Maria Ploae, actriţă: „Mi-a fost ruşine că am primit un premiu de la Ion Iliescu. L-am acuzat răspicat de genocid“
0
Maria Ploae vorbeşte cu bucurie despre Premiul de Excelenţă primit în acest an la TIFF şi îşi aminteşte cu amărăciune că, în 2002, a fost nevoită să accepte o distincţie de la Ion Iliescu, pe care îl acuză răspicat de genocid.
„Viaţa bate filmul“ nu este doar o banală expresie când vine vorba de povestea actriţei Maria Ploae (69 de ani). Şi-a petrecut cei mai frumoşi ani pe pajiştile din satul Dealu Perjului, unde ducea oile la păscut. Destinul avea să-i fie schimbat radical la vârsta de 12 ani, când a fost înfiată de o mătuşă.
A lăsat în urmă dealurile şi văile şi a ajuns printre betoane, în Capitală. A absolvit Facultatea de Teatru şi şi-a făcut debutul încă din anii studenţiei. În cei 45 de ani scurşi de atunci, Maria Ploae a fost o prezenţă magnetică pe marele ecran, dar şi o strălucită actriţă de teatru.
Recent, a fost sărbătorită la cea de-a 19-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, unde a fost distinsă cu Premiul de Excelenţă TIFF pentru întreaga carieră.
În interviul pentru „Weekend Adevărul“ Maria Ploae ne poartă într-o adevărată aventură, explicându-ne pas cu pas transformarea dintr-o ciobăniţă într-o actriţă de top, apreciată în ţară şi peste hotare.
Maria Ploae la TIFF. FOTO: TIFF / Vlad Cupşa
„Weekend Adevărul“: Doamna Ploae, cum v-a fost copilăria pe Valea Berheciului?
Maria Ploae: Am avut o viaţă ca o poveste, demnă de film aş putea spune. M-am născut în judeţul Bacău, pe Valea Berheciului, într-o zonă mioritică absolut superbă, cu dealuri şi văi. Zona era traversată de firul Berheciului, aveam pădurea aproape, iar noi, copiii, ne adunam pe şes şi ne jucam toate jocurile care rămân de neuitat. Am trăit din plin toate lucrurile frumoase care ţin de originea noastră şi de legătura noastră cu natura.
- Aşadar, anii copilăriei au fost cei mai frumoşi.
Da, categoric. Să nu uităm că cei şapte ani de acasă rămân hotărâtori pentru toată viaţă, iar cele mai frumoase amintiri rămân cele legate de copilărie. Noi eram cinci copii, iar eu eram cea mai mare dintre fete – doar fratele meu era mai mare decât mine.
Ciobăniţă cu zece oi
- Ce îndeletniciri vă încredinţau părinţii?
La ţară viaţa e grea, trebuia să am grijă de surorile mele mai mici şi-n plus mai aveam şi multe alte griji. De pildă, păzitul oilor îmi revenea mie. Aveam zece oi, iar una dintre ele se numea Călăul – era cea mai bătrână şi îngrozitor de slabă, dar ea conducea turma, în faţa berbecului.
- Era o oaie năzdrăvană, deci.
Da, însă problema era că intra pe pământurile oamenilor şi din cauza asta aveam mari probleme. Era nenorocire! Oamenii se supărau foarte tare dacă intrai pe pământul lor. O dată au sărit cu sapa la mine, chiar dacă eram doar un copil. Deci nu era uşor să fii copil în Dealu Perjului.
- Dar dumneavoastră făceaţi năzbâtii?
O, da, cum să nu? Dacă nu faci năzbâtii când eşti copil, când să le mai faci? La mine cam toate năzbâtiile se terminau cu o prelungire peste măsură a timpului de stat la joacă, iar când veneam acasă o cam încasam de la mama. (Râde.)
Primul rol dramatic, în copilărie
- Părinţii au avut vreo legătură cu actoria?
Ambii au iubit foarte mult pământul, au fost agricultori. Însă cred că am moştenit-o pe mama în privinţa actoriei. N-a fost actriţă, dar avea un instinct teatral înnăscut, sensibilitate şi dragoste de poezie, de cântec. Ne spunea poveşti frumoase, ne spunea poezii. Până în ultimele clipe ale vieţii ei a ştiut să recite poezii de Eminescu şi „Balada lui Constantin Brâncoveanu“, de Vasile Alecsandri. E o baladă grea, complicată, pe care noi acum n-o mai ştim. De la mama am moştenit dorinţa de a exista pe scenă. Viaţa părinţilor mei era pământul, doar că au fost vremuri grele, a venit şi colectivizarea, un episod foarte dramatic.
- Când şi, mai ales, cum v-aţi dat seama că aveţi talent actoricesc?
Ţin minte că la un moment dat, cu bună ştiinţă, am lăsat animalele pe un câmp şi a venit paznicul şi le-a confiscat. Nu puteai să te duci acasă fără vite… Ele reprezentau existenţa noastră. Am plâns cât am plans rugându-mă de paznic să mi le dea înapoi. Ziceam: „Doamne, ce mă fac?“. El tot nu ceda. Şi atunci instinctul de actriţă din mine m-a salvat!
- Cum aşa?
M-am prefăcut că mi s-a făcut rău şi am leşinat. A fost un truc, dar aşa l-am sensibilizat pe om, care mi-a înapoiat animalele. Sigur că nu ştiam că asta e actorie, deşi încă de la grădiniţă am jucat în mici scenete. Atunci habar n-aveam că mătuşa mea, sora tatălui, o să mă înfieze la 12 ani şi o să mă ducă la Bucureşti, unde orizonturile mi se vor schimba total.
La răscruce de drumuri: înfierea
- Cum de aţi fost înfiată?
A fost ideea mătuşii, dar părinţii n-au ezitat, pentru că-şi doreau să facem şcoală. Mama mea semăna cu mama lui Ion Creangă. Ei îi plăcea să muncească pe câmp, dar pentru noi avea alte planuri. Aşa că m-au dat pe mine, dar şi pe sora mea, Cristina, care a ajuns la o altă mătuşă. Spre deosebire de mama noastră, nouă ni s-a dat posibilitatea să alegem, să facem ceea ce visam.
- Aţi ajuns în Capitală la 12 ani. Care a fost drumul de aici spre actorie?
Am urmat Liceul Teoretic „Dimitrie Bolintineanu“, iar în paralel am făcut şi cursuri la Şcoala Populară de Artă. Mergeam şi la o casă de cultură, unde făceam spectacole pentru amatori. Mi-a prins foarte bine exerciţiul ăsta, pentru că mă pregătea foarte mult pentru comedie, eu fiind însă o esenţă tragică. Dar îmi place şi comedia. La Şcoala Populară de Artă m-am pregătit timp de doi ani la clasa Mariei Potra, lucru care m-a ajutat enorm. Maria Potra era o actriţă foarte bună, un om erudit, un om cult. Ea mi-a făcut cunoştinţă cu foarte mulţi scriitori, iar exerciţiul de a desţeleni poezia, de a lucra monologul, de a sta singur şi de a lucra a fost pentru mine cea mai grozavă pregătire. La facultate însă n-am intrat de prima dată, am picat în primul an. Am avut emoţii uriaşe, erau doar cinci locuri pe ţară pentru fete şi cam 30 de persoane pe un loc.
Maria Ploae, o prezenţă magnetică pe marele ecran, a cărei frumuseţe impresiona. FOTO: Arhivă personală
- Cum v-aţi simţit?
Am avut o cădere psihică, pentru că mă pregătisem foarte mult. A fost dezamăgitor. Nu eram convinsă că o să intru, eram conştientă că este foarte greu. Şi, ca întotdeauna, erau multe fete care aveau susţinere. Însă nu mi-am pierdut încrederea, pentru că am picat imediat sub linie. Asta mi-a dat speranţă că voi intra anul următor. Şi am şi intrat. În anul pierdut am lucrat şi la CEC, la un ghişeu, ca să mă întreţin.
„Uneori, să fii actor e o mare şansă şi o mare loterie“
- Cum au fost anii studenţiei?
Am intrat în clasa lui Octavian Cotescu şi a lui Ovidiu Schumacher. Cotescu era un profesor genial, avea o carismă extraordinară ca actor şi era foarte iubit şi popular. Iar ca profesor era foarte devotat studenţilor. Au fost o fericire cei patru ani, şi asta nu o spun doar eu, ci toţi colegii mei. Printre ei au fost Horaţiu Mălăele, Dan Condurache, Gheorghe Dănilă, Liviu Manoliu, Cătălina Popescu. Unii au reuşit să se afirme, alţii s-au pierdut, dar asta nu înseamnă că s-au pierdut cei mai puţin talentaţi. Uneori, să fii actor e o mare şansă şi o mare loterie.
Maria Ploae în „Mireasma ploilor târzii”. FOTO Arhivă personală
- Şi iată că dumneavoastră aţi avut succes. Rolurile jucate v-au adus o serie de premii importante, inclusiv Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Cavaler.
Mulţumesc lui Dumnezeu, am primit de-a lungul vieţii multe premii. Ele sunt însă o recunoaştere de moment a valorii noastre, a actorilor, dar atât şi nimic mai mult. Mă simt bine când le primesc, dar nu sufăr atunci când nu le primesc. În 2002, când am primit Ordinul Naţional, preşedinte era Ion Iliescu şi mi-a fost ruşine că am primit un premiu de la el. Iliescu a căutat să se pună bine cu actorii, mai ales că eu spun lucrurilor pe nume, semăn cu tatăl meu. Eu am spus exact ce-a făcut, iar lui nu i-a convenit. Am spus foarte multe despre el, dar totul se poate reduce la un singur cuvânt: genocid. Eu cred că a căutat să mă împace, să mă îmbuneze.
- Şi a reuşit?
Nu, categoric nu, eu sunt un om cu o anumită verticalitate. Nu avea cum să mă îmbuneze, mai ales că nu a fost pedepsit pentru ce a făcut, nu s-a făcut dreptate. Există o pădure de cruci ale tinerilor, nu e acceptabil lucrul acesta.
„Merită să faci copii ca să te distribuie în spectacole“
- V-aţi cunoscut soţul, regizorul Nicolae Mărgineanu, pe platourile de filmare. Cum v-aţi îndrăgostit?
L-am întâlnit în timpul filmărilor de la „Fraţii Jderi“, însă pe atunci era operator şi era şi căsătorit. Din prima clipă am simţit o afinitate pentru acest om, deşi eram doar prieteni. După filmări nu ne-am mai văzut multă vreme. Ne-am reîntâlnit la „Muntele ascuns“, unde era tot operator, dar şi divorţat. Atunci ne-am îndrăgostit unul de celălalt, în ’74. Îmi culegea cele mai frumoase floricele de stâncă din zona Lotrului, unde am filmat. Şi aşa a început povestea noastră. Ne-am îndrăgostit foarte tare, iar în ’76 ne-am căsătorit. Ne-am mişcat repede pentru că m-a cam grăbit. Îmi spunea că trebuie să ne căsătorim cât mai repede ca să avem timp să facem copii. Am trei copii, două fete şi un băiat, şi şase nepoţei. Sunt foarte încântată!
- Copiii v-au călcat pe urme?
Ana Mărgineanu este o mare regizoare pe teatru, ea m-a readus pe scenă după ce am ieşit la pensie. Merită să faci copii ca să te distribuie după aceea în spectacole! E o chestie interesantă şi deloc rea. Am lucrat şi cu fiica mea şi cu soţul meu avându-i drept regizori.
