Nicolae Maniu, unul dintre cei mai vânduţi pictori români: „La liceu nu-mi plăcea sculptura. Fugeam de la orele de modelaj“
0
Nicolae Maniu (71 de ani), unul dintre cei mai bine cotaţi şi mai bine vânduţi „pictori români în viaţă“, cum l-au numit „Ziarul Financiar“ şi „Forbes“, povesteşte, într-un interviu acordat, în septembrie 1996, că îi datorează tatălui său cariera pe care o are azi, dar şi că nu ”este bine să-ţi faci planuri nici chiar pentru ziua de mâine” deoarece ”nu ştim ce ne poate aştepta mâine”.
„Nicolae Maniu, cel care a revoluţionat pictura contemporană românească, s-a născut în urmă cu 70 de ani în Turda şi, susţinut de tată, a început să studieze, la Cluj, Artele Frumoase. În anul 1983 s-a stabilit la Köln (Germania), iar din 1993 trăieşte la Paris (Franţa). Alături de nenumăratele expoziţii de grup şi personale în oraşe din Germania, Elveţia, Austria, Olanda, Franţa, începând cu anul 1986 pictorul clujean Nicolae Maniu a participat cu regularitate la Saloanele tradiţionale din Paris.
Lucrările sale au fost prezentate şi îndelung apreciate în diferite galerii la Târguri Internaţionale de Artă din Basel, Geneva, Roma, Barcelona, Bruxelles, Hamburg, New York şi Miami. Începând cu anul 1996 lucrările sale sunt expuse în permanenţă de Opera Gallery în Paris, Londra, Veneţia, Monte Carlo, Geneva, New York, Miami, Singapore, Honk Kong, Seul şi Dubai”, aşa începea motivarea prin care Consiliul Judeţean Cluj îi acorda, în mai, anul trecut, pictorului Nicolae Maniu, titlul de cetăţean de onoare.
În decembrie 1996, pictorul Nicolae Maniu se afla într-o vizită la Cluj, iar răposatul jurnalist Constantin Mustaţă i-a luat un interviu pe care l-a publicat în volumul al doilea al cărţii ”Student la Cluj”.
Un fragment din interviul de circa opt pagini puteţi citi mai jos:
”Cui datoraţi harurile?
Tatălui meu. Pe la vreo zece ani picta în ulei...Eu n-am văzut decât un singur tablou, un peisaj. Avea mare talent şi cred că ar fi putut să devină un mare artist. Desena frumos şi mama, dar tata era cunoscut şi recunoscut. Tata şi-a ales însă o altă carieră: a devenit librar la ”Cartea Românească”. Era primul care se ridica dintr-o familie de ţărani. Datorită lui am devenit artist. De la el am moştenit harurile de care mă-ntrebaţi şi tot lui i-a aparţinut decizia. El m-a obligat să merg la Liceul de Artă...
Cum a fost studenţia?
Frumoasă, ca orice studenţie. De fapt, m-am acomodat cu ea încă din anii de liceu, prin prieteniile pe care le-am legat cu studenţi, cu artişti mai în vârstă, cum ar fi Cornel Brudaşcu, Mircea Spătaru, Ana Lupaş... Frecventam încă din vremea când eram elev Institutul şi mă uitam la studenţii din anii mari ca la nişte semizei. Era bine să ai asemenea modele. Era Şcoala de la Cluj... talente extraordinare. Te îndemnau, îţi dădeau nişte repere: ce înseamnă să faci un desen sau un studiu... La liceu, nu-mi plăcea sculptura deloc. Chiar fugeam de la orele de modelaj. Când mă pregăteam pentru admitere, care se dădea în septembrie, după bacalaureat, l-am cunoscut pe Mircea Spătaru. La el în atelier am mai făcut ceva desene după capete de ghips, care erau probe obligatorii la admitere. Am rămas fascinant de sculptura pe care o făcea. Era proaspăt absolvent, terminase de vreo trei ani sau poate ceva mai mulţi. Atunci m-am decis să renunţ la pictură şi să fac sculptură.
Cum vă deconectaţi în faţa şevaletului?
Pictând, şi, din când în când, fumând. Pictura este foarte solicitantă. Ce fac nu este o pictură pe care nu o poţi face uşor, cu mâna liberă...Sau, cu pensula într-o mână şi cu ţigara în cealaltă. Sunt suprafeţe, unde, uneori, trebuie să-ţi ţii şi respiraţia, atunci când tragi linii drepte. Apoi, toate detaliile. Asta presupune foarte multă răbdare care lipseşte la mulţi artişti. Nu poţi face mult într-o zi şi nici nu-i spectaculos să poţi realiza o jumătate de tablou într-o zi. Faci, probabil, douăzeci de centimetri pătraţi. Trebuie să ai răbdare, să poţi să păstrezi şi două-trei săptămâni emoţia pe care vrei s-o imprimi. Este o disciplină pe care o au puţini artişti. Eu o datorez perioadei mele de sculptură.
Credeţi în viitorul calculatorului?
Invenţia aceasta este o minune a inteligenţei umane şi ne invadează încet-încet viaţa... În mileniul viitor, viaţa noastră va fi foarte dependentă de calculator. Se pot face lucrări spectaculoase. În faza de pregătire a unui subiect pictural, te poate ajuta foarte mult. Am văzut compuneri şi descompuneri de imagini. Este fascinant. Mâna pictorului îşi va păstra întotdeauna valoarea în ciuda tuturor performanţelor. Ordinatorul are virtuţile lui, dar niciodată nu le va putea egala pe ale omului”.
Premii
Munca artistului Nicolae Maniu este recunoscută şi de o mulţime de distincţii: Premiul I şi Medalia de Aur decernate de Federaţia Naţională a Culturii Franceze (1987), Marele Premiu decernat la Bienala Europeană «Artă şi Comerţ» de sub Înaltul Patronaj al Ministerului Culturii din Franţa (1996), Medalia de Aur decernată de Comisia superioară de Recompensă «Merit şi Devotament Francez» (2000), Ordinul «Meritul Cultural» cu grad de ofiţer, decernat de Preşedinţia României (2004) şi Distincţia «Senior al Cetăţii» acordată de Primăria Cluj-Napoca (2009).
Mai puteţi citi:
„Cel mai vândut pictor român” expune la Muzeul de Artă din Cluj
Se încarcă comentariile...
