Mesaj de la Nae Caranfil pentru cinefilii români: „Interesul nu ajunge. Trebuie cumparat bilet şi intrat în săli”

Mesaj de la Nae Caranfil pentru cinefilii români: „Interesul nu ajunge. Trebuie cumparat bilet şi intrat în săli”

Nae Caranfil. FOTO: FG

Filmul lui Nae Caranfil, „6,9 pe scara Richter”, a fost  proiectat în premieră mondială la ceremonia de deschidere TIFF 2016. Cineastul povesteşte de unde i-a venit inspiraţia şi cum şi-a făcut „pofta” de a regiza un musical.

Ştiri pe aceeaşi temă

După "Asfalt Tango" (1996),  "Dolce far niente" (1998- nominalizat la Globul de Cristal la Festivalul Internaţional de Film de la Karlovy Vary 1999), "Filantropica" (2002 premiul publicului la Festivalul de Film de la Paris şi premiul special al juriului la Festivalul goEast de la Wiesbaden), "Restul e tăcere" (2007 -  propunerea României la Oscarul pentru cel mai bun film într-o limbă străină în 2008), "Closer to the Moon" (2014-premiul pentru regie, marele premiu şi trofeul Uniunii Cineaştilor din România), Nae Caranfil a prezentat, în premieră modială la TIFF, vineri seara, comedia , „6,9 pe scara Richter”. 
"Este o comedie parţial realistă, parţial nerealistă, dar care conţine nişte elemente de musical. Nu l-aş considera un musical, pentru că ştiu foarte bine cum să definesc genul şi nu se încadrează în această definiţie. Este o comedie pe care încerc să o compun din ingrediente aparent paradoxale. Adică ce să caute depresia, cutremurul şi musicalul în aceeaşi tigaie? Să văd ce îmi iese", declara regizorul într-un interviu acordat în urmă cu un an. Într-un interviu pentru siteul oficial TIFF, Caranfil vorbeşte despre film , despre dorinţa de a face un musical şi despre spectatori. 
 
 
De unde a pornit inspiraţia pentru cel mai nou film al dvs.?
 
Un prieten mi-a povestit odata istoria reîntâlnirii cu tătal său, care-şi părăsise familia când el abia împlinise 5 ani. Peste ani, fiul devenind adult, tatăl are o aşa-zisă tentativă de „reîntregire” a familiei, ascunzând de fapt o agendă secretă. Acesta a fost impulsul iniţial, la care am adăugat „ingrediente” neobişnuite pentru o comedie: sindromul maniaco-depresiv, obsesia iminenţei unui cutremur devastator, criza vârstei a doua. Plus nişte elemente de musical ce intervin spre finalul filmului.
 
Mai mult sau mai puţin, musicalurile au cam dispărut din peisajul cinematografic român de după Revoluţie. (Asta dacă nu luăm în calcul Liceenii Rock’n’roll...) De unde v-a venit ideea să împletiţi elemente de musical în film? Care sunt tropii specifici genului, dificultăţile în a-l aborda?
 
Mi-am dorit mulţi ani să fac musical, deşi mi-era clar de la bun început că, produs în limba română, un asemenea proiect n-are nicio şansă. Un musical nu poate fi „dublat” într-o limba de circulaţie internaţională fară riscul major al penibilului, iar daca subtitrezi scene în care diverşi artişti cântă şi dansează, efortul de citire a titlurilor sabotează vraja muzicii sau a coregrafiei. Mi-am permis, într-o mică măsură, să-mi fac totuşi „pofta” în 6,9, pentru că în film există o trupă de teatru care repetă la un spectacol de musical, aşadar problematizarea acestui gen devine parte din dramaturgie.
 
Câteva cuvinte de final pentru cititorii noştri, interesaţi de film românesc?
 
Interesul nu ajunge. Trebuie cumparat bilet şi intrat în săli. Altfel vor deveni cititori interesaţi de „dispariţia” filmului românesc, de moartea lui eroica în ciuda decoraţiilor obţinute pe câmpuri de luptă străine – şi vor studia acest subiect, aplicat, la ora de istorie.
 
Citeşte şi
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările