fost folosită şi de către românii care trăiau în aceiaşi urbe. Dacă un arhitect român a amenajat în oraş un spaţiu de promenadă, acesta nu a fost destinat doar românilor, ci şi maghiarilor, germanilor sau evreilor care au venit, cu siguranţă, să se plimbe în acel loc. În consecinţă, vom cunoaşte mai bine paternitatea clădirilor-comoară şi le vom înţelege mai bine identitatea în momentul în care vom avea noi mai mult curaj să ne apropiem unii de alţii...
Hai să dăm câteva exemple de arhitecţi din acea perioadă care şi-au pus amprenta asupra Clujului şi asupra altor capitale de provincii imperiale.
Dicţionarul arhitecţilor din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar cuprinde un număr de 54 de biografii de arhitecţi. Fiecare dintre ei reprezintă o poveste fascinantă şi, totodată, o pagină distinctă în istoria arhitecturii din cadrul provinciei. L-aş menţiona, întâi de toate, pe deja celebrul Pákei Lajos, arhitectul şef al Clujului, ale cărui proiecte au oferit oraşului de pe Someş ceva din eleganţa şi rafinamentul marilor metropole din spaţiul Europei Centrale. Mă gândesc apoi la Jakab Dezső care, la fel ca şi personalitatea mai sus menţionată, a manifestat interes faţă de publicarea unor materiale foarte interesante despre „oraşele grădină”, respectiv „oraşele verzi”, concept care, în zilele de astăzi, se bucură de o atenţie sporită. Nu-l pot uita pe Kós Károly, maestrul arhitecturii populare din Transilvania, apoi Wagner Gyula supranumit „arhitectul închisorilor” sau deja celebrul tandem Fellner şi Helmer care a dobândit o faimă continentală graţie clădirilor de operă sau teatru pe care le-au proiectat în multe ţări ale Europei. Iată, deci, o pleiadă de vizionari care, prin proiectele şi schiţele lor, au făcut Clujul şi Transilvania să fie frumoase pentru încă multe secole şi de aici înainte.
„AR MAI EXISTA CONSTRUCŢII HAOTICE ÎN ŢESUTUL URBAN DACĂ ACESTE PRINCIPII S-AR APLICA AZI CU STRICTEŢE?“
Era atât de diferit modul lor de a gândi de cel al arhitecţilor de azi?
Nu cred faptul că modul lor de gândire era prea diferit faţă de cel al arhitecţilor de astăzi. În definitiv, arhiecţi talentaţi şi de mare calitate au fost atunci şi sunt şi azi, indiscutabil. Ceea ce cred eu că face marea diferenţă între ceea ce era odinioară şi ceea ce avem în vremuri mai actuale este tocmai diferenţa de mentalitate despre care pomeneam adineauri. Acum un secol şi mai bine, se putea vorbi despre o simbioză delicată între vocaţia de arhitect şi simţământul frumos de ataşament sincer faţă de ideea de ţară şi naţiune. Arhitecţii de altădată erau animaţi, cei mai mulţi dintre ei, de un naţionalism sănătos care reprezenta un mare imbold pentru actul lor de creaţie. Era o mândrie pentru ei să desăvârşească proiecte mari şi ambiţioase unde să se reflecte măreţia unui imperiu care, în acel răstimp, reprezenta o mare putere în această parte de lume. Un astfel de ataşament faţă de ţară şi naţiune se reflectă foarte bine şi în felul în care priveau ei ideea de arhitectură în sine. Când am refăcut biografia lui Pákei Lajos, am avut ocazia să constat că, în mentalitatea epocii, a iubi patria înseamna, între altele, să te raportezi cu ataşament şi echilibru la bogăţiile şi resursele ei de aşa manieră, încât ele să poată fi transmise şi generaţiilor viitoare.
Prin urmare, o comunitate cu adevărat responsabilă trebuia să respecte câteva principii fundamentale în acest sens: păstrarea armoniei între natură şi mediul construit, grijă pentru spaţiile verzi, realizarea de edificii care să fie aerisite, asigurarea de fundamente solide pentru construcţii care să fie prietenoase cu mediul: durabilitate, utilitate şi capacitate de înfrumuseţare. Vă daţi seama cum ar arăta comunităţile noastre dacă aceste principii s-ar aplica azi cu stricteţe. Ar mai exista, oare, construcţii haotice în ţesutul urban? Am mai vedea, oare, anomalii în procesul de expansiune al oraşelor supraaglomerate? Totul se rezumă deci la mentalitate...