Maria Ploae alături de Ana Mărginean, fiica sa devenită regizor. Ana a moştenit talentul şi frumuseţea mamei sale
- Şi cu care dintre ei aţi colaborat cel mai bine?
Ana este un regizor de teatru desăvârşit, vine cu foarte multă noutate şi cu foarte mult apetit pentru problemele tinerilor. Este foarte diferită de tatăl ei, care este la rândul lui un regizor excelent, aşa că nu mă puneţi să aleg între ei (râde). Cinstit şi de adevăratelea, cum spunea Octavian Cotescu, nu pot să aleg.
- Doar ea v-a moştenit talentul?
Nu, şi Oana Maria. A absolvit UNATC, au trecut aproape zece ani de atunci. Însă ea nu a fost aşa împătimită ca mine, deşi are calităţi grozave ca actriţă, eu zic că e mai talentată decât mine, ştie să cânte, să danseze. A ales să facă şi o a doua facultate şi s-a specializat în osteopatie – ne îndreaptă coloana. Asta îi place ei cel mai mult să facă şi se pare că are calităţi mari în acest sens. A jucat şi o să mai joace, dar joacă numai când i se oferă, nu se duce la castinguri, nu se luptă. Ea face nişte spectacole extrem de frumoase cu poiuri, cu flăcări, nişte spectacole extraordinare din punct de vedere coregrafic.
Lăudată de Marin Sorescu pentru poeziile scrise
- Se spune că atunci când există pasiune, munca devine distracţie. Aşa a fost şi în cazul dumneavoastră?
Exact aşa a fost în viaţa mea! Mă consider fericită şi privilegiată, pentru că am putut să fac ceea ce am vrut, în timp ce atâţia oameni se duc cu groază la locul de muncă şi au o viaţă atât de monotonă. Oare cât trebuie să fie de chinuitor? Eu am schimbat mereu scena, decorul, partenerii, regizorul. Ăsta e un mare privilegiu: să ai mereu ceva nou în faţă, să cunoşti oameni noi, să joci un destin nou – pentru că fie-care personaj este unic.
- Privind în urmă, ce v-a atras mai mult, scândura teatrului sau platourile de filmare?
Mie mi-au plăcut deopotrivă filmul şi teatrul. A fost o mare bucurie să le fac pe ambele, iar alături de ele pun şi poezia. Cu poezia am început, cu poezia am continuat şi poezia mă menţine şi acum, mai mult decât teatrul şi filmul. Am scris şi eu ca tot românul, dar nu am scos volume. Am scris mai mult în liceu – perioada de visare când încerci orice. Poeziile mele le-a văzut atunci şi Marin Sorescu. A spus că sunt bune şi m-a îndemnat să continui.
- Aveţi vreun rol favorit?
Am făcut un film pe care îl ador şi care, din păcate, nu e prea cunoscut. Se numeşte „Şi va fi“, regizat de Valeriu Jereghi, un mare artist. A fost un film care a mers la festivaluri, a câştigat şi premii internaţionale.
Este un film cu o femeie, o vacă, un copil şi un tanc. Un sfârşit de lume şi un început de lume. Imaginaţi-vă
o femeie pe tot filmul. Vai, frumos, frumos de tot!
Maria Ploae în filmul „Şi va fi”. FOTO: Arhivă personală
E despre un om care şi-a pierdut identitatea, limba şi noţiunea de iubire. Sunt foarte multe filme pe care le iubesc tare mult şi n-aş putea să aleg unul singur, dar acest rol a fost tot ce putea fi mai frumos pentru mine atunci. Mi-a plăcut şi că Valeriu a avut îndrăzneala să vadă dincolo de ce au văzut ceilalţi regizori, a văzut ceva mai mult. Iniţial nu aveam încredere şi mi-a fost frică, dar apoi mi-a plăcut foarte mult. E foarte frumos să ai noroc de regizori care te reinventează, te redescoperă.
