Motivul pentru care a părăsit ţara o tânără cu studii la Sorbona şi Cambridge. “Românii s-au obişnuit cu un complex de inferioritate...“

La numai 23 de ani, Ilinca Duţă se poate mândri cu o carte de vizită impresionantă. Licenţiată la  Sorbonne Université, în Paris, şi cu un master în Relaţii Internaţionale şi Politică la University of Cambridge, în Marea Britanie, tânăra a ales să plece din România, dezamăgită de situaţia din ţară şi de lipsa oricăror perspective.

linca a terminat liceul ca şefă de promoţie cu 10 pe linie la Bacalaureat, după care a urmat cursurile la Sorbonne Université, în Paris, parcurgând o dublă specializare, ceea ce francezii numesc bi-licence, în Istorie şi Limbi, Literaturi, Civilizaţii Străine şi Regionale, menţiunea Spaniolă.

După cei trei ani petrecuţi la Paris, românca a ales un master în Relaţii Internaţionale şi Politică la University of Cambridge, Marea Britanie, unde a realizat o teză intitulată „Pre-communist and Communist Legacies in Contemporary Populist Discourse in Poland and Romania”.

Îndrăgostită de limbile străine

Şi-a descoperit talentul spre limbile străine încă din fragedă copilărie, dar spune că a beneficiat din plin de spijinul  profesorilor din liceu, iar în acest sens aminteşte două nume: Aurelia Nedelcu şi Mariana Nicolăescu. Cele două profesoare au îndrumat-o în mod deosebit şi i-au marcat adolescenţa.

„Am avut, într-adevăr, o înclinaţie puternică spre limbile străine încă de la începutul gimnaziului, în jurul vârstei de 10-11 ani. Am fost suficient de norocoasă pentru a beneficia de lecţii private la engleză din clasa a 5-a. În privinţa francezei şi a spaniolei, lucrurile au stat puţin diferit. Le-am învăţat, în mare parte singură, cu ajutorul cărţilor de specialitate, al manualelor de pregătire pentru certificate internaţionale de limbă, şi, desigur, al filmelor şi cărţilor de beletristică vizionate, respectiv citite în limba originală. În clasele a 10-a şi a 11-a am dorit să aprofundez cele două limbi şi am început cursuri particulare. În paralel, profesoarele mele de franceză de la liceu, atât în Focşani, cât şi în Bucureşti, au avut întotdeauna bunăvoinţa să mă ajute şi să mă îndrume şi în afara orelor de curs. Am beneficiat de pregătire gratuită din partea dumnealor în vederea olimpiadei naţionale de franceză, la care m-am calificat în clasele a 11-a şi a 12-a”, rememorează tânăra. 

A doua pasiune

A doua mare pasiune, istoria, o are începând din liceu. Îşi aminteşte şi acum cu nostalgie că primele contacte cu istoria, însă, le-a avut mult mai devreme, în şcoala primară, când obişnuia să îl ascult pe bunicul său citind Eminescu, în special, Scrisorile.

Ilinca a fost fascinată de farmecul capitalei Frannţei

„Clipa în care am decis să studiez istoria şi limbile străine în Franţa a venit, probabil, într-un moment paroxistic de fascinaţie francofilă în care ideea de cultură franceză, precum şi ideea studiului istoriei în bătrâna şi nemuritoarea capitală a Franţei mă fermecau neasemuit”, explică Ilinca.

Pentru ea, anii de facultate la Sorbona au fost o adevărată, nesperată şi copleşitoare provocare. Ritmul şi volumul de muncă au fost năucitoare şi, aşa cum spune, cei trei ani pe care i-a petrecut la Paris au fost, cu siguranţă, cea mai mare încercare de până acum. În tot acest timp, viaţa ei s-a desfăşurat practic în perimetrul exclusiv al studiilor, între zidurile universităţii, rafturile bibliotecii şi pereţii camerei.

Ce i-a lipsit la Paris

„Într-adevăr, calitatea academică depăşeşte orice mi-ar fi putut oferi România. Calitatea mediului social şi uman, în schimb, s-a situat la ani lumină distanţă faţă de aşteptările mele. Am avut, deci, dreptate să cred că Franţa îmi va oferi altceva. „Altceva”, în schimb, a cuprins totul, nu doar parametrii de performanţă şi modernizare academică. „Altceva” a însemnat un univers uman cu totul nou, diferit şi, din păcate, străin până la capăt. „Acasă, în Franţa” nu a existat niciodată. Societatea franceză e închisă, autosuficientă şi rece. Cu toate acestea, am avut norcul să cunosc câţiva oameni interesanţi, profesori si colegi pe care mi-i voi aminti întotdeauna, să beneficiez de o educaţie la cel mai înalt nivel şi să îmi însuşesc nişte linii de conduită academică şi profesională, o disciplină de muncă şi un cod deontologic propriu care îmi trasează direcţia de orbită şi astăzi”, îşi descrie Ilinca experienţa academică din Paris.