Să presupunem că arhitecţi prezentaţi în dicţionar ar călători în timp şi ar veni în Clujul din 2017, ce crezi că ar spune despre cum arată azi oraşul?
Au fost momente când i-am pus faţă în faţă pe arhitecţii de odinioară cu câţiva din cei din vremurile de azi, iar „filmul” care mi s-a derulat în faţa ochilor a fost un fel de combinaţie între „horror” şi aventură. Spre exemplu, i-am văzut cu ochii minţii pe câţiva din arhitecţii de odinioară ai Clujului revenind în Cimitirul Central ca să mai moară odată după ce, în prealabil, au privit stupefiaţi modul haotic în care se construieşte în acest oraş şi în afara sa. Pe alţii arhitecţi din Belle Époque, din contră, i-am văzut stând la o vorbă, într-un cadru destins, cu colegi de breaslă contemporani care strălucesc prin talentul şi vocaţia lor.
Am emoţii însă pentru unul din preferaţii mei: Pákei Lajos. Mi l-am imaginat de nenumărate ori, oprindu-se în faţa Hotelului „Conti” care este una din bijuteriile creaţiei sale ridicată tocmai în inima Clujului.
Văzând schelele, „cearceaful” care îi întunecă faţada, crăpăturile din zid, obrajii renumitului arhitect păreau să dobândească culoarea tencuielii ce riscă încă să cadă în capul trecătorilor. Cu picioare tremurânde, el are totuşi puterea să păşească în interior. Ambianţa dezolantă de acolo, în care doar posibile fantome par să se mai simtă acasă şi în largul lor, îl determină pe renumitul Pákei să coboare capul în pâmânt. De ruşinea altora.
În clipa în care cineva îi mai şi şopteşte faptul că, în hotelul proiectat de el, în care a poposit cândva şi Franz Josef Împăratul Monarhiei Austro-Ungare, post modernii introduc, din când în când, toalete ecologice care să servească „Midnight Event”-urile ce se mai organizează acolo, artera aortă pare să pleznească în pieptul marelui arhitect. În faţa acestui apocalips arhitectural, el pare să nu mai aibă decât o singură dilemă: pentru toate acestea, cine, oare, merită să fie bântuit mai des? Dar în clipa în care ajunge în parcul central şi se destinde privind Cazinoul sau Chiosul, faţa i se înseninează. Da, aşa este. Clujul mai are, totuşi, speranţă...
Mai puteţi citi:
„Români, maghiari, germani, evrei, armeni sunt lumile transilvane paralele care, prin eroii lor, au scris istoria unei provincii de-a lungul secolelor“, aceasta este afirmaţia istoricul clujean Attila Varga. Plecând de la ideea din spatele acestui citat, „Adevărul” vă prezintă, sub forma unui serial, personalităţi din mai multe etnii şi rituri care, prin ideile şi munca lor, au lăsat moşternire generaţiilor viitoare adevărate lecţii de viaţă.
Prima personalitate pe care o vom prezenta cu ajutorul istoricului clujean Varga Attila, avid cercetător al francmasoneriei din Transilvania şi Banat, este Miko Imre (n. 4 septembrie 1805, Zăbala, judeţul Covasna - 16 septembrie 1876, Cluj). Acesta a fost guvernatorul Transilvaniei, în 1849 şi între anii 1860-1861, şi a înfiinţat o societate culturală unde a unit toate etniile din Ardeal.
Moştenirea habsburgică a Ardealului. De ce e Transilvania altfel: „Aici este o Europă în miniatură“
Protestele de la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, de la Cluj, din inima Ardealului, au arătat, încă o dată, că lucrurile se fac altfel în Transilvania. Aceste mentalităţi se datorează şi faptului că regiunea a fost mult timp parte a Regatului Ungar, Imperiului Austriac şi a Imperiului Austro-Ungar. Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB, specialist în Istorie Medievală, explică în ce constă această moştenire de peste veacuri lăsată ardelenilor.
Prima personalitate pe care o vom prezenta cu ajutorul istoricului clujean Varga Attila, avid cercetător al francmasoneriei din Transilvania şi Banat, este Miko Imre (n. 4 septembrie 1805, Zăbala, judeţul Covasna - 16 septembrie 1876, Cluj). Acesta a fost guvernatorul Transilvaniei, în 1849 şi între anii 1860-1861, şi a înfiinţat o societate culturală unde a unit toate etniile din Ardeal.
Se încarcă comentariile...
