Levente Molnár, actorul româno-maghiar din „Son of Saul“, film câştigător al Globului de Aur: „După «Globuri» mă duc frumos acasă şi îmi joc spectacolele“

Levente Molnar îşi împarte în prezent activitatea între Cluj şi Londra. FOTO / Adi Bulboacă

Actorul româno-maghiar Levente Molnár, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, joacă în pelicula „Son of Saul“ (producţie din Ungaria, în regia lui László Nemes), care a fost premiată la Cannes, a câştigat recent Globul de Aur pentru cel mai bun film străin şi a fost nominalizată pe lista scurtă la premiile Oscar la aceeaşi categorie.

Actorul româno-maghiar Levente Molnár îşi împarte în prezent cariera între Marea Britanie şi România. Artistul a discutat în exclusivitate cu Adevărul despre cum trăieşte succesul de care se bucură filmul în care a fost distribuit, experienţa de la Globurile de Aur, dar şi despre cât de român sau maghiar se consideră.

„Adevărul“: Cum savurezi succesul de care se bucură filmul?

Levente Molnár: Nu în fiecare zi se vorbeşte de Cannes, Globurile de Aur sau Oscar. Este o nebunie frumoasă, dar muncită, de toată echipa, pentru că asta chiar nu poţi să o faci singur. Nu e pictură. Nici acolo de altfel nu poţi singur, dar aici cu atât mai mult e imposibil, aşa că toate reacţiile reprezintă recunoaşterea unui efort comun. 

Acum de exemplu eşti la Londra. Te vei împărţi şi în viitor între România şi Marea Britanie?

Eu deja sunt împărţit, 50%-50%. Sunt implicat în diverse proiecte, tot pe actorie, actorie de film. Nu mi s-a oprit viaţa după un film. Filmul ăsta l-am făcut în 2014 şi acum suntem deja în 2016. De atunci am făcut şi alte proiecte, care urmează să iasă. E drept că „Son of Saul“ (n.r. – „Fiul lui Saul“) a avut premiera anul trecut la Cannes, în 2015, însă noi am lucrat la el în 2014. Şi în România o să-l vizionăm în 2016.

Cum faci trecerea de la „covorul roşu“ de la Globurile de Aur la un spectacol într-o sală de teatru din Cluj?

„Switch“-ul ăsta se poate face foarte uşor şi nu trebuie mistificat. Actoria este o meserie şi trebuie să ştii să o faci, fiecare după posibilităţile lui. Are magia ei această profesie, dar e o meserie. Nu am avut fiţe niciodată şi nu doresc să îmi dezvolt unele. După „Globuri“ mă duc frumos acasă, îmi joc spectacolele, nu sunt ispitit să ajung să cred despre mine ceva ce nu sunt. Nu m-am făcut peste noapte un actor mai bun sau un actor mai prost. Este o evoluţie, eu cred că mă va ajuta, un actor se îmbogăţeşte din experienţă. Am şansa unor experienţe care pe bună dreptate zic că „nu îmi erau pe listă“. Poate este o greşeală, dar eu nu m-am visat niciodată pe covorul roşu de la Cannes, de la Globurile de Aur sau de la Oscar.

Levente Molnár după ce "Son of Saul" a câştigat premiul pentru cel mai bun film străin la Golden Globes 2016. Foto / facebook personal

Ce te-a impresionat în mod deosebit din experienţele pe care le-ai trăit la Cannes şi la Globurile de Aur? 

Tot ce s-a întâmplat mă marchează. Sunt un om destul de curios, încerc să îmi ţin creierul şi ochii deschişi, să văd unde sunt, să mă opresc, să încerc să respir, să discut cu oamenii şi în locurile astea. Densitatea pe metru pătrat a actorilor şi oamenilor cunoscuţi e foarte mare acolo. Nu am cum să nu rămân „atins“ de o întâlnire cu J K. Simmons (n.r. - câştigător de Oscar în 2015, pentru cel mai bun rol secundar) sau cu Fassbender. Sunt tot oameni ca şi noi, am avut discuţii normale, dar trebuie să fii acolo să ai aceste discuţii.

La Di Caprio ai ajuns?