La un pas de tragedie, în timpul filmărilor
- Care este prima amintire de la filmări care vă vine în minte acum?
Jucam într-un film regizat de Mircea Veroiu, „Răscoala 1907“, şi aveam rolul unei slujitoare. Rămăsesem însărcinată, visam să fac nuntă şi jinduiam la rochia de mireasă a stăpânei, interpretată de Silvia Popovici. Am îmbrăcat rochia de mireasă şi, pe scurt, la finalul scenei mă găseau spânzurată în grajdurile conacului. Fratele meu, care era jucat de Florin Zamfirescu, mă desface, mă ia în braţe şi mă aşază într-o trăsură. Însă când m-a aşezat, mi-a lăsat trena rochiei fluturând şi urma un cadru foarte lung, în care înconjuram tot conacul. Trena s-a prins în roata trăsurii, iar eu simţeam că mă sugrum, dar personajul meu era mort, aşa că ştiam că nu pot face niciun gest. Am rezistat până la finalul scenei, am fost adusă lângă roată, să încercăm să scoatem trena. Toţi se minunau, Veroiu era înnebunit, iar caii trăsurii nu mai erau ţinuţi de nimeni. Au dat să fugă, iar de aici nu mai trebuie să spun nimic (râde). Mi-au tăiat rochia – pentru că nu se mai putea altfel – şi am ieşit goală puşcă de acolo. Cred că e o întâmplare comică. (Râde.)
- Aţi fost celebrată la TIFF, unde vi s-a acordat Premiul de Excelenţă. Cum aţi primit acest gest?
Festivalul mi se pare o mare bucurie pentru Cluj şi pentru ţară. Clujul e cunoscut şi recunoscut ca un oraş cultural, iar TIFF-ul îl ridică şi mai mult. Şi admir foarte mult şi felicit din toată inima organizatorii pentru realizările pe care le au. Festivalul are o ţinută extraordinară, nu e puţin lucru când eşti premiat de TIFF. Sunt bucuroasă, apreciez, dar nu mă aşteptam, mai ales că în ultimul timp am jucat doar în roluri micuţe. În general, noi, actorii, avem nevoie să ni se dea încredere. Lucrul ăsta îţi dă încredere că mai exişti. Carmen Galin, a primit şi ea un premiu acum doi-trei ani, iar acum nu mai este… Deci, ce bine este să ne premiem oamenii atât timp cât mai sunt!
Maria Ploae la festivitatea decernării premiilor TIFF. Actriţa a fost distinsă cu Premiul pentru Excelenţă FOTO: TIFF
Curriculum Vitae
A primit Premiul de Excelenţă TIFF 2020
Numele: Maria Ploae
Data şi locul naşterii: 19 februarie 1951, satul Dealu Perjului, judeţul Bacău
Studiile şi cariera:
A absolvit, în 1975, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
A debutat în „Fraţii Jderi“ (1974), regizat de Mircea Drăgan.
A jucat în peste 40 de lungemtraje, dintre care amintim: „Toamna bobocilor“ (1975), „Dumbrava minunată“ (1980), „Dincolo de pod“ (1976), „Mânia“ (1977), „Un bulgăre de humă“ (1989), „Undeva în Est“ (1991), „Faimosul Paparazzo“ (1999), „Binecuvântată fii, închisoare“ (2002), „Logodnicii din America“ (2007) şi „Cardinalul“ (2019).
Pentru rolul din „Promisiuni“ (1985), regizat de Elisabeta Bostan, a câştigat premiul de interpretare la Costineşti.
În 2002, a fost decorată cu Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Cavaler.
A primit Premiul de Excelenţă TIFF la ediţia din 2020 a festivalului de film desfăşurat la Cluj-Napoca.
Locuieşte în: Bucureşti
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