Cambridge, o „revelaţie fericită”

Cu totul altfel au stat lucrurile la Cambridge. Ilinca spune că tot ceea ce i-a lipsit în Paris a întâlnit la Cambridge. Asta deşi, strict academic, admite că i-a plăcut mai mult ceea ce a studiat la Paris. 

Ilinca are un masterat la celebra University of Cambridge

„Am rămas cu o convingere profundă că istoria este, în fond, partenerul meu de dans absolut. Disciplina relaţiilor internaţionale, după părerea mea, se îndreaptă într-o direcţie de data-driven field, după modelul ştiinţelor experimentale şi se detaşează de planul empiric şi de profunzimea proceselor istorice lungi. Standardele au fost, într-adevăr, extrem de înalte şi ne-au pus pe toţi în faţa unei provocări noi: aceea de a împleti creativitatea cu rigoarea strictă. Din punct de vedere uman, mediul de la Cambridge a fost o revelaţie fericită, chiar providenţială, aş spune. Dacă Sorbona a fost o experienţă laborioasă de formare a unui profil psihologic de muncă, Cambridge a fost un festival spontan al calităţii şi frumuseţii umane, un loc în care marele câştig e bagajul cu amintiri de neuitat unde figurează cu nespusă graţie chipurile, vocile, râsetele, îmbrăţişările, glumele, conversaţiile, privirile şi bătăile de inimă ale unor oameni minunaţi”, adaugă ea. 

Inspiraţie de la Cambridge şi Sorbona pentru învăţământul românesc

Lipsit de performanţă şi învechit, învăţământul românesc s-ar putea inspira din cele două sisteme, francez şi britanic, crede Ilinca, în opinia căreia sistemul românesc este, în egală măsură, mecanic şi rigid.  

„Voi menţiona, printre altele, profesionalismul şi implicarea corpului didactic, seriozitatea actului pedagogic, implicarea umană şi considerarea nevoilor individuale ale studenţilor, lipsa de aroganţă a profesorilor în relaţia directă cu studentul. Dar şi respectul reciproc şi ideea că ambele părţi au ceva de împărtăşit şi învăţat din actul de predare/asimilare, respectul pentru ideea de creativitate şi individualitate a studentului, formarea şi încurajarea gândirii critice şi a abordării riguroase, profesioniste şi întemeiate pe argument. Mentalitatea de la Cambridge, deschisă, primitoare şi axată pe socializare continuă şi relaţii personale/academice cu amplitudine largă, disponibilitatea de a cunoaşte oameni noi şi de la învăţa de la ei, şi, poate principalul lucru, onestitatea şi transparenţa studenţilor şi a profesorilor deopotrivă. Şi atitudinea onestă şi recunoscătoare faţă de muncă, faţă de oameni, şi faţă de munca oamenilor în general, convingerea că nu „merge şi aşa”, că singurul mod în care „merge” e prin muncă susţinută, serioasă, profesionistă şi cinsitită, că scurtăturile nu sunt acceptabile şi că acceptabil e doar un drum cu sens unic pe principiul efortului individual”.

În Cambridge am întâlnit atâţia oameni luminoşi, calzi, sclipitori şi generoşi. Le spuneam cândva prietenilor mei din Cambridge că ăsta este locul cu cea mai mare densitate de oameni buni şi inteligenţi pe kilometru pătrat, locul în care calitatea umană e principiul director, în care fiecare îşi găseşte o familie într-un mic colţ de paradis urban, în care sufletul nu cunoaşte naţionalitate. Şansa de la studia la Cambridge mi-a oferit una dintre cele mai complexe, transformatoare şi frumoase experienţe ale vieţii mele Ilinca Duţă

A făcut un internship la Parlamentul European

Ilinca a urmat un stagiu de practică la Parlamentul European, în vara lui 2017. Acum, tânăra îşi doreşte să continue cu astfel de stagii de practică la instituţiile europene. Din acest motiv a aplicat şi continuă să o facă pentru astfel de stagii la Comisia Europeană, Consiliul European, Comitetul pentru Regiuni, Comitetul Economic şi Social European şi delegaţiile Serviciului European de Acţiune Externă.

Ilinca Duţă a urmat un internship la Parlamentul European

Pe viitor, ea îşi doreşte să-şi construiască o carieră în cadrul uneia dintre cele mai importante organizaţii internaţionale şi se vede pe termen mediu lucrând fie pentru Uniunea Europeană, ONU, NATO, OIM sau Consiliul Europei etc., în domeniul afacerilor externe sau al politicilor umanitare şi de securitate, dar nu neapărat. Pe termen lung, şi-ar dori să poată reveni în ţară. Însă nu acum, din cauza situaţiei din România. 