Ne-am salutat şi cu el. Sala era mult prea mică pentru densitatea asta, nu aveai cum să nu „dai nas în nas“ cu unul, cu altul, de altfel oameni curioşi, iar noi nu aveam de ce să ne ruşinăm sau să fim complexaţi, chiar dacă era un pic de stres.

Este vreo celebritate cu care ai discutat mai mult?

Asta nu este seara discuţiilor cu psihologul. Nu este sesiune de terapie în care îţi rezolvi toate întrebările şi după aceea dimineaţă să devii un alt om. E o seară foarte lungă, care ţine de după-masă până în dimineaţa zilei următoare. Ceremoniile se termină, după care tot acolo, în hotel, au loc party-uri dansante, foarte multe party-uri în oraş şi te duci la câte rezişti. E inevitabil să nu te întâlneşti cu oamenii, dar nu pot să zic că am avut o întâlnire din-aia în care mi-a fost creierul iluminat. Nu diferă cu nimic ce fac ei acolo. În ziua când trebuie să meargă omul la muncă şi să presteze trebuie să facă acelaşi lucru pe care trebuie să îl facă un actor la noi acasă. Când îţi dai seama de asta nu ai nicio problemă de a interacţiona. Avem aceleaşi bucurii, tristeţi, este uşor să relaţionezi cu oamenii.

În ţară au mai apărut tot felul de discuţii cu privire la etnia ta. Te consideri actor român, maghiar, actor maghiar din România, cum te defineşti?

Am fost influenţat, inevitabil, de diferite culturi şi mă consider norocos că la ora actuală avem şansa să purtăm o discuţie în limba română despre cum e cu actorul Levente Molnár de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Mă consider norocos că am acces la încă o cultură, în limba acelei culturi. Îmi doresc să fi avut destul timp să învăţ de exemplu rusă la momentul oportun să am acces şi la acea cultură. Am reuşit să învăţ engleză, mi-o perfecţionez, am acces şi acolo. Nu vreau să alunecăm înspre abordări de genul „cu cât mai multe limbi vorbeşti, cu atât mai interesant eşti“, dar cred că contează. Nu vreau să îmi neg nici copilăria, m-am născut şi am crescut în Baia-Mare, nu vreau să îmi neg nici familia, că la noi acasă se vorbea în maghiară. Dacă cineva în Europa de Est vrea să se dovedească „pur-sânge“ va avea foarte mari probleme. Nu ai nici cum. Nici nu îmi place unisonul, uni-colorul. Sunt rezultatul unui amalgam de influenţe din toate părţile şi doresc să mă expun la cât mai multe experienţe care să îmi dea idei noi. Dacă e ceva prin care aş putea să mă definesc, ar fi: îmi place foarte mult să muncesc. Punct. 

Bănuiesc că experienţele internaţionale îţi oferă şi ele o viziune mult mai largă, nu?

Mi-am dat seama de asta mult mai devreme. Primul meu drum prin State a fost acum 16-17 ani, la spălat de vase, exact la timpul corect, exact când trebuia. Am văzut cum funcţionează lumea, nici măcar nu trebuia să stau un an, era suficient mult mai puţin timp. Este destul ca cineva să facă zborul până la Londra, de 2-3 ore, să vadă cum se respectă unii pe alţii, care sunt adevăratele valori care definesc umanitatea, cum are loc interacţiunea om cu om. Ar fi un exerciţiu foarte interesant de transmutare pentru un weekend a unei străzi de aici la Cluj.

Ce aşteptări ai pentru Oscar?

Nu am absolut nicio aşteptare, pentru că tot ceea ce se întâmplă deja e foarte special. Normal că ţin pumnii, că e incredibil, că am reuşit ceva ce nici nu am sperat, deja am reuşit ceva şi aici mă refer la faptul că acolo unde filmul deja rulează în cinematografe, se discută. Asta îmi doresc să se întâmple şi în România. Aştept ca, atunci când filmul se va vedea în cinema, să vedem reacţiile oamenilor. Noi acum savurăm rodul muncii noastre, aprecierea altora despre munca noastră, dar hai să vedem şi filmul şi să observăm ce sentimente şi idei trezeşte.

Cum s-a schimbat atitudinea prietenilor, apropiaţilor şi cunoştinţelor după succesul tău?

Atitudinea prietenilor apropiaţi, în afară de a împărtăşi o bucurie comună, pe care o savurăm, nu s-a schimbat şi nu se va schimba. În ceea ce priveşte familia, dacă am o durere este că nu reuşesc să împart fizic tot ce se întâmplă cu tatăl meu, care după ce s-au terminat filmările, a murit. În afară de asta, dacă vă întrebaţi dacă mi se dă pâinea cu 3 lei mai ieftin, nu se întâmplă nimic de genul. E un pic de atenţie care este îndreptată asupra mea, dar de care sunt absolut conştient că va trece aşa cum a apărut. Nu are niciun rost să îmi creez idei că nu ştiu ce s-a întâmplat, sau nu ştiu ce o să se întâmple, nu, în rest mulţumesc frumos pentru tot interesul acordat.

Ce îţi oferă lumea filmului şi nu îţi dă teatrul?

Asta e valabil şi invers. Amândouă sunt nişte „nebunii” organizate. Una care îţi oferă nişte condiţii stabile, ca împreună cu un grup de oameni să ai şansa unei incursiuni, în principiu "în tine", dacă eşti destul de curios, şi în oamenii cu care colaborezi. Teatrul este acest joc al energiilor şi al curiozităţilor, într-un mediu controlat, care îmi dă sentimentul, şansa, prin acea o lună-două cât ţin repetiţiile, să mă adâncesc în această căutare. Pe de altă parte în film e iarăşi o “nebunie frumoasă”, ambulantă, care are loc în orice condiţii, de relief, de meteo, unde tot aşa, un grup de oameni, mult mai expuşi la toate influenţele, trebuie să facă o acţiune, operaţiune, funcţională. Nu poate să îmi dea asta teatrul...  şi în acelaşi timp poate să îmi dea. E o absurditate în răspunsul meu şi un antagonism, dar vreau să le menţin separat. Una e una, alta e alta, condiţiile diferă foarte mult, dar la bază stă tot cât de deschis, curios poti fi, poţi rămâne, cât de curios eşti faţă de coleg ori regizor, faţă de toată lumea.  Parcă în faţa camerelor nu te poţi ascunde, cum o poţi face într-o cutie italiană (pe scenă), acel perete nevăzut. În film sunt peste tot sunt pe tine camere şi tot felul. 

După toată experienţa cu acest film, cum priveşti acum tema Holocaustului?

Cel mai important este cred să facem cumva ca această groaznică înşiruire a unor evenimente care iată la ce a adus, să nu se repete. Trebuie să fim foarte atenţi. Cred că filmul poate să ajute în sensul ăsta, să adauge o propoziţie, să işte nişte întrebări şi să încerce să răspundă. Ne suntem datori cu nişte răspunsuri şi pe această temă.

Crezi că recunoaşterea de care  se bucură filmul vine din calitatea sa artistică sau dintr-o sensibilizare mai accentuată a publicului în acest moment faţă de subiect?

Pe lângă mesajul că trebuie să evităm să se repete aşa ceva, cred că aici e vorba şi de altceva, de modul de exprimare a acestui mesaj, de unicitatea felului în care este transmis. Filmul este focusat pe un singur personaj, pe care îl urmărim, dar prin care reuşim să descoperim tot “iadul” ăsta.

Ai putea să recomanzi publicului un lucru care ar merita o atenţie specială în film?

Ar fi foarte bine să facă cumva să vină să vadă filmul, ăsta e cel mai important lucru. După ce au văzut filmul, sper să avem şansa să comunicăm, să discutăm ce am văzut.

Cine este Levente Molnár

Levente Molnár (39 de ani) este absolvent de actorie la Universitatea Babeş-Bolyai şi angajat al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca din 2002. În filmul premiat la Cannes şi câştigător al Globului de Aur îl interpretează pe Abraham Warsawski, cel mai apropiat prieten al protagonisului, Saul Auslander.  A colaborat cu regizori cunoscuţi de teatru şi film din România şi este şi impresar artistic (kokino.ro) implicat în organizarea festivalurilor TIFF (de film) şi Interferenţe (de teatru). Mai multe date despre actor sunt disponibile pe leventemolnar.eu.