Mentalităţile şi corupţia, principalele probleme ale României

„În mod clar, corupţia universală atât în sistemul public, cât şi în cel privat este un cancer moştenit din experienţa nefericită a comunismului care ne îmbolnăveşte lent şi sigur, iar vindecarea e şi ea lentă şi anevoioasă. Mentalitatea de clică nomenklaturistă scăldată în privilegii extra-instituţionale animă în continuare comportamentul corupt, setea de agonisire, goana după titluri şi funcţii şi metoda de strecurare a românilor, sindromul şmecheriei şi al scurtăturilor uşoare. Delăsarea, nepăsarea şi pasivitatea sunt, de asemenea, omniprezente în rândul cetăţenilor români, cum este de altfel şi atitudinea fie ostilă, fie letargică faţă de actul fundamental al votului. Ideea asta “nu îmi serveşte mie direct, nu mă obosesc” e una dintre pârghiile primitivismului în care ne aflăm. Nu e doar corupţia conducătorilor, e şi acest laissez-faire complice al electoratului. Lipsa de empatie, de toleranţă şi de înţelegere e o alta problemă severă. De aici şi dezumanizarea pe care o constatăm de ceva vreme încoace. Românii s-au obişnuit să fie centrul microcosmosului pe care îl ocupă, mai degrabă decât un punct conex într-o reţea mai mare de unităţi”, punctează Ilinca.

Sistemul de învăţământ românesc este profund măcinat de deficienţe grave. Este un sistem superficial, de livrare în masă a unui bagaj rigid de cunoştinţe, în care nu se iau în considerare nevoile individuale ale elevilor/studenţilor, talentele sau abilităţile lor sau cerinţele diverse pe care fiecare copil le impune prin însuşi faptul ca nu e identic cu vecinul său de bancă. În acelaşi timp, modul în care se transmite acest mănunchi de cunoştinţe este profund viciat. Din şcoala primară până la învăţământul universitar, elevii/studenţii sunt supuşi unor cerinţe de memorare-redare din care elementul de problematizare, reflecţie personală şi angajament critic lipsesc semnificativ. Factorul de plăcere şi interes personal este, de asemenea, o problemă persistentă. Copiii sunt dezorientaţi, recompensa vine doar în calificative mari, iar doza reală de interes e de o sărăcie înspăimântatoare, şi de o parte a catedrei şi de cealalaltă. Această complicitate întru dezinteres din ambele părţi face ca sistemul în întregime să fie măcinat de microbul superficialităţii şi al nepăsării Ilinca Duţă

 Nu în ultimul rând, ea a remarcat complexul de inferioritate care le face extrem de mult rău românilor. 

„Românii s-au obişnuit cu un complex de inferioritate pe care l-au interiorizat până l-au făcut una cu ei înşişi. E adevărat că nici imaginea românilor în străinătate nu prea ajută. Iar acest complex de inferioritate merge mână în mână cu nefericirea care s-a transformat dintr-o stare de anomie într-o stare de normalitate acceptată. Ne-am obişnuit să ne considerăm ignoranţi, proşti - sau luaţi de proşti -, săraci, exploataţi, şi fără scăpare. Iar această deziluzie uniformă ne transformă în corpuri ambulante, dar nu animate, minţi funcţionale, dar nu treze, ochi anatomic deschişi, şi spiritual paralizaţi”, a explicat Ilinca.

S-ar întoarce în ţară peste ani

Şi totuşi, pe termen lung, România face parte din planurile ei de viitor. Asta deşi admite că în prezent nu se regăseşte aici. Însă familia, prietenii şi speranţa că într-o zi lucrurile se vor schimba în bine o fac să-şi dorească să se întoarcă aici, într-o bună zi.

„Deocamdată climatul nu e favorabil pentru o reîntoarcere a mea. Aici nu mi-aş putea găsi un loc de muncă potrivit cerinţelor mele. Am avut şi nişte cheltuieli enorme în timpul studiilor universitare, care trebuie amortizate. Există, deci, o oarecare presiune care mă face, în acest moment, să aleg un alt loc în Europa sau în lume. Sper ca în viitor să pot reveni în România şi să contribui la acea transformare mult dorită. Acum, însă, vocea mea s-ar pierde neauzită printre zgomotele manevrelor politicianiste, ale schimburilor mărunte pe sub masă şi ale şmecherelii orchestrate din toate focarele instituţiilor publice actuale. Ceea ce m-ar face cu siguranţă să vreau să revin sunt corzile subţiri care vibrează la cele mai fine trepidaţii colective, şi pe care le categorisim cu oarece patetism astăzi – când măcar ne mai obosim să recunoaştem sau trecem peste jena inerentă actului de vulgarizare a identităţii – ca patriotism. Faptul că mă leagă familia, prietenii, locurile, limba, tradiţiile, natura, patrimoniul, arta şi trecutul comun – lucruri peste care chiar şi cel mai dezamăgit concetăţean cu greu poate slaloma. Acele piscuri, văi şi frontiere naţionale pe care mintea le parcurge à contre-courant. Şi probabil că, pe undeva, este şi natural”, a încheiat Ilinca.